ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5056/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5056/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin contestația formulată la data de 29 noiembrie

2004 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub

nr. 2893/2004, contestatorul R.A.C. a solicitat anularea Dispoziției nr. 3492

din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului București - prin Primarul

General, retrocedarea în natură a terenului în suprafață de 371,05 mp situat în

București, str. T. nr. 23, sector 2, acordarea de măsuri reparatorii pentru

terenul în suprafață de 186,55 mp situat la aceeași adresă și trecut în

proprietatea statului la data de 7 aprilie 1981 și acordarea de măsuri

reparatorii pentru construcția demolată în mod abuziv în contradictoriu cu

pârâții Primarul General al Municipiului București și Ministerul Justiției și

intervenientul Automobil Clubul Român.

În motivarea

acțiunii, contestatorul a arătat că a devenit proprietarul imobilului în

litigiu, teren și construcție, prin Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 6287 din 25 iunie 1971 la Notariatul de stat al sectorului

2.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762/07 aprilie 1981 de Notariatul de

Stat sector 2 a înstrăinat către ACR construcția „subsol din beton armat”,

situație în care i-a fost preluat întregul teren în suprafață de 557,60 mp,

invocându-se aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

La data înstrăinării

construcției „subsol din beton armat” către ACR, pe terenul situat în str. T.

nr. 23, sector 2, deținea în proprietate două construcții distincte, precis

individualizate.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul protocol

la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză a fost

formulată o cerere intitulată cerere de intervenție în interes propriu de către

Automobil Clubul Român, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de

reclamant.

În motivarea cererii

de intervenție, petentul ACR a arătat că a devenit proprietarul imobilului

revendicat de către reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

acesta și cu B.F., astfel încât ACR a dobândit dreptul de proprietate asupra

clădirii și dreptul de folosință asupra terenului în baza art. 30 alin. (2) din

Legea nr. 58/1973.

Prin Încheierea din

data de 3 martie 2005 tribunalul a calificat această cerere ca fiind o cerere

de intervenție accesorie în interesul intimatului Primarul General al

Municipiului București și a încuviințat-o în principiu.

Prin Sentința civilă

nr. 397 din 21 aprilie 2005 Tribunalul București secția a IV-a civilă a respins

capetele de cerere 1 - 4 ca nefondate, a admis cererea de intervenție în

interesul primarului general al Municipiului București formulată de Automobil

Clubul Român, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Justiției și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de apel București,

secția a III-a civilă prin Decizia civilă nr. 719A din 4 decembrie 2006, rămasă

irevocabilă prin respingerea ca neavenit a recursului declarat de

intervenientul ACR, prin Decizia civilă nr. 4391 din 31 mai 2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

În motivarea deciziei

de desființare cu trimitere spre rejudecare instanța a reținut faptul că cel

de-al patrulea capăt de cerere din cererea de chemare în judecată privește

„acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția-locuință, din zidărie de

cărămidă, formată din hol, trei camere, baie și bucătărie, imobil achiziționat

și el la data de 25 iunie 1971 și a cărui existență este confirmată prin

certificatul de la fila 23 dosar fond - nr. 10451 din 26 februarie 1981,

distinct de construcția subsol din beton armat”.

Prin Încheierea din

data de 2 noiembrie 2007 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția lipsei

de interes a intervenientului Automobil Clubul Român, excepția lipsei calității

procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii, ca

neîntemeiată.

Prin Încheierea din

data de 4 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă în temeiul

art. 165 C. proc. civ. a dispus disjungerea capătului de cerere privind

construcția de primele două capete de cerere, referitoare la restituirea

terenurilor. Pentru soluționarea capătului de cerere disjuns, privind anularea

dispoziției și acordarea măsurilor reparatorii pentru construcție, a fost format

dosarul nr. 13288/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

În rejudecarea

primelor două capete de cerere, privind anularea dispoziției emisă de intimatul

Municipiul București prin Primarul General și restituirea terenului, Dosarul

nr. 31268/3/2007 a avut următorul istoric:

