ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1928/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 523 din 14 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V- a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâții M.F., SC F. SA și Primăria Municipiului București prin Primarul General și în consecință s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 2, pârâtul M.F.

a fost obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie locuința situată în București, sector 2 și terenul în suprafață de 35,5 mp, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare din 19 noiembrie 1996. Pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General a fost obligat să restituie reclamantului imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 315 mp (din acte) și construcția edificată pe acesta, astfel cum a fost identificată prin expertiza efectuată în cauză de expert O.C., cu excepția apartamentului și a terenului aferent, înstrăinate prin contractul de vânzare - cumpărare din 19 noiembrie 1996 și apartamentul și a terenului aferent în suprafață de 108 mp înstrăinate de reclamant prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 mai 1949 de fostul Tribunal Ilfov, secția a I- a civilă, comercială.

Totodată a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC F. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că deși ambele părți dețin bunuri în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care bunul a fost înstrăinat, deși exista o cerere de restituire formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul este cel care ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând ca paratul să obțină de la stat despăgubiri.

În ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului Municipiul București la restituirea părții din imobil care nu a făcut obiectul unor înstrăinări, instanța a constatat că fiind investită cu o cerere de soluționare direct în instanță a notificării nesoluționate în baza Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare, neținând cont și de decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este posibilă obligarea pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General la restituirea imobilului situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 315 mp și construcția edificată pe acesta cu excepția apartamentelor și a terenului aferent în suprafață de 108 mp înstrăinate de reclamant prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 mai 1949 de fostul Tribunal Ilfov, secția a I- a civilă comercială.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât Primăria Municipiului București prin Primarul General cât și pârâtul M.F. Prin Decizia civilă nr. 49 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București s-a admis apelul pârâtului M.F. s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii în revendicare față de punctul M.F. și s-a respins ca nefondat apelul Primăriei Municipiului București prin Primarul General, reținându-se următoarele considerente: În condițiile în care titlul de proprietate al pârâtului M.F. nu a fost anulat, dreptul la acțiune fiind prescris potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici valabilitatea și nici reaua credință a pârâtului M.F. nu mai poate fi pusă în discuție titlul acestuia fiind consolidat ca efect al dispozițiilor legale.

În speță, obiectul și cauza (temeiul juridic) al cererii formulate de reclamant nu justifică în nici un mod calificarea cererii, ea fiind una întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., adică formulată în procedura de drept comun cu toate consecințele specifice unei atari calificări, întrucât reclamanta a dedus judecății o contestație în procedura Legii nr. 10/2001 chiar dacă până în prezent notificarea nu a fost soluționată. Neatacarea actului în termenul de prescripție exclude orice posibilitate a fostului proprietar de redobândire a proprietății imobilului de care a fost deposedat.

Deși s-ar putea invoca existența consecințelor grave întrucât ar priva pe fostul proprietar de bunul său fără a primi vreo despăgubire totuși, pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită este o măsură justificată fiind legală, constituțională, convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar nevalorificarea dreptului în termenele de prescripție poate atrage chiar pierderea lui. În acest sens deși se reține că art. 18 lit. d) (actualmente c) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriașului, cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995 această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat, în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.

