ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 382 din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1175/108/2010, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. În consecință, s-a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, S.M., la pedeapsa închisorii de 4 ani aplicată prin sentința penală nr. 78/1952 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 570/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Arad și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 10.000 de euro cu titlu de daune morale, precum și a echivalentului în lei a sumei de 30.000 de euro, cu titlu de daune materiale.

Au fost respinse ca nefondate restul pretențiilor formulate, precum și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea de fonduri către Direcția Generală a finanțelor publice a Județului Arad. În motivarea sentinței, s-a reținut că antecesorul reclamantei, defunctul S.M., a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 din Decretul nr. 183/1949, combinat cu art. 15 lit. d) din Decretul nr. 58/1952, pentru săvârșirea infracțiunii de împiedicare a realizării planului de colectare a cerealelor și însămânțat terenuri arabile, prin sentința penală nr. 78/1952 a Tribunalului popular raional Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 570/1952 a Tribunalului Regional Arad.

Conform adresei din 4 ianuarie 2010 emisă de Penitenciarul Poarta Albă, defunctul S.M. a fost liberat la data de 18 aprilie 1953, fără a rezulta din probele administrate în cauză data arestării sale. Cu toate acestea, din cuprinsul deciziei prin care s-a soluționat recursul, rezultă că la data pronunțării sentinței de condamnare 22 august 1952, defunctul se găsea în stare de arest care a fost menținut prin hotărârea de condamnare. Totodată, din considerentele aceleași decizi rezultă că fapta de comiterea căreia a fost găsit vinovat, a fost comisă cu începere din toamna anului 1951 și până în primăvara anului 1952, ceea ce conduce la concluzia că starea de arest a durat cel puțin 8 luni de zile fără însă a depăși 1 an până la data liberării 18 aprilie 1953. După condamnarea defunctului S.M., grajdul de animale pe care acesta îl deținea în localitatea de domiciliu Satu Mare a fost demolat de către autoritățile vremii, după colectivizare.

Conform depozițiilor martorilor audiați și care au cunoscut construcția, grajdul era de dimensiuni mari, putea adăposti aproximativ 100 capete de bovine și cabaline și era prevăzut cu magazii pentru cereale și șoproane mari pentru utilajele agricole folosite la muncile câmpului. Potrivit acelorași depoziții, grajdul era din cărămidă, tavanul fiind podit cu scândură groasă și acoperit cu țiglă, însă nu era racordat la apă curentă, energie electrică și nici nu avea sistem de canalizare. Cei doi martori au estimat valoarea grajdului de astăzi la 100.000 de euro, adică exact cât a solicitat reclamanta prin acțiune. Tribunalul a înlăturat apărările pârâtului legate de nedepunerea la dosar a sentinței de condamnare ori a mandatului de arestare, cât timp aspectele esențiale legate de arestarea defunctului S.M.

și de durata executată rezultă din celelalte probe administrate în cauză. De asemenea, a considerat că nici apărările privind lipsa unui certificat de moștenitor al reclamantei nu sunt pertinente, câtă vreme acordă calitate procesuală activă nu moștenitorilor, ci descendenților până la gradul II-lea inclusiv, iar reclamanta este fiica defunctului S.M., având prin urmare calitatea procesuală conferită de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, fiind descendent de gradul I. În ceea ce privește prejudiciul suferit de către autorul reclamantei, tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunțate în temeiul art. 2 din Decretul nr. 183/1949.

În absența unor criterii în cuprinsul Legii nr. 221/2009 de determinare a prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că, la stabilirea și determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării antecesorului reclamantei, defunctul S.M., este necesar a se avea în vedere în primul rând, durata de timp executată de circa 8 luni închisoare, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei sale și familiei sale, inclusiv prin demolarea în batjocură a grajdului ce a constituit proprietatea defunctului. Pe de altă parte, aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței C.E.D.O.

este acela că, în privința daunelor morale, tocmai datorită lipsei unor criterii clare și precise de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța europeană manifestă prudență și rezonabilitate în acordarea lor. În raport de toate aceste considerente, s-a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale de 10.000 de Euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării, este în măsură să conducă o reparație și totodată o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statul Român. La stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca.