Prin Sentința civilă

nr. 755 din 21 aprilie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

respins acțiunea ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

reclamant împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2007 și 14 decembrie 2007 a

fost respins de Curtea de apel București, secția a IX-a civilă și de

Proprietate Intelectuală prin Decizia civilă nr. 129A din 23 iunie 2009, iar

apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 755 din 21 aprilie

2008 a fost admis, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active,

ca neîntemeiată, a fost schimbată în tot Sentința civilă nr. 755 din 21 aprilie

2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte

contestația, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie

formulată de ACR, s-a dispus anularea, în parte, a dispoziției contestate emise

de intimatul pârât Primarul General al Municipiului București sub nr. 3492 din

10 noiembrie 2004, în ce privește soluționarea Notificărilor nr. 2154 din 13

august 2001 și 2476 din 4 septembrie 2001, a fost obligat intimatul să

restituie în natură contestatorului terenul în suprafață de 557,60 mp situat în

București, str. T. nr. X, sector 2, respectiv lotul I astfel cum este

identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expert M.C. și au fost

obligați intimații Primarul General al Municipiului București și Automobil

Clubul Român la cheltuieli de judecată către apelant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarea situație de fapt:

Prin Dispoziția nr.

3492 din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului București, împotriva

căreia s-a formulat contestația din dosar, a fost respinsă notificarea privind

restituirea și acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de

557,60 mp situat în București, str. T. nr. X, sector 2, cu motivarea că terenul

nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6287 din 25 iunie 1971 la Notariatul de

Stat al Sectorului 2 București, contestatorul a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului compus din teren în suprafață de 557,60 mp și construcție

edificată pe acest teren, formată din hol, 2 camere, baie și bucătărie. În ceea

ce privește faptul că imobilul în cauză ar fi aparținut în devălmășie

reclamantului și soției acestuia B.F., iar cererea a fost formulată doar de

către reclamant, această situație nu constituie un impediment pentru

restituirea întregului teren către reclamant, având în vedere că bunul era deținut

în coproprietate devălmașă, problemele ulterioare urmând să fie soluționate

între foștii soți, în cazul în care nu a fost efectuat partajul bunurilor

comune sau nu a fost avut în vedere acest bun.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 la Notariatul de

Stat al Sectorului 2 București, contestatorul, în nume propriu și ca mandatar

al soției sale B.F., a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului

construcție către intervenientul Automobil Clubul Român, iar în baza art. 30

din Legea nr. 58/1974, terenul în suprafață de 557,60 mp a fost trecut în

proprietatea statului.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 la Notariatul de

Stat al Sectorului 2 București, contestatorul a înstrăinat dreptul de

proprietate asupra imobilului construcție-subsol din beton armat, către

intervenientul Automobil Clubul Român, aceasta având dreptul la atribuirea de

teren în folosință pe durata existenței construcției.

Din probele

administrate în faza de apel, s-a reținut faptul că edificiul a rămas în

această fază până aproximativ în anul 2004 când a fost demolat.

Prin Sentința civilă

nr. 880 din 1 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2, irevocabilă, s-a

constatat nul certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr.

1048/2 din 2 martie 1995 asupra terenului în cauză emis în favoarea

intervenientului ACR, pe motivul că nu erau aplicabile prevederile art. 36 din

Legea nr. 18/1991, construcția în cauză nefiind o locuință, ci intenționându-se

să fie folosită, după terminare, ca spațiu comerciaI.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a constatat că reclamantul este fostul proprietar al unui teren

trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fiind îndeplinite și condițiile

art. 7 coroborat cu art. 10 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură

a terenului.

Această hotărâre a

rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate de pârâtul Municipiul

București și intervenientul ACR, prin Decizia civilă nr. 1099 din 22 februarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

În Dosarul nr.

13288/3/2008, disjuns din Dosarul nr. 31268/3/2007, având ca obiect contestație

împotriva dispoziției emisă de Primarul Municipiului București cu privire la

construcție, Tribunalului București, secția a IV-a civilă a pronunțat Sentința

civilă nr. 912 din 16 mai 2008 prin care a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că petentul a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului compus din teren în suprafața de 556,60 mp și construcție

edificată pe acest teren. Ulterior, însă, prin Contractul de vânzare-cumpărare

nr. 3762 din 7 aprilie 1981 autentificat de Notariatul de Stat al sectorului 2,

contestatorul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului

"construcție" peste care urmează să se execute ateliere și

laboratoare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel R.A.C., criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

La termenul din data

de 14 noiembrie 2008 apelantul a declarat că renunță la judecata în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Prin Decizia civilă

nr. 32 din 16 ianuarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 13288/3/2008 Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de

contestator, pentru următoarele considerente:

Ipoteza propusă de

petent nu poate fi reținută, întrucât dacă ar fi vândut numai o parte din

construcții, terenul în suprafață totală de 557,60 nu ar mai fi supus rigorilor

Legii nr. 58/1974 și ar fi rămas proprietar pe terenul aferent construcției ce

se pretinde a nu fi fost vândută.

