ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1928/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1928/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 523 din 14 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V- a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.D. în

contradictoriu cu pârâții M.F., SC F. SA și Primăria Municipiului București

prin Primarul General și în consecință s-a constatat nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului situat în București, sector 2, pârâtul M.F. a fost

obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie

locuința situată în București, sector 2 și terenul în suprafață de 35,5 mp,

astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare din 19

noiembrie 1996.

Pârâta Primăria Municipiului București

prin Primarul General a fost obligat să restituie reclamantului imobilul situat

în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 315 mp (din acte) și

construcția edificată pe acesta, astfel cum a fost identificată prin expertiza

efectuată în cauză de expert O.C., cu excepția apartamentului și a terenului

aferent, înstrăinate prin contractul de vânzare - cumpărare din 19 noiembrie 1996

și apartamentul și a terenului aferent în suprafață de 108 mp înstrăinate de

reclamant prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 mai 1949

de fostul Tribunal Ilfov, secția a I- a civilă, comercială.

Totodată a fost respinsă acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâta SC F. SA ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a constatat că deși ambele părți dețin bunuri în sensul art. l din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

condițiile în care bunul a fost înstrăinat, deși exista o cerere de restituire

formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul este cel care ar trebui să

păstreze bunul în natură, urmând ca paratul să obțină de la stat despăgubiri.

În ceea ce privește solicitarea de

obligare a pârâtului Municipiul București la restituirea părții din imobil care

nu a făcut obiectul unor înstrăinări, instanța a constatat că fiind investită

cu o cerere de soluționare direct în instanță a notificării nesoluționate în

baza Legii nr. 10/2001 de unitatea deținătoare, neținând cont și de decizia în

interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este

posibilă obligarea pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul

General la restituirea imobilului situat în București, sector 2, compus din

teren în suprafață de 315 mp și construcția edificată pe acesta cu excepția

apartamentelor și a terenului aferent în suprafață de 108 mp înstrăinate de reclamant

prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 28 mai 1949 de fostul

Tribunal Ilfov, secția a I- a civilă comercială.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel atât Primăria Municipiului București prin Primarul General cât și pârâtul

M.F.

Prin Decizia civilă nr. 49 din 23

ianuarie 2009 a Curții de Apel București s-a admis apelul pârâtului M.F. s-a

schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii în

revendicare față de punctul M.F. și s-a respins ca nefondat apelul Primăriei

Municipiului București prin Primarul General, reținându-se următoarele

considerente:

În condițiile în care titlul de

proprietate al pârâtului M.F. nu a fost anulat, dreptul la acțiune fiind

prescris potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici valabilitatea

și nici reaua credință a pârâtului M.F. nu mai poate fi pusă în discuție titlul

acestuia fiind consolidat ca efect al dispozițiilor legale.

În speță, obiectul și cauza (temeiul

juridic) al cererii formulate de reclamant nu justifică în nici un mod

calificarea cererii, ea fiind una întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

adică formulată în procedura de drept comun cu toate consecințele specifice

unei atari calificări, întrucât reclamanta a dedus judecății o contestație în

procedura Legii nr. 10/2001 chiar dacă până în prezent notificarea nu a fost

soluționată.

Neatacarea actului în termenul de

prescripție exclude orice posibilitate a fostului proprietar de redobândire a

proprietății imobilului de care a fost deposedat.

Deși s-ar putea invoca existența

consecințelor grave întrucât ar priva pe fostul proprietar de bunul său fără a

primi vreo despăgubire totuși, pierderea dreptului de proprietate de către

persoana îndreptățită este o măsură justificată fiind legală, constituțională,

convențională și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de

proprietate se stabilesc prin lege, iar nevalorificarea dreptului în termenele

de prescripție poate atrage chiar pierderea lui.

În acest sens deși se reține că art. 18

lit. d) (actualmente c) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii

se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut

chiriașului, cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995 această normă legală

nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat și

cumpărătorul de la stat, în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001

nu reglementează aceste raporturi.

În consecință, instanța a admis apelul

formulat de apelantul M.F. a schimbat în parte sentința apelată și a respins

cererea de revendicare față de acesta.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.

intimatul C.D. a fost obligat la 1.500 lei cheltuieli de judecată către

apelantul M.F.

În ceea ce privește apelul Primăria

Municipiului București instanța a constatat că este nefondat pentru

considerentele următoare:

Interesul reclamantului în a se

constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului exista,

semnificația acestei constatări regăsindu-se în sfera măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, dacă în cazul preluării

abuzive fără titlu valabil, persoanele, foste proprietare, își păstrează

calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercita după

primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire (art. 2 alin. (2)

din Lege) pentru imobilele preluate abuziv dar cu titlu valabil, se prevăd

variate măsuri reparatorii, prioritar restituirea în natură în funcție de

anumite stări de fapt și de drept expres reglementate.

În ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București în acțiunea reclamantului

aceasta este justificată în ceea ce privește partea de imobil nevândută

chiriașilor și prin urmare posesia acestora aparținând statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs atât reclamantul C.D. cât și pârâta Primăria Municipiului București prin

Primarul General.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel recurenta Primăria Municipiului

București a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de apel făcând o greșită interpretare și aplicare a legii.

Se susține că potrivit dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 competența de restituire în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate de stat vecine Primarului General al Municipiului

București.

Imobilul din litigiu a făcut obiectul

Decretului nr. 92/1950 iar vânzarea lui a fost făcută în condițiile Legii nr. 112/1995,

fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Or, susține recurenta, raportat la

momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate

cerințele art. 948 C. civ., contractul fiind astfel perfect valabil.

Se mai învederează că nu a fost

răsturnată prezumția relativă a bunei credințe și de altfel, reclamantul nu a

făcut dovada că pârâtul subdobânditor a fost de rea credință.

Recurenta mai susține că

nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării

actelor de vânzare - cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, astfel încât nu poate fi invocat acest argument ca fiind un

element de natură să afecteze valabilitatea actului juridic.

Recurentul C.D. a solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ. în sensul respingerii apelului.

Astfel se susține că instanța de apel

a apreciat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal,

fiind dată cii aplicarea greșită a legii.

Cum antecesorul său T.C. făcea parte

din categoria persoanelor excluse de la naționalizare, susține recurentul,

imobilul din litigiu a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, iar

la momentul vânzării lui statul era „non doninus" și nu avea calitatea

cerută de lege pentru perfectarea vânzării.

În ce privește situația terenului

aferent construcției, reclamantul susține că instanța a omis să se pronunțe

asupra acestei chestiuni, motiv pentru care solicită recunoașterea dreptului

său de proprietate asupra terenului aferent clădirii edificate de autorul său.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate.

Asupra excepției prescripției

dreptului la acțiune în ce privește nulitatea contractului de vânzare - cumpărare,

instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de ședință din 04 ianuarie 2008

- fila 21 Dosar nr. 23962/3/2007 a Tribunalului București.

Astfel s-a reținut că termenul de

prescripție față de dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a

împlinit la 14 august 2002.

Din perspectiva admiterii excepției

privind prescripția dreptului la acțiune, contractul de vânzare - cumpărare al

pârâtului M.F. nefiind anulat, într-adevăr nu mai poate fi analizată nici buna

sau reaua credință a părților la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare.

Ca atare apreciind incidența

prescripției extinctive a dreptului la acțiune prin prisma dispozițiilor art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, valabilitatea titlului petentului M.F. nu mai

poate constitui obiect al examinării lui de către instanță.

În aceste condiții a neatacării

contractului de vânzare - cumpărare în termenul legal de prescripție, instanța

de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nefiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

De altfel este de reținut că

reclamantul nu a uzat de calea de atac a apelului pentru înlăturarea excepției

prescripției dreptului la acțiune, ce fusese admisă de instanța de fond prin

încheierea de ședință din 04 ianuarie 2008.

Din această perspectivă este de

observat că neexercitând calea de atac a apelului, reclamantul nu poate ridica

în recurs problema omisiunii instanței de a se pronunța cu privire la suprafața

de teren aferentă clădirii edificată de autorul său.

Recursul nu poate fi exercitat „onisso

medio", adică trecând peste calea de atac a apelului.

Or, față de cele expuse, nefiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

În ce privește recursul pârâtului

Municipiul București prin Primarul General, instanța reține că și acesta este

nefondat raportat la obiectul acțiunii, la faptul că notificarea reclamantului

nu a fost soluționată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind astfel

incidente dispozițiile Deciziei nr. 202007 a secțiilor unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, cum de altfel s-a

reținut chiar de către instanța de fond.

Astfel, prin Decizia nr. 20 din 19

martie 2007 dată în recurs în interesul legii, a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a

statuat că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Ca urmare, în cazul în care entitatea

investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art.

25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra notificării, în termenul

legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, se impune ca instanța

investită să evoce fondul și să constate dacă este sau nu întemeiată

notificarea.

Or, în raport cu reglementările de

ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești nu este

restrânsă chiar la o prerogativă formală de a dispune emiterea dispoziției

privind soluționarea notificării, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de

jurisdicție, (nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală), să

dispună direct asupra fondului notificării.

Astfel lipsa răspunsului unității

notificate echivalează cu refuzul de soluționare a notificării, ceea ce

determină incidența dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007 dată în

recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din perspectiva acestor dispoziții

obligatorii, susținerile recurentei sunt nefondate.

Față de actele de la filele 16 - 21 Dosar

nr. 5010/300/2009 al Judecătoriei Sectorului 2 București, atât instanța de fond

cât și cea de apel, a făcut o legală interpretare și aplicare a legii prin

prima dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum, în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., ambele recursuri urmează a

fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de

reclamantul C.D. și pârâta Primăria Municipiului București - prin Primarul

General împotriva Deciziei nr. 49 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV- a, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 martie 2010.