15.000 euro/an detenție, așa cum rezultă în medie și din jurisprudența CEDO. În ceea ce privește daunele materiale solicitate, s-a apreciat că sunt exagerate. Grajdul nu mai există astăzi, iar martorii audiați în cauză au oferit declarații contradictorii, singurul aspect în legătură cu care depozițiile celor doi au coincis fiind prețuirea imobilului la 100.000 de euro, adică exact atât cât a solicitat reclamanta. Tribunalul a remarcat, însă, că, potrivit depoziției martorului P.D., grajdul ar fi avut astăzi o valoare echivalentă a câtorva case de locuit, în timp ce martorul M.I. a apreciat că la vremea demolării sale, grajdul avea valoarea unei case de locuit, de dimensiuni mai mari. Această valoare indicată de ambii martori nu poate fi apreciată de instanță ca fiind cea reală, câtă vreme martorul P.D.

nu a fost în măsură să își evalueze propria locuință în fața instanței de judecată. În plus, nu trebuie omis faptul că despăgubirea trebuie să țină cont de starea imobilului de la data demolării sale, mai precis de câteva elemente esențiale care sunt avute în vedere la stabilirea valorii de circulație cum ar fi: amplasamentul, respectiv într-o zonă de câmpie dintr-un sat de pe Valea Mureșului, având căi de comunicații și de acces limitate; lipsa apei curente, a energiei electrice, a gazului metan, a canalizării etc.; lipsa unor dotări specifice caselor de locuit ce țin de confortul interior și care de regulă cresc valoarea imobilului. Cu alte cuvinte, chiar dacă avea dimensiuni uriașe, echivalente unei locuințe de mari dimensiuni sau a mai multor case de locuit, edificiul ce a aparținut defunctului S.M.

a fost totuși un grajd situat în satul Satu Mare din Județul Arad a cărui valoare de circulație de astăzi, dată fiind lipsa utilităților, nu se poate ridica peste o valoare de 30.000 de euro, considerând că ar exista în stare bună de întreținere și utilizare. În acest sens, în lipsa altor posibilități de evaluare a unui imobil ce nu mai există de peste 50 de ani, a avut în vedere și anunțurile de pe internet privind case cu teren de vânzare în zona comunei Secusigiu, de care aparține satul Satu Mare și care nu depășesc valoarea de 20.000 de Euro. Or, raportând aceste valori la depozițiile martorilor care au învederat că acel grajd era de dimensiuni mai mari decât o casă de locuit, fiind prevăzut cu toate utilitățile necesare adăpostirii vitelor, se poate estima că valoarea acestuia din momentul actual, ținând cont de starea lui foarte bună din momentul demolării, se situează în jurul valorii de 30.000 de euro.

Prin decizia civilă nr. 560/A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta C.G. împotriva sentinței menționate și admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală A Finanțelor Publice Arad împotriva aceleiași sentințe. Rejudecând, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea pentru petitul privind daunele morale și a menținut în rest sentința civilă privind obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro daune materiale.

Pentru a decide astfel, fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, Curtea a apreciat că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În aplicarea art. 147 alin. (1) și din Constituție, precum și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, în condițiile în care Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, această decizie a devenit obligatorie pentru instanță.

În consecință, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice, iar inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Reclamanta nu avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. În ceea ce privește petitul privind acordarea de daune materiale de 100.000 euro, Curtea a constatat că, raportat la probatoriul testimonial administrat la fond, prima instanță a apreciat just contravaloarea prejudiciului, la momentul preluării lui, la nivelul sumei de 30.000 euro.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, criticând-o pentru nelegalitate. 1. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta C.G. a susținut, în esență, următoarele: În mod greșit a fost respins capătul de cerere privind obligarea Statului Român la plata daunelor morale, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acțiunii, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Ca atare, la data înregistrării cererii, textul de lege era valabil, iar decizia Curții Constituționale nu poate retroactiva. Recurenta – reclamantă a susținut, totodată, cu privire la cuantumul daunelor morale, că suma de 400.000 euro solicitată încă în fața primei instanțe este justificată în raport de suferința tatălui său și a întregii familii, ca urmare a acestei condamnări. S-a arătat, de asemenea, că decizia recurată este nelegală, deoarece a menținut obligarea Statului Român la plata sumei de 30.000 euro, atâta timp cat ambii martori audiați în cauză au arătat că grajdul care a aparținut antecesorului reclamantei a valorat 100.000 euro, și nu doar 30.000 euro, astfel cum a stabilit în mod arbitrar prima instanță.