Constatând că

petentul nu a făcut dovada demolării abuzive a construcției ce a aparținut

petentului, în mod legal pretențiile acestuia au fost respinse.

În ceea ce privește

critica privind lipsa de interes a Automobil Clubul Român s-a constatat că

intervenientul ACR a formulat o intervenție accesorie.

Față de împrejurarea

că partea în favoarea căreia a intervenit nu s-a opus, nu se poate susține

excepția lipsei de interes.

Recursul declarat de

reclamantul R.A.C. împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia civilă

nr. 1938 din 22 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

care a dispus casarea Deciziei civile nr. 32 din 16 ianuarie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În decizia de casare,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Notificarea

reclamantului vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în

suprafață de 371,05 mp situat în Basarabi str. T. nr. 23, sector 2, prin

restituirea lui în natură, precum și măsuri reparatorii pentru terenul de

186,55 mp situat la aceeași adresă și trecut în proprietatea Statului la 7

aprilie 1981 precum și pentru construcția demolată în mod abuziv.

Cauza a parcurs mai

multe cicluri procesuale, iar prin Decizia civilă nr. 719 din 4 decembrie 2006

a Curții de Apel București, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul

București, reținându-se că imobilul construcție preluată în mod abuziv face

obiectul legii de reparație.

Ca atare, în

rejudecare, instanțele aveau obligația de a ține seama de statuările sus

menționate, de a dispune administrarea tuturor probelor necesare utile și

pertinente pentru aflarea adevărului obiectiv legat de situația juridică a

imobilului construcție, cu privire la care reclamantul susține preluarea ei

abuzivă și demolarea ei în anul 1981.

Această situație

legată de demolarea construcției în 1998 nu a fost clarificată de instanța de

apel, deși acest aspect este evidențiat în motivele de apel formulate de

reclamant.

În baza rolului activ

prevăzut de art. 129 C. proc. civ., se impunea examinarea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat la 7 aprilie 1981, precum și procesul-verbal încheiat

la 31 decembrie 1990, ce vizează faptul că obiect al vânzării din 1981 l-a

constituit subsolul din beton armat.

În rejudecare, prin

Decizia nr. 539A din 20 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a admis apelul declarat de contestatorul R.A.C., împotriva Sentinței

civile nr. 912 din 16 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin

Primarul General și intimatul-intervenient Automobil Clubul Român. S-a schimbat

în tot sentința civilă apelată în sensul că s-a admis contestația formulată de

contestatorul R.A.C. în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiului

București prin Primarul GeneraI.

A fost anulată

Dispoziția Primarului General nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 și a obligă

intimatul Municipiul București prin Primar General să emită o nouă dispoziție

prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent în sumă

de 36.367 euro pentru construcția demolată ce a fost edificată pe terenul din

str. T. nr. 23, sector 2, București.

A omologat raportul

de expertiză întocmit de expert L.C. și a respins cererea de intervenție

accesorie formulată de intimatul-intervenient Automobil Clubul Român, ca

nefondată.

La pronunțarea

acestei hotărâri, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În cauză a fost

audiat martorul A.D., care a declarat în fața instanței faptul că este vecin cu

apelantul din anul 1965, că după această dată apelantul a început edificarea

unei construcții - pe care a numit-o „construcția veche, bătrânească” - cu un

singur nivel, cu fața spre str. T., dar mai aproape de hotarul cu vecinul din

spate. În fața construcției vechi, reclamantul a început edificarea și a unei

noi construcții, care a rămas la stadiul de subsol și planșeu, ridicat aprox.

până la o înălțime de 70 cm deasupra solului. În baza probelor astfel

administrate, instanța de apel a stabilit situația de fapt și incidența

normelor de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 10/2001:

Prin Notificarea

înregistrată sub nr. 2451 din 31 august 2001 la BEJ P.S. și la Prefectura

Municipiului București sub nr. 17670/2001, apelantul-reclamant a solicitat

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în București, str. T.

nr. X, sector 2, în suprafață de 60 mp

Prin Notificările

înregistrate sub nr. 2154 din 13 august 2001 și sub nr. 2476 din 4 septembrie

2001 la BEJ P.S. și la Primăria Municipiului București în data de 14 august

2001, apelantul-reclamant a solicitat restituirea în natură a terenului în

suprafață de 557,60 mp situat în București, str. T. nr. X, sector 2.

