ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4214/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de

26 octombrie 2006, reclamantul N.M. a solicitat

instanței ca prin hotărârea

care o va pronunța, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin M.F.P. si D.G.F.P. Constanța, să oblige pe pârât să

îi plătească despăgubiri pentru averea tatălui său, N.Ș., care a fost

confiscată de regimul comunist, în sumă de

241.000 dolari și 30.000 euro, pentru

10 ani de pușcărie.

Ulterior,

reclamantul a formulat precizări prin care a arătat că solicită

obligarea pârâtului să îi restituie imobilul

compus din 3 camere și beci, suprafața de teren de 1.000 mp, 1 grajd de animale,

4,4 ha teren arabil, 1 cal, 1 căruță, 1 plug,

boroană, 2 berbeci, 31

oi, 12 capre sau obligarea pârâtului la plata contravalorii de 200.000 euro.

În motivare, s-a arătat că prin sentința penală nr. 5 din

9 septembrie 1952 a

Tribunalului

Militar Teritorial București, tatăl reclamantului a fost condamnat 10 ani

temniță grea, pentru uneltire contra ordinii sociale și i-a fost confiscată

întreaga avere, precizând totodată că valoarea pretențiilor sale în lei este de

700.000 lei.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

În baza art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale și a

declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr.

574 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea,

reținând în esență că prin sentința penală nr. 5 din 10 septembrie 1952

pronunțată de fostul Tribunal Militar Teritorial București s-a dispus

condamnarea autorului N.Ș. la pedeapsa închisorii de 10 ani temniță grea pentru

săvârșirea crimei de uneltire

contra

ordinii sociale, pedeapsă prev. de art. 209 din fostul C. pen., art. 3 din

fostul

C. pen., art. 157 din fostul C. pen., iar în temeiul art. 25 alin. (6) din

fostul C. pen. s-a dispus confiscarea averii acestuia. Recursul

declarat împotriva sentinței penale mai sus

menționate

a fost respins ca nefondat

prin Decizia penală nr.

158/1953, pronunțată de fostul Tribunal Suprem.

Instanța

de fond a mai reținut că probele administrate în cauză nu au fost suficiente

pentru a demonstra existența în patrimoniul autorului N.Ș. a dreptului de

proprietate asupra terenurilor și asupra construcției situate pe raza

localității Cobadin și nici asupra animalelor și inventarului agricol.

Avându-se

în vedere că prin sentința penală nr. 5/1952, pronunțată de fostul Tribunal

Militar Teritorial București s-a dispus măsura confiscării averii deținute de

autorul N.Ș. în folosul statului, instanța de fond a reținut că, în speță, nu

sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. întrucât, pe de o parte, nu s-a

demonstrat caracterul abuziv al măsurii confiscării dispuse de către o instanță

judecătorească în aplicarea unor norme juridice în vigoare la momentul

respectiv, nu s-a demonstrat că această măsură a fost adusă la îndeplinire de

către

autoritățile competente și, pe de altă parte, nu s-a

demonstrat existența în patrimoniul acestuia a bunurilor despre care se

pretinde că ar fi format obiectul confiscării.

Împotriva

menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul N.M..

Prin

Decizia civilă nr. 300/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis

apelul formulat de reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza

spre rejudecare la Tribunalul Constanța.

În

motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamantul a investit

instanța de judecată, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., solicitând

despăgubiri pentru averea tatălui său care a fost confiscată de regimul

comunist.

Dat

fiind faptul că reclamantul a făcut mai multe precizări prin care a solicitat

despăgubiri pentru anii de detenție politică suportați de tatăl său, instanța a

pus în discuție temeiul juridic, respectiv Legea nr. 221/2009 sau dispozițiile art.

480 C. civ.

Reclamantul

a precizat, în raport de modificările legislative intervenite, că solicită

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile și imobile

confiscate, precizând că renunță la despăgubiri pentru cei 10 ani de detenție,

precizări față de care s-a constatat că prima instanță de fond a avut în vedere

în motivarea sa o cu totul altă situație, astfel că a desființat hotărârea

atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Împotriva

acestei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât

Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța.

În

motivarea cererii de recurs s-a arătat că instanța ierarhic superioară este

limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea

de apel, iar a doua regulă restrictivă, exprimă tocmai ideea că efectele

apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra ceea ce s-a judecat de către

prima instanță.

Conform art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., prevede: "în apel nu se pot schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi", iată că legea instituie tocmai principiul inadmisibilității

modificării elementelor menționate.