Acest grajd era de dimensiuni foarte mari, putând adăposti 100 capete de bovine și cabaline și era prevăzut cu magazii pentru cereale și șoproane mari pentru utilajele agricole folosite la muncile câmpului. Grajdul era din cărămidă, tavanul fiind podit cu scândură groasă și acoperit cu țiglă. Martorii au apreciat valoarea acestuia la 100.000 euro. 2. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a susținut, în esență, următoarele: Instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii pentru că, fără aflarea motivelor și a dovezilor, soluția pronunțată este nelegală.

Instanța de apel a menținut soluția instanței de fond cu privire la acordarea daunelor materiale în afara cadrului legal instituit și fără a arăta argumentele care au justificat adoptarea soluției, însușindu-și în totalitate motivarea instanței de fond cu privire la acordarea daunelor materiale, în condițiile în care la dosarul cauzei nu s-a făcut niciun moment dovada că bunul imobil a fost confiscat sau preluat ca efect al condamnării, prin hotărârea de condamnare sau printr-un alt înscris care poate fi încadrat în prevederile imperative ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, instanța de apel în mod neîntemeiat a menținut hotărârea instanței de fond, întrucât acest capăt de cerere nu a putut fi probat decât cu martori, ale căror declarații însăși prima instanță le-a catalogat ca fiind contradictorii, neexistând vreun înscris oficial care să dovedească cele solicitate de reclamantă.

Mai mult, deși prima instanță a arătat că a avut în vedere anunțurile de pe internet privind case cu teren de vânzare în zona comunei Secusigiu, care aparține Satu Mare și care nu depășesc valoarea de 20.000 de euro, paradoxal acordă cu titlu de despăgubiri materiale suma de 30.000 de euro doar pentru clădire (grajd), mai ales că preluarea imobilului nu a fost probată. Mai mult, în cauză nu a fost efectuată nicio expertiză tehnică judiciară care să stabilească valoarea imobilului în litigiu.

În această situație, daunele materiale solicitate nu se grefează pe conținutul Legii nr. 221/2009, astfel încât prin invocarea acestui act normativ nu se poate obține repararea oricăror daune materiale, ci numai echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Or, bunurile despre care face vorbire reclamanta nu au fost confiscate prin hotărârea de condamnare a tatălui său, ci au fost eventual distruse de concetățeni ai acestuia, situație pentru care Legea nr. 221/2009 nu deschide calea reparării unui astfel de prejudiciu.

Cererea reclamantei-apelante cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fără ca instanțele de fond să fi cercetat dacă reclamanta a beneficiat de prevederile acestor acte normative. Recurentul – pârât a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea sa de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță. Suma de 595 lei acordată de către prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, este nepotrivit de mare raportat la obiectul cauzei și, având în vedere că despăgubirile solicitate au fost reduse de către instanța de fond, se impune și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Ambele recursuri au vizat modul de soluționare a capătului de cerere din acțiunea introductivă având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale cuvenite reclamantei, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, criticile pe acest aspect fiind fondate, perspectivă din care recursurile urmează a fi admise, pentru considerentele ce vor fi expuse. În prealabil, pentru a se respecta succesiunea pretențiilor deduse judecății de către reclamantă, urmează a fi analizate motivele de recurs ale reclamantei în ceea ce privește primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, vizând daunele morale, constatându-se că, în mod corect, instanța de apel a respins cererea cu acest obiect.

Instanța de apel și-a întemeiat soluția astfel adoptată pe decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului, dat fiind că decizia menționată a fost pronunțată și publicată în M. Of. în cursul judecării apelurilor. Aspectul procesual relativ la efectele celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării recursurilor de față, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă.