Prin Dispoziția nr.

3492 din 10 noiembrie 2004 Primăria Municipiului București a respins

Notificările nr. 2451 din 31 august 2001, nr. 2154 din 13 august 2001 și nr.

2476 din 4 septembrie 2001, pe considerentul că terenul nu face obiectul Legii

nr. 10/2001 întrucât a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr.

58/1974.

Prin Decizia civilă

nr. 129A din 23 iunie 2009 pronunțată de Curtea de apel București, secția a

IX-a civilă și de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 31268/3/2007, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1099 din 22 februarie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost

anulată în parte Dispoziția nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria

Municipiului București, în ceea ce privește Notificările nr. 2154 din 13 august

2001 și nr. 2476 din 4 septembrie 2001 și a fost obligat intimatul să restituie

în natură contestatorului terenul în suprafață de 557,60 mp situat în

București, str. T. nr. X, sector 2.

Pentru a respinge

contestația, tribunalul a reținut faptul că reclamantul a înstrăinat

construcția notificată prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 3762 din 7 aprilie 1981 de Notariatul de stat sector 2, susținere demonstrată,

de faptul că din cuprinsul respectivului contract nu rezultă că reclamantul

și-ar fi păstrat pentru sine o altă construcție.

S-a reținut că

apelantul-reclamant a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului-construcție notificat cu Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 6287 din 25 iunie 1971 de Notariatul de stat sector 2,

prin care împreună cu soția acestuia a cumpărat de la I.Z. imobilul situat la

adresa din str. T. nr. X, sector 2, compus din teren în suprafață de 557,60 mp

și „o construcție din zid, formată din hol, două camere, baie, bucătărie”.

În anul 1973

Consiliul Popular - Serv. pentru controlul disciplinei în construcții i-a

eliberat reclamantului Certificatul de regim și aliniere pentru construcție nr.

37-T din 16 august 1973, din care rezultă că terenul în suprafață de 557,60 mp

se delimitează în două parcele, din care pentru construcția nouă ce se dorea a

fi edificată de reclamant urmau a fi afectată suprafața de 278,80 mp.

În anul 1974

Consiliul Popular al sectorului II al Municipiului București, Comitetul

Executiv, a emis autorizația nr. 2-T din 5 februarie 1974 prin care a autorizat

începerea lucrărilor de construire a unei locuințe - apartament duplex S+P+1E,

unifamilial, zidărie de cărămidă, planșeu de beton armat, învelitoare din

tablă.

În anul 1978, prin

Dispoziția Comitetului Executiv al CPMB din data de 8 decembrie 1978 s-a dispus

sistarea lucrărilor construcției în cauză, iar prin Adresa nr. 15.904 din 12

aprilie 1979 Consiliul Popular al Municipiului București - Secția de

Arhitectură și Sistematizare a comunicat apelantului faptul că solicitarea

acestuia de a continua lucrările la locuința unifamilială - P+2E nu poate fi

avizată favorabil deoarece își menține valabilitatea dispoziția CPMB de sistare

a lucrărilor, fapt confirmat și prin adresa din 9 iunie 1979 emisă de aceeași

instituție.

În anul 1980

apelantul-contestator era înregistrat în evidențele fiscale ale Consiliului

Popular - Circa Financiară Sector 2, conform Procesului-verbal din data de 31

decembrie 1980, cu două construcții, respectiv „imobil vechi” și „imobil

nou-demisol”.

În acea perioadă era

în vigoare Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și

vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, care prevedea că membrii

unei familii pot păstra în proprietate o singură locuință, legea stabilind în

mod imperativ obligația ca în termen de 1 an de la intrarea în vigoare (pentru

persoanele care aveau la acea dată în proprietate două sau mai multe locuințe)

de a înstrăina cea de-a doua locuință.

