ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5315/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5315/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

precizată la 09 februarie 2010 și 12

aprilie 2010, reclamantul S.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul

Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 5 alin. (1)

din Legea

nr. 221/2009: acordarea unei

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare în valoare

de 60.000 euro, restituirea terenului extravilan de 10,65 ha, ce nu s-a

restituit până în prezent, despăgubiri pentru produsele confiscate în baza

Decretului nr. 183/1949 (200 kg orz, 39 kg porumb știuleți, 17 kg fasole, 46 kg

mazăre si 8 kg ceapă).

Acțiunea

a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1068 din 10 septembrie 2010,

Tribunalul București, s

ecția

a V-a civilă,

a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 2019 din 26

martie 1952, pronunțată în Dosar nr. 1652/1952 de Tribunalul Ialomița, numitul S.I.G.,

al cărui fiu este reclamantul din cauză, a fost condamnat la o pedeapsă de 3

luni închisoare corecțională și 500 lei amendă corecțională, conform art. 27 lit.

a) din Decretul nr. 64/1951 combinat cu art. 2 lit. a), art. 6 din Decretul

nr. 183/1949, pentru nepredarea în termen a

cotelor de cereale impuse.

Autorul

reclamantului a executat efectiv pedeapsa principală în perioada 06 august 1952

- 03 noiembrie 1952, astfel cum rezultă din adresa nr. 8541 din 14 februarie 2001

emisă de Direcția Generală a Penitenciarelor.

Prin

Decizia nr. 467 din 25 mai 2005 a Comisiei pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, s-a recunoscut această calitate tatălui

reclamantului, decedat la 14 mai  1981.

Potrivit

art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, condamnările pronunțate pentru

faptele prevăzute în art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 pentru

sancționarea infracțiunilor economice constituie de drept condamnări cu caracter

politic.

De

asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, „orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței,

obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare

”

.

Din

expunerea de motive care a fundamentat adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese că

actul normativ vizează „o serie de persoane ale căror condamnări își produc în

continuare efectele”, care „nu au beneficiat până în prezent de o minimă

reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării lor”,

fiind, deci, necesar să se prevadă explicit competența instanțelor de judecată

de a acorda despăgubiri suplimentare”.

Tribunalul a reținut și faptul că prejudiciul moral,

astfel cum a fost

definit

de doctrină și jurisprudență, are un caracter eminamente subiectiv, strict

personal, repararea lui neputând avea loc decât în persoana celui care a

suferit efectiv acest prejudiciu.

Or,

având în vedere acest aspect, textul de lege mai sus menționat nu poate fi

interpretat decât în sensul că legiuitorul, pornind de la prezumția unui

minimum de consecințe negative ale condamnării politice a unei persoane, care

s-au repercutat în mod inevitabil și asupra celor mai apropiați membri ai

familiei acestuia (soț, descendenți gr. I și II), a înțeles să acorde și

acestora posibilitatea obținerii unor reparații pentru propriul prejudiciu

suferit.

Doar

prin recunoașterea unui drept propriu la despăgubiri, și nu doar de moștenire a

dreptului defunctului la despăgubiri, s-ar putea proceda, fără încălcarea

principiilor devoluțiunii succesorale legale, la acordarea de despăgubiri

simultan descendenților de grade diferite.

În

aceste condiții, tribunalul a reținut că din declarația martorului propus de

reclamant reiese că în anul 1959, când l-a cunoscut pe tatăl reclamantului,

acesta nu mai părea afectat de detenția de la data căreia trecuseră deja câțiva

ani și care era un lucru aproape obișnuit la acea vreme, că reclamantul

personal a fost prejudiciat sub aspectul situației materiale, care nu mai părea

foarte bună, și, sub aspect moral, datorită faptului că fusese exmatriculat din

cadrul facultății pe care o frecventa, după condamnarea suferită de tatăl său

(chiabur și primar liberal la acea vreme).

În plus,

tribunalul a reținut, potrivit și textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 (în conformitate cu care instanța trebuie să țină seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză), că prejudiciul moral suferit

de reclamantul din cauza invocată a fost acoperit prin recunoașterea publică a

calității autorului său de luptător în rezistența anticomunistă și prin

obținerea deja a unei hotărâri judecătorești de acordare a despăgubirilor

bănești pentru exmatricularea sa urmare condamnării suferite de tatăl său.

În ceea

ce privește cererea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit în urma

condamnării tatălui său, tribunalul a constatat că din titlurile de proprietate

emise pe numele membrilor familiei reclamantului, coroborate cu decizia civilă nr.

212 din 4 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 1029/2003,

s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele în care instanțele au

apreciat că aceștia erau îndreptățiți, fiind tranșat irevocabil litigiul cu

statul privind dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra

terenurilor deținute, cu luarea în considerare și a înscrisurilor înfățișate de

reclamant în prezenta cauză. în plus, tribunalul a reținut că reclamantul nu a

propus și administrat probe pentru evaluarea recoltelor confiscate.

Împotriva

sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul.

Prin

decizia civilă nr. 470/ A din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins apelul reclamantului.

Temeiul

juridic al cererii reclamantului a fost cel al art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, astfel încât, constatându-se caracterul politic al

măsurilor dispuse față de autorul său, caracter recunoscut ca atare prin

lege, acesta ar fi avut dreptul la repararea

prejudiciului suferit de S.I.G.

, în calitate de descendent al

defunctului.

