ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

382 din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1175/108/2010,

a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta C.G., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

În consecință, s-a

constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantei, S.M., la

pedeapsa închisorii de 4 ani aplicată prin sentința penală nr. 78/1952 a

Tribunalului Popular al Raionului Arad, rămasă definitivă prin decizia penală nr.

570/1952 a Tribunalului Popular a Raionului Arad și s-a dispus obligarea

pârâtului la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 10.000

de euro cu titlu de daune morale, precum și a echivalentului în lei a sumei de

30.000 de euro, cu titlu de daune materiale.

Au fost respinse ca

nefondate restul pretențiilor formulate, precum și capătul de cerere având ca

obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea de fonduri

către Direcția Generală a finanțelor publice a Județului Arad.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că antecesorul reclamantei, defunctul S.M., a fost

condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 2 din Decretul nr. 183/1949, combinat cu art. 15 lit. d) din Decretul nr.

58/1952, pentru săvârșirea infracțiunii de împiedicare a realizării planului de

colectare a cerealelor și însămânțat terenuri arabile, prin sentința penală nr.

78/1952 a Tribunalului popular raional Arad, definitivă prin decizia civilă nr.

570/1952 a Tribunalului Regional Arad.

Conform adresei din 4

ianuarie 2010 emisă de Penitenciarul Poarta Albă, defunctul S.M. a fost liberat

la data de 18 aprilie 1953, fără a rezulta din probele administrate în cauză

data arestării sale. Cu toate acestea, din cuprinsul deciziei prin care s-a

soluționat recursul, rezultă că la data pronunțării sentinței de condamnare 22

august 1952, defunctul se găsea în stare de arest care a fost menținut prin

hotărârea de condamnare. Totodată, din considerentele aceleași decizi rezultă

că fapta de comiterea căreia a fost găsit vinovat, a fost comisă cu începere

din toamna anului 1951 și până în primăvara anului 1952, ceea ce conduce la

concluzia că starea de arest a durat cel puțin 8 luni de zile fără însă a

depăși 1 an până la data liberării 18 aprilie 1953.

După condamnarea

defunctului S.M., grajdul de animale pe care acesta îl deținea în localitatea

de domiciliu Satu Mare a fost demolat de către autoritățile vremii, după

colectivizare. Conform depozițiilor martorilor audiați și care au cunoscut

construcția, grajdul era de dimensiuni mari, putea adăposti aproximativ 100

capete de bovine și cabaline și era prevăzut cu magazii pentru cereale și

șoproane mari pentru utilajele agricole folosite la muncile câmpului. Potrivit

acelorași depoziții, grajdul era din cărămidă, tavanul fiind podit cu scândură

groasă și acoperit cu țiglă, însă nu era racordat la apă curentă, energie

electrică și nici nu avea sistem de canalizare. Cei doi martori au estimat

valoarea grajdului de astăzi la 100.000 de euro, adică exact cât a solicitat

reclamanta prin acțiune.

Tribunalul

a înlăturat apărările pârâtului legate de nedepunerea la dosar a sentinței de

condamnare ori a mandatului de arestare, cât timp aspectele esențiale legate de

arestarea defunctului S.M. și de durata executată rezultă din celelalte probe

administrate în cauză. De asemenea, a considerat că nici apărările privind

lipsa unui certificat de moștenitor al reclamantei nu sunt pertinente, câtă

vreme acordă calitate procesuală activă nu moștenitorilor, ci descendenților

până la gradul II-lea inclusiv, iar reclamanta este fiica defunctului S.M.,

având prin urmare calitatea procesuală conferită de art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2001, fiind descendent de gradul I.

În ceea

ce privește prejudiciul suferit de către autorul reclamantei, tribunalul a

constatat caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (2) lit. f)

din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunțate în

temeiul art. 2 din Decretul nr. 183/1949.