Drept consecință,

prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie

1981 apelantul-contestator a vândut către intimatul-intervenient Automobil

Clubul Român „construcția-subsol din beton armat”, în cuprinsul acestui

contract fiind menționat faptul că această construcție ce a făcut obiectul

vânzării este ridicată de către reclamantul-vânzător „în baza autorizației

pentru executare lucrări nr. 2-T din 5 februarie 1974 eliberată de Comitetul

Executiv al Consiliului Popular al sectorului 2 București”.

De asemenea, din

declarația martorului A.D. audiat în faza de apel, instanța mai reține că pe

terenul în suprafață de 557,60 mp dobândit prin cumpărare în anul 1971 de către

apelantul-contestator au existat două construcții - una veche (la care martorul

s-a referit ca fiind „construcția veche, bătrânească”, cu un singur nivel, cu

fața spre str. T., dar mai aproape de hotarul cu vecinul din spate), respectiv

cea dobândită de către apelant prin actul autentic de vânzare-cumpărare

încheiat cu fosta proprietară a întregului imobil, I.Z.; și o construcție nouă,

care a rămas la stadiul de subsol și planșeu, ridicat aproximativ până la o

înălțime de 70 cm deasupra solului.

Din interpretarea

coroborată a tuturor acestor probe, instanța constată că apelantul-contestator

a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra construcției-notificate și

că această construcție, compusă din hol, două camere, baie și bucătărie nu a

făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din

7 aprilie 1981 încheiat de apelant cu intervenientul Automobil Clubul Român,

așa cum în mod eronat a reținut prima instanță de fond, ci acest contract a

privit construcția-subsol din beton armat.

Faptul că

intimatul-intervenient nu a dobândit prin respectivul contract de

vânzare-cumpărare o locuință, ci o construcție neterminată, în care nu se putea

locui și căreia urma să i se dea o altă destinație (ateliere și laboratoare) a

fost statuat pe cale jurisdicțională și în litigiul purtat între aceleași

părți, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10589/300/2005, având ca obiect

constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr.

1048/2 din 2 martie 1995 emis în favoarea intimatului ACR în baza Ordinului

Prefectului nr. 280 din 19 septembrie 1994.

În acest dosar a fost

pronunțată Sentința civilă nr. 880 din 1 februarie 2006 de către Judecătoria

sectorului 2, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1200R din 15 iunie

2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a constatat

nulitatea actului de proprietate emis în favoarea intimatului-intervenient cu

privire la suprafața de teren de 557,60 mp situată în str. T. nr. X, sector 2,

pentru considerentul că la momentul emiterii sale au fost încălcate dispozițiile

art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 întrucât cumpărătorul ACR nu a dobândit

în proprietate o locuință, ci o construcție subsol și planșeu.

În baza acestor

probatorii, Curtea a constatat că în mod greșit tribunalul a reținut că

reclamantul a dispus de construcția-notificată - locuința veche compusă din

hol, două camere, baie și bucătărie - prin actul autentificat sub nr.

3762/1981; și, reținând că prin probele administrate apelantul-contestator și-a

dovedit calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru această construcție; în continuare

instanța urmează să analizeze îndeplinirea celorlalte condiții impuse de Legea

nr. 10/2001 pentru ca reclamantul să beneficieze de măsurile reparatorii

prevăzute de acest act normativ, respectiv: stabilirea calității de unitate

deținătoare sau a celei de entitate învestită cu soluționarea notificării;

stabilirea caracterului abuziv al preluării și identificarea tipului de măsuri

reparatorii la care este îndreptățit contestatorul, dintre cele prevăzute de

Legea nr. 10/2001, în raport de situația de fapt reținută.

Curtea a mai reținut

că intimatul-pârât Municipiul București are calitatea de entitate învestită cu

soluționarea notificării, întrucât notificarea formulată de contestator,

înregistrată inițial la Prefectura Municipiului București sub nr. 17670/2001 a

fost înaintată, cu Adresa nr. 2880 din 17 iulie 2002, la Primăria Municipiului

București, iar prin Dispoziția contestată în prezenta cauză, intimatul-pârât

s-a considerat legal învestit și a soluționat-o, în sensul respingerii.