În condițiile în care producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de către instanța supremă, inclusiv din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenței vreunei încălcări a normelor europene, nu pot fi reținute criticile recurentei privind aplicarea retroactivă a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză, în caz contrar, ajungându-se la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi acceptat, față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data publicării sale în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă, sunt fondate criticile recurentului – pârât privind modul de argumentare a soluției adoptate prin decizia recurată, aceea de menținere a dispoziției primei instanțe asupra acestui capăt de cerere, în raport de exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și în limitele motivelor de apel. Astfel, prin apelul declarat împotriva hotărârii tribunalului, pârâtul a criticat, în primul rând, aprecierea primei instanțe privind existența imobilului, doar pe baza probei testimoniale, în absența oricărui înscris, cu atât mai mult cu cât declarațiile martorilor au fost considerate chiar de către instanță ca fiind contradictorii.

În al doilea rând, pârâtul a criticat modalitatea de cuantificare a despăgubirilor materiale acordate pentru grajd, respectiv raportarea primei instanțe la oferte de vânzare postate pe internet privind case cu teren în zona comunei în care s-a aflat imobilul autorului reclamantei. Fără a analiza vreunul dintre motivele de apel ale pârâtului pe acest aspect, instanța de apel a reținut doar că, raportat la probatoriul testimonial administrat la fond, prima instanță a apreciat just contravaloarea prejudiciului, la momentul preluării bunului, la nivelul sumei de 30.000 euro. Or, o asemenea modalitate de motivare a unei hotărâri judecătorești contravine prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., din care rezultă obligația instanței de a înfățișa argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, precum și motivele pentru care a înlăturat susținerile și apărările părților. Instanța de apel a arătat doar că își însușește evaluarea imobilului realizată de către prima instanță, pe baza probei testimoniale administrate, deși pârâtul criticase tocmai valorificarea acestei dovezi în ceea ce privește existența și întinderea prejudiciului pretins de către reclamantă. În contextul unor asemenea susțineri, ce relevă modul de dovedire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, în argumentarea deciziei recurate ar fi trebuit să se demonstreze că proba testimonială este suficientă pentru dovedirea atât a existenței, cât și a cuantumului prejudiciului pretins suferit de către autorul reclamantei prin preluarea de către stat a imobilului.

Un asemenea raționament juridic presupunea, în primul rând, raportarea la prevederile legale relevante, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru a se observa regimul probator pe care îl implică acordarea de despăgubiri materiale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ori moștenitorilor acestora. În cuprinsul deciziei recurate, nu numai că nu se analizează motivele de apel ale pârâtului, însă nu se face nicio referire la prevederile legale incidente în cauză. Chiar dacă pârâtul nu s-a prevalat în mod explicit de neîntrunirea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b), cercetarea susținerilor acestuia implica raportarea la legea specială, ale cărei conținut conturează cadrul analizei în fapt și în drept presupuse în sarcina instanței.

Din conținutul normei menționate, rezultă că acordarea de despăgubiri are loc în considerarea unor imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată referirea la acest act normativ, context în care Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de Legea nr. 10/2001, prevăzându-se expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei îndreptățite nu i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent pentru acestea în condițiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel ar fi trebuit să arate în decizia recurată regimul probator căruia i se supune imobilul în litigiu, analizând susținerile părților pe acest aspect și relevanța probei testimoniale administrate în fața primei instanțe, avându-se în vedere și împrejurarea că pârâtul, prin reprezentant, nu s-a opus administrării acestei probe, la termenul din 14 aprilie 2010, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, lipsind orice considerente pe acest aspect. În ceea ce privește modalitatea de cuantificare a despăgubirilor, se constată, de asemenea, absența motivelor pentru care instanța de apel a menținut cuantumul stabilit de către prima instanță, referirea la proba testimonială administrată nefiind utilă în context.