În

absența unor criterii în cuprinsul Legii nr. 221/2009 de determinare a

prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că, la stabilirea și determinarea

despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a

condamnării antecesorului reclamantei, defunctul S.M., este necesar a se avea

în vedere în primul rând, durata de timp executată de circa 8 luni închisoare,

suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public,

atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei sale și familiei sale,

inclusiv prin demolarea în batjocură a grajdului ce a constituit proprietatea

defunctului.

Pe de altă parte, aspectul general ce se

degajă din ansamblul jurisprudenței C.E.D.O. este acela că, în privința

daunelor morale, tocmai datorită lipsei unor criterii clare și precise de

evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor

necesare acoperirii acestuia, instanța europeană manifestă prudență și rezonabilitate

în acordarea lor.

În raport de toate

aceste considerente, s-a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu

moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale

de 10.000 de Euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit ca urmare a

condamnării, este în măsură să conducă o reparație și totodată o satisfacție

justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statul Român. La stabilirea

cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca. 15.000 euro/an detenție,

așa cum rezultă în medie și din jurisprudența CEDO.

În ceea ce privește

daunele materiale solicitate, s-a apreciat că sunt exagerate. Grajdul nu mai

există astăzi, iar martorii audiați în cauză au oferit declarații

contradictorii, singurul aspect în legătură cu care depozițiile celor doi au

coincis fiind prețuirea imobilului la 100.000 de euro, adică exact atât cât a

solicitat reclamanta. Tribunalul a remarcat, însă, că, potrivit depoziției

martorului P.D., grajdul ar fi avut astăzi o valoare echivalentă a câtorva case

de locuit, în timp ce martorul M.I. a apreciat că la vremea demolării sale,

grajdul avea valoarea unei case de locuit, de dimensiuni mai mari. Această

valoare indicată de ambii martori nu poate fi apreciată de instanță ca fiind

cea reală, câtă vreme martorul P.D. nu a fost în măsură să își evalueze propria

locuință în fața instanței de judecată. În plus, nu trebuie omis faptul că

despăgubirea trebuie să țină cont de starea imobilului de la data demolării

sale, mai precis de câteva elemente esențiale care sunt avute în vedere la

stabilirea valorii de circulație cum ar fi: amplasamentul, respectiv într-o

zonă de câmpie dintr-un sat de pe Valea Mureșului, având căi de comunicații și

de acces limitate; lipsa apei curente, a energiei electrice, a gazului metan, a

canalizării etc.; lipsa unor dotări specifice caselor de locuit ce țin de

confortul interior și care de regulă cresc valoarea imobilului.

Cu alte cuvinte,

chiar dacă avea dimensiuni uriașe, echivalente unei locuințe de mari dimensiuni

sau a mai multor case de locuit, edificiul ce a aparținut defunctului S.M. a

fost totuși un grajd situat în satul Satu Mare din Județul Arad a cărui valoare

de circulație de astăzi, dată fiind lipsa utilităților, nu se poate ridica

peste o valoare de 30.000 de euro, considerând că ar exista în stare bună de

întreținere și utilizare.

În acest sens, în

lipsa altor posibilități de evaluare a unui imobil ce nu mai există de peste 50

de ani, a avut în vedere și anunțurile de pe internet privind case cu teren de

vânzare în zona comunei Secusigiu, de care aparține satul Satu Mare și care nu

depășesc valoarea de 20.000 de Euro. Or, raportând aceste valori la depozițiile

martorilor care au învederat că acel grajd era de dimensiuni mai mari decât o

casă de locuit, fiind prevăzut cu toate utilitățile necesare adăpostirii

vitelor, se poate estima că valoarea acestuia din momentul actual, ținând cont

de starea lui foarte bună din momentul demolării, se situează în jurul valorii

de 30.000 de euro.

Prin decizia civilă nr.

560/A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamanta C.G. împotriva sentinței menționate și admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

București, reprezentat de Direcția Generală A Finanțelor Publice Arad împotriva

aceleiași sentințe. Rejudecând, a schimbat în parte hotărârea atacată, în

sensul că a respins acțiunea pentru petitul privind daunele morale și a

menținut în rest sentința civilă privind obligarea pârâtului la plata sumei de

30.000 euro daune materiale.