În consecință, instanța a admis apelul formulat de apelantul M.F. a schimbat în parte sentința apelată și a respins cererea de revendicare față de acesta. În temeiul art. 274 C. proc. civ. intimatul C.D. a fost obligat la 1.500 lei cheltuieli de judecată către apelantul M.F. În ceea ce privește apelul Primăria Municipiului București instanța a constatat că este nefondat pentru considerentele următoare: Interesul reclamantului în a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului exista, semnificația acestei constatări regăsindu-se în sfera măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, dacă în cazul preluării abuzive fără titlu valabil, persoanele, foste proprietare, își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire (art. 2 alin. (2) din Lege) pentru imobilele preluate abuziv dar cu titlu valabil, se prevăd variate măsuri reparatorii, prioritar restituirea în natură în funcție de anumite stări de fapt și de drept expres reglementate. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București în acțiunea reclamantului aceasta este justificată în ceea ce privește partea de imobil nevândută chiriașilor și prin urmare posesia acestora aparținând statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul C.D. cât și pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurenta Primăria Municipiului București a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcând o greșită interpretare și aplicare a legii. Se susține că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 competența de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat vecine Primarului General al Municipiului București. Imobilul din litigiu a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 iar vânzarea lui a fost făcută în condițiile Legii nr. 112/1995, fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Or, susține recurenta, raportat la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate cerințele art. 948 C. civ., contractul fiind astfel perfect valabil. Se mai învederează că nu a fost răsturnată prezumția relativă a bunei credințe și de altfel, reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul subdobânditor a fost de rea credință. Recurenta mai susține că nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare - cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât nu poate fi invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze valabilitatea actului juridic. Recurentul C.D. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. în sensul respingerii apelului. Astfel se susține că instanța de apel a apreciat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cii aplicarea greșită a legii. Cum antecesorul său T.C. făcea parte din categoria persoanelor excluse de la naționalizare, susține recurentul, imobilul din litigiu a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar la momentul vânzării lui statul era „non doninus" și nu avea calitatea cerută de lege pentru perfectarea vânzării. În ce privește situația terenului aferent construcției, reclamantul susține că instanța a omis să se pronunțe asupra acestei chestiuni, motiv pentru care solicită recunoașterea dreptului său de proprietate asupra terenului aferent clădirii edificate de autorul său.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate. Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune în ce privește nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 04 ianuarie 2008 - fila 21 Dosar nr. 23962/3/2007 a Tribunalului București. Astfel s-a reținut că termenul de prescripție față de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a împlinit la 14 august 2002. Din perspectiva admiterii excepției privind prescripția dreptului la acțiune, contractul de vânzare - cumpărare al pârâtului M.F. nefiind anulat, într-adevăr nu mai poate fi analizată nici buna sau reaua credință a părților la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

Ca atare apreciind incidența prescripției extinctive a dreptului la acțiune prin prisma dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, valabilitatea titlului petentului M.F. nu mai poate constitui obiect al examinării lui de către instanță. În aceste condiții a neatacării contractului de vânzare - cumpărare în termenul legal de prescripție, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De altfel este de reținut că reclamantul nu a uzat de calea de atac a apelului pentru înlăturarea excepției prescripției dreptului la acțiune, ce fusese admisă de instanța de fond prin încheierea de ședință din 04 ianuarie 2008. Din această perspectivă este de observat că neexercitând calea de atac a apelului, reclamantul nu poate ridica în recurs problema omisiunii instanței de a se pronunța cu privire la suprafața de teren aferentă clădirii edificată de autorul său. Recursul nu poate fi exercitat „onisso medio", adică trecând peste calea de atac a apelului. Or, față de cele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

În ce privește recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul General, instanța reține că și acesta este nefondat raportat la obiectul acțiunii, la faptul că notificarea reclamantului nu a fost soluționată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind astfel incidente dispozițiile Deciziei nr. 202007 a secțiilor unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, cum de altfel s-a reținut chiar de către instanța de fond. Astfel, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dată în recurs în interesul legii, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Ca urmare, în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra notificării, în termenul legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, se impune ca instanța investită să evoce fondul și să constate dacă este sau nu întemeiată notificarea.

Or, în raport cu reglementările de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești nu este restrânsă chiar la o prerogativă formală de a dispune emiterea dispoziției privind soluționarea notificării, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, (nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală), să dispună direct asupra fondului notificării. Astfel lipsa răspunsului unității notificate echivalează cu refuzul de soluționare a notificării, ceea ce determină incidența dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din perspectiva acestor dispoziții obligatorii, susținerile recurentei sunt nefondate.

Față de actele de la filele 16 - 21 Dosar nr. 5010/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București, atât instanța de fond cât și cea de apel, a făcut o legală interpretare și aplicare a legii prin prima dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cum, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de reclamantul C.D. și pârâta Primăria Municipiului București - prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 49 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2010.