Astfel, tribunalul nu a valorificat însăși valoarea imobilului indicată de către martori, ci, pornind de la aproximarea făcută de unul dintre aceștia a dimensiunilor grajdului ce a aparținut autorului reclamantei, comparabile cu o casă de locuit, a făcut o evaluare proprie, bazându-se pe informații preluate de pe internet, cu referire la case din zonă, puse în vânzare în prezent. Or, pârâtul a criticat, prin motivele de apel, tocmai această modalitate arbitrară de evaluare, fără ca instanța de apel să răspundă criticilor cu acest obiect. Este de observat, în același timp, că, în absența altor indicii, o expertiză construcții ar fi fost o modalitate adecvată de evaluare a contravalorii imobilului, însă instanța de apel a respins această probă solicitată de către reclamantă, fără a arăta motivele pentru care consideră oportun modul de cuantificare utilizat de către prima instanță.

Față de cele expuse, în absența considerentelor relevante pe care s-a întemeiat soluția adoptată în apel, inclusiv a celor pentru care a înlăturat susținerile pârâtului, se constată că decizia recurată este, practic, nemotivată, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului de legalitate de către această instanță, context în care este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pe temeiul căruia se impune casarea deciziei recurate și rejudecarea apelului pârâtului. Aceeași soluție trebuie adoptată și din perspectiva recursului declarat de către reclamantă, constatându-se că, prin motivele de apel, aceasta a formulat critici relative tot la cuantumul despăgubirilor acordate, reluate prin prezentul recurs.

Unicul considerent regăsit în decizia de apel, respectiv evaluarea făcută de prima instanță, în raport de proba testimonială administrată, pe lângă faptul că nu este suficient pentru o motivare conformă cu exigențele presupuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chiar dacă ar fi reținut ca atare, ar fi de natură să contrazică soluția de menținere a hotărârii primei instanțe. Astfel, se observă că ambii martori audiați de către tribunal au indicat suma de 100.000 euro ca reprezentând valoarea imobilului în litigiu, adică tocmai valoarea pretinsă de către reclamantă, ceea ce ar fi însemnat, prin prisma considerentului din decizia de apel, în sensul raportării la proba testimonială, că pretențiile reclamantei ar fi trebuit admise în totalitate; nu s-a adoptat această soluție, aspect ce denotă caracterul contradictoriu al deciziei.

În aceste condiții, se impune și rejudecarea apelului reclamantei, urmând a fi clarificată modalitatea de cuantificare a despăgubirilor acordate, evident, în măsura în care se va constata, în raport de apelul pârâtului, că reclamanta este îndreptățită în acest sens. Cu privire la evaluarea imobilului, este de precizat că, prin motivele de recurs, reclamanta nu a criticat respingerea în apel a probei cu expertiză construcții, însă, cu ocazia rejudecării, dacă se vor administra probe suplimentare din care să reiasă necesitatea recurgerii la această modalitate de evaluare, este posibilă chiar dispunerea de către instanță a administrării acestei probe, din oficiu, după o dezbatere în contradictoriu a părților pe acest aspect, fiind vorba despre un alt temei juridic.

Este de precizat, de asemenea, din perspectiva celorlalte motive de recurs ale pârâtului, că acesta nu a susținut și prin motivele de apel împrejurarea că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul confiscării prin hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantei la pedeapsa închisorii de 4 ani, respectiv sentința penală nr. 78/1952 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, definitivă prin decizia penală nr. 570/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Arad. Or, condiția confiscării bunului prin hotărârea de condamnare reprezentând însăși premisa aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, după cum rezultă din conținutul normei, urmează a se aprecia, cu ocazia rejudecării, dacă întrunirea acestei condiții poate fi verificată din oficiu, în absența unor motive de apel pe acest aspect.

În ceea ce privește cel din urmă motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată stabilite de către prima instanță în sarcina pârâtului, se constată că, într-adevăr, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra sa, urmând a fi cercetat cu ocazia rejudecării apelurilor. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, astfel încât, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., le va admite ca atare, urmând a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cadru în care vor fi avute în vedere considerentele dezvoltate în prezenta decizie, ținându-se cont și de faptul că, prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici referitoare la respingerea și a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării autorului său, însă întrunirea cerințelor Legii nr. 221/2009 pe acest aspect nu a fost contestată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta C.G. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 560/A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2012.