Pentru a decide

astfel, fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, Curtea a

apreciat că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri

morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că

acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În aplicarea art. 147

alin. (1) și din Constituție, precum și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992,

în condițiile în care Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul

de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale

declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, această decizie a

devenit obligatorie pentru instanță.

În consecință, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice, iar inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Reclamanta nu avea,

anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ci doar posibilitatea de a-l dobândi

printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar

în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

În ceea ce privește

petitul privind acordarea de daune materiale de 100.000 euro, Curtea a

constatat că, raportat la probatoriul testimonial administrat la fond, prima

instanță a apreciat just contravaloarea prejudiciului, la momentul preluării

lui, la nivelul sumei de 30.000 euro.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.G. și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Arad, criticând-o pentru nelegalitate.

recurs formulate, reclamanta C.G. a susținut, în esență, următoarele:

În mod greșit a fost respins

capătul de cerere privind obligarea Statului Român la plata daunelor morale, în

condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care a reprezentat temeiul juridic al acțiunii, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010. Ca atare, la data înregistrării cererii, textul de lege era

valabil, iar decizia Curții Constituționale nu poate retroactiva.

Recurenta –

reclamantă a susținut, totodată, cu privire la cuantumul daunelor morale, că

suma de 400.000 euro solicitată încă în fața primei instanțe este justificată în

raport de suferința tatălui său și a întregii familii, ca urmare a acestei

condamnări.

S-a arătat, de

asemenea, că decizia recurată este nelegală, deoarece a menținut obligarea

Statului Român la plata sumei de 30.000 euro, atâta timp cat ambii martori

audiați în cauză au arătat că grajdul care a aparținut antecesorului

reclamantei a valorat 100.000 euro, și nu doar 30.000 euro, astfel cum a

stabilit în mod arbitrar prima instanță.

Acest grajd era de

dimensiuni foarte mari, putând adăposti 100 capete de bovine și cabaline și era

prevăzut cu magazii pentru cereale și șoproane mari pentru utilajele agricole

folosite la muncile câmpului. Grajdul era din cărămidă, tavanul fiind podit cu

scândură groasă și acoperit cu țiglă. Martorii au apreciat valoarea acestuia la

100.000 euro.

recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad a susținut, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a

motivat hotărârea pronunțată, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

ce au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii pentru

că, fără aflarea motivelor și a dovezilor, soluția pronunțată este nelegală.

Instanța de apel a

menținut soluția instanței de fond cu privire la acordarea daunelor materiale

în afara cadrului legal instituit și fără a arăta argumentele care au

justificat adoptarea soluției, însușindu-și în totalitate motivarea instanței

de fond cu privire la acordarea daunelor materiale, în condițiile în care la

dosarul cauzei nu s-a făcut niciun moment dovada că bunul imobil a fost

confiscat sau preluat ca efect al condamnării, prin hotărârea de condamnare sau

printr-un alt înscris care poate fi încadrat în prevederile imperative ale art.

5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, instanța

de apel în mod neîntemeiat a menținut hotărârea instanței de fond, întrucât

acest capăt de cerere nu a putut fi probat decât cu martori, ale căror declarații

însăși prima instanță le-a catalogat ca fiind contradictorii, neexistând vreun

înscris oficial care să dovedească cele solicitate de reclamantă.

Mai mult, deși prima

instanță a arătat că a avut în vedere anunțurile de pe internet privind case cu

teren de vânzare în zona comunei Secusigiu, care aparține Satu Mare și care nu

depășesc valoarea de 20.000 de euro, paradoxal acordă cu titlu de despăgubiri

materiale suma de 30.000 de euro doar pentru clădire (grajd), mai ales că

preluarea imobilului nu a fost probată.

Mai mult, în cauză nu

a fost efectuată nicio expertiză tehnică judiciară care să stabilească valoarea

imobilului în litigiu.

În această situație,

daunele materiale solicitate nu se grefează pe conținutul Legii nr. 221/2009,

astfel încât prin invocarea acestui act normativ nu se poate obține repararea

oricăror daune materiale, ci numai echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărârea de condamnare sau efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale

Legii nr. 247/2005.

Or, bunurile despre

care face vorbire reclamanta nu au fost confiscate prin hotărârea de condamnare

a tatălui său, ci au fost eventual distruse de concetățeni ai acestuia,

situație pentru care Legea nr. 221/2009 nu deschide calea reparării unui astfel

de prejudiciu.

Cererea

reclamantei-apelante cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001,

respectiv a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fără ca instanțele de fond să

fi cercetat dacă reclamanta a beneficiat de prevederile acestor acte normative.

Recurentul – pârât a

mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea sa

de reducere a cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță. Suma de 595

lei acordată de către prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat, este nepotrivit de mare raportat la obiectul

cauzei și, având în vedere că despăgubirile solicitate au fost reduse de către

instanța de fond, se impune și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Ambele recursuri au

vizat modul de soluționare a capătului de cerere din acțiunea introductivă

având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale cuvenite reclamantei, în

baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, criticile pe acest aspect

fiind fondate, perspectivă din care recursurile urmează a fi admise, pentru

considerentele ce vor fi expuse.

În prealabil, pentru

a se respecta succesiunea pretențiilor deduse judecății de către reclamantă,

urmează a fi analizate motivele de recurs ale reclamantei în ceea ce privește

primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, vizând daunele morale,

constatându-se că, în mod corect, instanța de apel a respins cererea cu acest

obiect.

Instanța de apel și-a

întemeiat soluția astfel adoptată pe decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce

reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, ale căror efecte asupra

cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică,

invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului, dat

fiind că decizia menționată a fost pronunțată și publicată în M. Of. în cursul

judecării apelurilor.

Aspectul procesual

relativ la efectele celor două decizii ale Curții Constituționale asupra

procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost p

ublicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării recursurilor de față, în virtutea

dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de

drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru

instanțe.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele

Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene

creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale

trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în

curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de

constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt

drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia

trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță

- sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții

Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei

dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

În condițiile în care

producerea efectelor deciziilor Curții Constituționale în litigiile în curs de

derulare la data publicării acestor hotărâri în M. Of. a fost analizată de

către instanța supremă, inclusiv din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, conchizând în sensul absenței vreunei încălcări a normelor

europene, nu pot fi reținute criticile recurentei privind aplicarea retroactivă

a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezenta cauză, în caz contrar,

ajungându-se la ignorarea deciziei date în interesul legii, ceea ce nu poate fi

acceptat, față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, se constată

că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării sale în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre

definitivă.

În ceea ce privește

despăgubirile materiale solicitate de către reclamantă, sunt fondate criticile recurentului

– pârât privind modul de argumentare a soluției adoptate prin decizia recurată,

aceea de menținere a dispoziției primei instanțe asupra acestui capăt de

cerere, în raport de exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și în

limitele motivelor de apel.

Astfel, prin apelul

declarat împotriva hotărârii tribunalului, pârâtul a criticat, în primul rând, aprecierea

primei instanțe privind existența imobilului, doar pe baza probei testimoniale,

în absența oricărui înscris, cu atât mai mult cu cât declarațiile martorilor au

fost considerate chiar de către instanță ca fiind contradictorii.

În al doilea rând, pârâtul

a criticat modalitatea de cuantificare a despăgubirilor materiale acordate

pentru grajd, respectiv raportarea primei instanțe la oferte de vânzare postate

pe internet privind case cu teren în zona comunei în care s-a aflat imobilul

autorului reclamantei.