Instanța de fond a respins

acțiunea formulată ca nefondată deoarece, pe de o parte, nu s-a demonstrat

caracterul abuziv al măsurii confiscării dispusă de către o instanță

judecătorească în aplicarea unor norme juridice în vigoare la momentul

respectiv, nu s-a demonstrat că această măsură a fost adusă la îndeplinire de

către autoritățile competente și, pe de altă parte, nu s-a demonstrat existența

în patrimoniul autorului N.Ș. a bunurilor care se pretinde că ar fi format

obiectul confiscării.

Deși în fața

instanței de fond a precizat de mai multe ori că își întemeiază acțiunea pe

prevederile art. 480 C. civ., chiar și la cererea recurentului formulată la

termenul din data de 04 decembrie 2006, în apel reclamantul a înțeles să

modifice temeiul juridic al acțiunii.

Cum legea nu îngăduie

schimbarea în nici un mod a pretențiilor deduse în fața primei instanțe se

consideră că orice schimbare în acest sens în calea de atac a apelului, ar

conduce la privarea părților de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Drept urmare, în apel reclamantul nu poate schimba temeiul juridic astfel cum

acesta a fost formulat în cererea de chemare în judecată, o atare atitudine

constituind o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății.

În faza procesuală a

recursului a fost formulată întâmpinare, intimatul solicitând respingerea

recursului pentru că nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ. și, în

subsidiar, ca nefondat.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, care se încadrează în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea apreciază

că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul

invocă încălcarea art. 294 C. proc. civ., care prevede că în faza procesuală a

apelului nu poate fi modificată cauza acțiunii, adică temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată.

O

astfel de interdicție intră în sfera de aplicare a principiului

disponibilității, care este restrâns de dispozițiile de procedură civilă în

raport de care acțiunea poate fi precizată, atât în fața primei instanțe de

fond, până la prima zi de înfățișare, cât și în fața instanței de apel,

potrivit art. 294 C. proc. civ., astfel încât cadrul procesual să fie stabilit

în mod definitiv, iar administrarea probelor și, ulterior, analizarea motivelor

de apel și devoluarea fondului în această fază procesuală, să se desfășoare în

limitele investirii instanței.

Astfel,

reclamantul nu poate modifica temeiul de drept pe care și-a întemeiat acțiunea,

deoarece prima instanță a analizat-o prin prisma acestui temei juridic, iar

pârâtul și-a formulat apărările tot în baza acestuia, astfel încât modificarea

cauzei acțiunii în calea de atac a apelului ar priva părțile de un grad de

jurisdicție, dacă în apel s-ar analiza pentru prima dată pretențiile

reclamantului în raport de noul temei de drept.

Cu

toate acestea, în ipoteza în care situația de fapt descrisă a rămas

neschimbată, iar pe parcursul soluționării apelului s-au modificat numai

prevederile legale care o reglementează, este corectă soluția instanței de apel

de trimitere a cauzei la prima instanță pentru a soluționa cauza în raport de

noua lege, neputând fi invocată privarea de un grad de jurisdicție.

O

astfel de soluție este posibilă cât timp procesul se află în faza soluționării

sale pe fond, apelul având caracter devolutiv, iar legea nouă este de imediată

aplicațiune, ea fiind aplicabilă tuturor proceselor pendinte care analizează

fondul, urmând să se realizeze iarăși verificarea situației de fapt, în

considerarea noii legi, de către prima instanță de fond, pentru ca astfel

părțile să nu fie private de un grad de jurisdicție.

Înalta Curte observă

că prin art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009

se prevede legislativ pentru prima

dată posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul condamnărilor cu caracter

politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ipoteză care se regăsește în speță.

Soluția

instanței de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță în

temeiul Legii nr. 221/2009, la solicitarea reclamantului, se suprapune cu

posibilitatea acestuia de a renunța la acțiunea formulată în temeiul art. 480 C.

civ. și de a depune o nouă acțiune, în temeiul art. 5 lit. b) al Legii nr. 221/2009,

la prima instanță, astfel încât, soluția instanței de apel, raportată la

poziția a reclamantului, nu aduce pârâtului nici o vătămare.

De asemenea, trebuie avut în vedere art.

6 parag. 1 al C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, care presupune

ca instanța să nu respingă acțiunea cu motivarea că reclamantul trebuie să

urmeze o nouă procedură care ar avea aceeași finalitate, respectiv prin

introducerea unei alte acțiuni la prima instanță, în raport de noul temei

juridic, căci o astfel de soluție ar fi de natură să afecteze soluționarea într-un

termen rezonabil a cauzei.

Astfel

fiind, chiar dacă modificările legislative au survenit după pronunțarea

hotărârii în primă instanță, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât acestea

permit valorificarea dreptului dedus judecății, se impune trimiterea cauzei

spre rejudecare, în considerarea noului temei de drept aplicabil.

Pentru

aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei

nr. 300/ C din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 iulie 2010.