De asemenea, Curtea a

reținut că este îndeplinită și cea de-a treia condiție, caracterul abuziv al

preluării fiind dovedit prin declarația martorului A.D., care a declarat în fața

instanței faptul că cutremurul din anul 1977 nu a avut efecte asupra

construcției vechi, deoarece era o clădire doar cu parter; și că a venit cineva

și a demolat-o cu un buldozer, în jurul anilor 1980; prin memoriile adresate de

către contestator către Parlamentul României și către Primăria Generală a

Municipiului București, prin care sesiza demolarea construcției vechi și

preluarea abuzivă a întregului teren și nu numai a suprafeței pe care edificase

construcția nouă până la stadiul de planșeu din beton armat; prin Decizia nr.

1323 din 30 septembrie 1981 prin care Biroul Permanent al Comitetului Executiv

al Consiliului Popular al Sectorului 2 a dispus trecerea în proprietatea

statului a întregii suprafețe de teren, de 557,60 în baza art. 30 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 58/1974, deși prin certificatul de regim și aliniere nr. 37-T

din 16 august 1973 fusese delimitată numai suprafața de 278,80 mp, din totalul

suprafeței proprietatea apelantului de 557,60 mp, în scopul edificării

construcției noi din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța

a arătat că această problemă de drept în cazul notificărilor soluționate

înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu

doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor

pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului

plenitudinii de competență. Cu privire la tipul de măsuri reparatorii la care

este îndreptățit contestatorul pentru construcția demolată, Curtea a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 18 lit. b) din lege, măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul nu mai exista la

data intrării în vigoare a legii. Este ipoteza din speță, în care construcția

veche, compusă din hol, două camere, baie și bucătărie ce a fost edificată la

adresa din str. T. nr. X, sector 2, a fost demolată în fapt.

Prin Decizia nr. LII

(52) din 4 iunie 2007 (pronunțată în Dosarul nr. 12/2007) publicată în M. Of.

nr. 140 din 22 februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea

nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a

legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005”.

La termenul din data

de 25 ianuarie 2008 tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de evaluarea

a construcției, având ca obiectiv stabilirea întinderii despăgubirilor, fiind

depus la dosar Raportul de expertiză topografică nr. 1774 din 19 februarie 2008

întocmit de expert L.C., care a concluzionat că valoarea locuinței este de

36.367 euro.

Curtea a încuviințat

solicitarea apelantului-contestator de omologare a acestui raport de expertiză

deoarece a fost dispus de prima instanță de fond înainte de termenul prin care

a decis disjungerea contestației privind construcția, astfel că această probă a

rămas câștigată cauzei de față.

Cu privire la cererea

de intervenție în interesul pârâtului Municipiul București formulată de

intimatul-intervenient ACR, Curtea a respins solicitarea apelantului-pârât de a

se constata lipsa de interes a intervenientului accesoriu în prezenta cauză,

întrucât instanța constată, că prin sprijinirea poziției procesuale a pârâtului

Municipiul București, intervenientul tinde la ocrotirea unui interes propriu,

fapt dedus din aceea că și în prezent între părți există o stare conflictuală

cu privire la raporturile juridice născute din Contractul autentificat sub nr.

3762 din 7 aprilie 1981, după cum rezultă din hotărârile judecătorești depuse

la dosar în această fază procesuală, respectiv Sentința civilă nr. 4086 din 14

aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1079R din 12 aprilie 2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă prin care intimatul-intervenient ACR a fost

obligat să demoleze construcția „subsol (fără fundație) din zidărie BCA și

planșeu din beton armat” executată în perioada 24 noiembrie 2007 - 29 noiembrie

2009 pe terenul situat în București, str. T. nr. X, sector 2.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Recurentul a arătat

că instanța de apel a făcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor Legii nr.

10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că

instanța nu mai putea obliga unitatea deținătoare la despăgubiri bănești, iar

aceasta din urmă avea obligația de a înainta documentația Comisiei Centrale de

stabilire a Despăgubirilor din cadrul Guvernului. De asemenea, în mod greșit a

fost respinsă cererea de intervenție formulată de intimatul-intervenient

Automobil Clubul Român.

Așa cum rezultă din

dispozițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul

termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie

însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul

moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de

moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în

condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost

prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

Dispoziția nr.