Totuși,

urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit, de către instanța de contencios constituțional,

că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit

art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată, „decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În

conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile

din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum

aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar, până la data soluționării cauzei în

apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o

punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor

decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Așa cum

s-a constatat de Curtea Constituțională prin cele două decizii, legiuitorul

român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile

pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în

decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. în acest sens, au

fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și

imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil,

acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din

motive

politice, acordarea de indemnizații, de

despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările

adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit

acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul

comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru

fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie

reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească

compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele

regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații

pentru daunele morale suferite.

În

materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind

retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a

creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire,

indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea

unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

În

materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist,

Curtea Constituțională a stabilit că există o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de

suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției

politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind

preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru

persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Elocvente

au fost reținute, în acest sens, prevederile Decretului-

lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de

la 6 martie

1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri,

prevederile O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea

Constituțională a mai constatat, prin deciziile sus

menționate, și că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată,

Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în

materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate

din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de

bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri. Curtea a constatat, astfel, că, prin art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în

modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Deși

despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să

fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și

suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea

Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege

criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Prin

Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu

același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile

esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.

l alin. (3) din Constituție.

Totodată,

astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul

măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este

necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pine contra

Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De

asemenea, nu s-ar putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel

cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța

de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii

interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil

de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în

dobândirea proprietății.

Totodată,

prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și

alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat

o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia

Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în

obținerea compensațiilor respective.

Având în

vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională

a constatat că acordarea de despăgubiri pentru

daunele morale suferite de

foștii deținuți politici, astfel cum a fost

reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept,

democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea

Constituțională a mai arătat, cum s-a dezvoltat deja anterior, că există, în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe

de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009.

Astfel,

aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii

faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada

comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or,

reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.

Totodată,

s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este

redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice.

Curtea

Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o

legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5

alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, contravin și prevederilor art. 5 din Legea fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

din

Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac

referire în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a

constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără

obiect prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

ca fiind neconstituțional.

Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în

considerentele și

dispozitivul

deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru

persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească

despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009,

considerațiile expuse mai sus urmează să reprezinte un răspuns la motivele de

apel formulate de către apelant.

Curtea

apreciază că se impune a se mai arăta că decizia Curții Constituționale are

efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar

ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în

raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Nu

trebuie omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel

încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând, deci, niciun

impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să

se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere

principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

Or, cu

atât mai mult în speța de față, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a

declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit

fundamentul pretențiilor deduse judecății, nu se poate aprecia că ar mai fi

posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale,

neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții

Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței

apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate,

iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea

fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale,

având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de

neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată

oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legii

aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității

chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către

instanța de judecată.

Nu s-ar

putea afirma nici că instanța de apel ar trebui să facă aplicarea directă a

normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

chiar și în ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de

Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios

constituțional, deoarece trebuie arătat că jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei

acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din

drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă

încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art.

20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin

dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin

Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

Mai

mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor

internaționale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la

fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat,

deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o

raportare la prevederile art. 5 din Convenție, ce consacră dreptul la libertate

și la siguranță.

De

asemenea, în plan procedural, Curtea reține, la rândul său, că dispoziția din

lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui

mecanism ad-hoc extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor -

neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenție,

prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamant, aceste dispoziții legale încetându-și efectul ca rezultat al unei

operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al

acesteia.

Prin

urmare, în raport de considerentele celor două decizii de

neconstituționalitate, Curtea a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituția

României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată

acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma

constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale

de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea

respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în

această materie.

În

speță, reclamantul nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de

un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale nu au obținut o hotărâre irevocabilă, care să

dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului consideră, de altfel, că simpla posibilitate

recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în

urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în

trecut

nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât

deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului.

În

consecință, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul S.N. a

înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a

fundamentat pretențiile deduse judecății, și care nu ar putea fi schimbat în

apel în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea, în

baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant,

care a criticat-o ca fiind nelegală

pentru următoarele motive:

Recurentul

critică în esență aplicarea în speță a deciziilor Curții Constituționale.

Se

susține că în mod greșit s-a reținut de către instanțele de fond că nu a prezentat

situația bunurilor confiscate și nu a administrat probe în acest sens, întrucât

bunurile confiscate sunt menționate în sentința de condamnare.

Recurentul

mai susține că prevederile Legii nr. 221/2009 au fost aplicate în alte cauze,

reclamanții obținând câștig de cauză în situații similare.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând

seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema

de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamant

în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar

susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de

către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010

asupra proceselor

în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii,

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept

judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la

data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în

interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea

recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel,

potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se

poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus

regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era

titular al unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De

asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul s-ar găsi, dat fiind că

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului

nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, „exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege,

tară nicio discriminare, bazată, în

special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate

națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este

vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor

drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a

statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai

au o astfel de

recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Referitor la criticile privind neacordarea daunelor

materiale este de

reținut

că Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) condiția ca bunurile

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative

să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent,

în condițiile Legii nr. 10/2001 republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Din

analiza și interpretare acestui text al legii, rezultă rară echivoc că

pretențiile privind bunuri mobile nu pot face obiectul măsurilor de reparație

materială prevăzute de Legea nr. 221/2009.

De

altfel, în speță, s-a constatat în mod corect că din titlurile de proprietate

emise pe numele membrilor familiei reclamantului, coroborate cu decizia civilă nr.

212 din 4 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Călărași, în Dosar nr. 1029/2003,

s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele în care instanțele au

apreciat că aceștia erau îndreptățiți, fiind tranșat irevocabil litigiul cu

statul privind dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra

terenurilor deținute.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii

nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca

fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior

analizate.

În consecință,

nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei civile nr.

488/ A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2012.