Fără a analiza

vreunul dintre motivele de apel ale pârâtului pe acest aspect, instanța de apel

a reținut doar că, raportat la probatoriul testimonial administrat la fond,

prima instanță a apreciat just contravaloarea prejudiciului, la momentul

preluării bunului, la nivelul sumei de 30.000 euro.

Or, o asemenea

modalitate de motivare a unei hotărâri judecătorești contravine prevederilor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din care rezultă obligația instanței de a

înfățișa argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, precum

și motivele pentru care a înlăturat susținerile și apărările părților.

Instanța de apel a

arătat doar că își însușește evaluarea imobilului realizată de către prima

instanță, pe baza probei testimoniale administrate, deși pârâtul criticase

tocmai valorificarea acestei dovezi în ceea ce privește existența și întinderea

prejudiciului pretins de către reclamantă.

În contextul unor

asemenea susțineri, ce relevă modul de dovedire a dreptului de proprietate asupra

unui bun imobil, în argumentarea deciziei recurate ar fi trebuit să se demonstreze

că proba testimonială este suficientă pentru dovedirea atât a existenței, cât

și a cuantumului prejudiciului pretins suferit de către autorul reclamantei

prin preluarea de către stat a imobilului.

Un asemenea

raționament juridic presupunea, în primul rând, raportarea la prevederile

legale relevante, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009, pentru a se observa regimul probator pe care îl implică acordarea de despăgubiri

materiale persoanelor

care

au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 ori moștenitorilor acestora.

În cuprinsul deciziei

recurate, nu numai că nu se analizează motivele de apel ale pârâtului, însă nu

se face nicio referire la prevederile legale incidente în cauză. Chiar dacă

pârâtul nu s-a prevalat în mod explicit de neîntrunirea cerințelor de aplicare

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b), cercetarea susținerilor acestuia

implica raportarea la legea specială, ale cărei conținut conturează cadrul

analizei în fapt și în drept presupuse în sarcina instanței.

Din conținutul normei

menționate, rezultă că acordarea de despăgubiri are loc în considerarea unor

imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în

acest fel putând fi interpretată referirea la acest act normativ, context în

care Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de Legea nr. 10/2001,

prevăzându-se expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în

măsura în care persoanei îndreptățite

nu i-au fost restituite bunurile respective

sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent pentru acestea în condițiile Legii

nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005.

Instanța de apel ar

fi trebuit să arate în decizia recurată regimul probator căruia i se supune

imobilul în litigiu, analizând susținerile părților pe acest aspect și relevanța

probei testimoniale administrate în fața primei instanțe, avându-se în vedere

și împrejurarea că pârâtul, prin reprezentant, nu s-a opus administrării

acestei probe, la termenul din 14 aprilie 2010, ceea ce nu s-a întâmplat în

cauză, lipsind orice considerente pe acest aspect.

În ceea ce privește

modalitatea de cuantificare a despăgubirilor, se constată, de asemenea, absența

motivelor pentru care instanța de apel a menținut cuantumul stabilit de către

prima instanță, referirea la proba testimonială administrată nefiind utilă în

context. Astfel, tribunalul nu a valorificat însăși valoarea imobilului

indicată de către martori, ci, pornind de la aproximarea făcută de unul dintre aceștia

a dimensiunilor grajdului ce a aparținut autorului reclamantei, comparabile cu

o casă de locuit, a făcut o evaluare proprie, bazându-se pe informații preluate

de pe internet, cu referire la case din zonă, puse în vânzare în prezent. Or,

pârâtul a criticat, prin motivele de apel, tocmai această modalitate arbitrară

de evaluare, fără ca instanța de apel să răspundă criticilor cu acest obiect.

Este de observat, în

același timp, că, în absența altor indicii, o expertiză construcții ar fi fost o

modalitate adecvată de evaluare a contravalorii imobilului, însă instanța de

apel a respins această probă solicitată de către reclamantă, fără a arăta

motivele pentru care consideră oportun modul de cuantificare utilizat de către

prima instanță.

Față de cele expuse,

în absența considerentelor relevante pe care s-a întemeiat soluția adoptată în

apel, inclusiv a celor pentru care a înlăturat susținerile pârâtului,

se constată că

decizia recurată este, practic, nemotivată, ceea ce face imposibilă exercitarea

controlului de legalitate de către această instanță, context în care este întrunit

cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pe temeiul căruia se

impune casarea deciziei recurate și rejudecarea apelului pârâtului.

Aceeași soluție

trebuie adoptată și din perspectiva recursului declarat de către reclamantă,

constatându-se că, prin motivele de apel, aceasta a formulat critici relative

tot la cuantumul despăgubirilor acordate, reluate prin prezentul recurs.

Unicul considerent

regăsit în decizia de apel, respectiv evaluarea făcută de prima instanță, în

raport de proba testimonială administrată, pe lângă faptul că nu este suficient

pentru o motivare conformă cu exigențele presupuse de art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., chiar dacă ar fi reținut ca atare, ar fi de natură să contrazică

soluția de menținere a hotărârii primei instanțe.

Astfel, se observă că

ambii martori audiați de către tribunal au indicat suma de 100.000 euro ca

reprezentând valoarea imobilului în litigiu, adică tocmai valoarea pretinsă de

către reclamantă, ceea ce ar fi însemnat, prin prisma considerentului din

decizia de apel, în sensul raportării la proba testimonială, că pretențiile

reclamantei ar fi trebuit admise în totalitate; nu s-a adoptat această soluție,

aspect ce denotă caracterul contradictoriu al deciziei.

În aceste condiții,

se impune și rejudecarea apelului reclamantei, urmând a fi clarificată

modalitatea de cuantificare a despăgubirilor acordate, evident, în măsura în

care se va constata, în raport de apelul pârâtului, că reclamanta este

îndreptățită în acest sens.

Cu privire la evaluarea

imobilului, este de precizat că, prin motivele de recurs, reclamanta nu a

criticat respingerea în apel a probei cu expertiză construcții, însă, cu ocazia

rejudecării, dacă se vor administra probe suplimentare din care să reiasă

necesitatea recurgerii la această modalitate de evaluare, este posibilă chiar

dispunerea de către instanță a administrării acestei probe, din oficiu, după o

dezbatere în contradictoriu a părților pe acest aspect, fiind vorba despre un

alt temei juridic.

Este de precizat, de

asemenea, din perspectiva celorlalte motive de recurs ale pârâtului, că acesta

nu a susținut și prin motivele de apel împrejurarea că imobilul în litigiu nu a

făcut obiectul

confiscării

prin hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantei la

pedeapsa închisorii

de 4 ani, respectiv sentința penală nr. 78/1952 a Tribunalului Popular al

Raionului Arad, definitivă prin decizia penală nr. 570/1952 a Tribunalului

Popular a Raionului Arad.

Or, condiția

confiscării bunului prin hotărârea de condamnare reprezentând însăși premisa

aplicării dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, după

cum rezultă din conținutul normei, urmează a se aprecia, cu ocazia rejudecării,

dacă întrunirea acestei condiții poate fi verificată din oficiu, în absența

unor motive de apel pe acest aspect.

În ceea ce privește

cel din urmă motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată stabilite

de către prima instanță în sarcina pârâtului, se constată că, într-adevăr, instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra sa, urmând a fi cercetat cu ocazia rejudecării

apelurilor.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, astfel încât, în

temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., le va admite ca

atare, urmând a casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, cadru în care vor fi avute în vedere considerentele

dezvoltate în prezenta decizie, ținându-se cont și de faptul că, prin motivele

de recurs, reclamanta nu a formulat critici referitoare la respingerea și a

capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al

condamnării autorului său, însă întrunirea cerințelor Legii nr. 221/2009 pe

acest aspect nu a fost contestată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta C.G. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva

deciziei nr. 560/A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 martie 2012.