3492/2004 emisă de Primăria Municipiului București, îndeplinește toate condițiile

de legalitate, în consecință fiind respinsă de notificarea privind restituirea

și acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 557,60 mp cu

motivarea că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel, contestatorul

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, compus din

teren în suprafață de 556,6 mp și construcție edificată pe acest teren, însă

ulterior prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3762 din 7 aprilie 1981,

autentificat de Notariatul de Stat al sectorului 2, contestatorul a înstrăinat

dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție, pentru ateliere și

laboratoare.

Contestatorul nu a

făcut dovada vreunei preluări abuzive, condiție instituita de Legea nr.

10/2001, pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri.

Recurentul a mai

invocat și faptul ca nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamanta a primit

despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr.

10/2001.

Recursul este

nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului, instanța constată că cererea introductivă a fost formulată

la data de 29 noiembrie 2004, împotriva Dispoziției nr. 3492/2004, emisă de

Primarul General, deci înainte de modificările aduse Legii nr. 10/2001, prin

Legea nr. 247/2005.

În acest context, în

speță sunt incidente dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. LII

(52)/2007, prin care se statuează că prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte a

statuat că interpretând art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005,

legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja

soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în

cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca

despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau

încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a

reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei

Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Așadar, prin

notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi trebuie

înțelese ca fiind acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis

decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în

instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, deciziile

sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare

a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost

ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi

trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceste decizii rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul

legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale

de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 26 din Legea nr.

10/2001.

În ceea ce privește

notificările soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi,

contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau

întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în

limitele învestirii lor.

În consecință,

instanța de apel avea plenitudine de competență pentru a se putea pronunța

asupra deciziei emise de unitatea deținătoare și de a stabili cuantumul

despăgubirilor.

În ceea ce privește

caracterul abuziv al preluării imobilului-construcție, trebuie subliniat că

instanța de apel a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în

sensul că a analizat cauza în raport de considerentele reținute de instanța

care a trimis dosarul spre rejudecare, prin Decizia nr. 719/2006 (decizie

irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și

Justiție). Prin hotărârea menționată s-a dispus trimiterea spre rejudecare

pentru stabilirea tipului de despăgubiri datorate de unitatea deținătoare

pentru preluarea abuzivă a imobilului.

Așa fiind, statuările

privind caracterul abuziv al preluării imobilului au trecut în puterea lucrului

judecat, aspect ce nu mai poate fi pus în discuție în recurs, în alt ciclu

procesuaI.

Același raționament

juridic poate fi aplicat și în ceea ce privește calitatea reclamantului de

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege, deoarece

constatându-se cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv, și

indicându-se instanței de fond să stabilească ce tip de măsuri reparatorii sunt

datorate, este evident că s-a statuat incidental și asupra aplicabilității

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantului rezultă din probele analizate de instanța de apel

care a lămurit situația de fapt, raportate la persoana reclamantului,

caracterul abuziv al preluării fiind deja stabilit printr-o hotărâre

anterioară.

În ceea ce privește

susținerea că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul-construcție,

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005

și aceasta este nefondată. Atâta timp cât nu există probe în acest sens,

instanțele anterioare nu puteau lua în considerare acest aspect și în

consecință, nu are relevanță juridică pentru apărarea recurentului.

Referitor la

calitatea de unitate deținătoare a recurentului Municipiul București, trebuie

menționat că dispoziția atacată de reclamant este emisă de recurentul-pârât,

astfel încât, acesta are calitate procesuală pasivă, de vreme ce actul său

administrativ a intrat în circuitul juridic civil și a produs efecte juridice

cu privire la drepturile reclamantului.

Referitor la motivul

de recurs privind respingerea cererii de intervenție accesorie a ACR, acesta nu

poate fi susținut decât de partea a cărei cerere a fost respinsă de instanță,

adică de acea persoană care a pretins formularea unei cereri de intervenție în

cauză, critica în recurs fiind lipsită de interes din punct de vedere

procesuaI. Faptul că titulara cererii de intervenție, respectiv ACR, nu a

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București este

expresia principiului disponibilității și constituie o achiesare la hotărârea

supusă căilor de atac prevăzute de lege.

Față de aceste

considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 309 pct. 4 raportate la art.

312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva Deciziei civile nr. 539 A din 20 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM