ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4214/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 26 octombrie 2006, reclamantul N.M. a solicitat instanței ca prin hotărârea care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. si D.G.F.P. Constanța, să oblige pe pârât să îi plătească despăgubiri pentru averea tatălui său, N.Ș., care a fost confiscată de regimul comunist, în sumă de 241.000 dolari și 30.000 euro, pentru 10 ani de pușcărie. Ulterior, reclamantul a formulat precizări prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului să îi restituie imobilul compus din 3 camere și beci, suprafața de teren de 1.000 mp, 1 grajd de animale, 4,4 ha teren arabil, 1 cal, 1 căruță, 1 plug, boroană, 2 berbeci, 31 oi, 12 capre sau obligarea pârâtului la plata contravalorii de 200.000 euro.

În motivare, s-a arătat că prin sentința penală nr. 5 din 9 septembrie 1952 a Tribunalului Militar Teritorial București, tatăl reclamantului a fost condamnat 10 ani temniță grea, pentru uneltire contra ordinii sociale și i-a fost confiscată întreaga avere, precizând totodată că valoarea pretențiilor sale în lei este de 700.000 lei. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. În baza art. 158 alin. (3) C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța. Prin sentința civilă nr. 574 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea, reținând în esență că prin sentința penală nr. 5 din 10 septembrie 1952 pronunțată de fostul Tribunal Militar Teritorial București s-a dispus condamnarea autorului N.Ș.

la pedeapsa închisorii de 10 ani temniță grea pentru săvârșirea crimei de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă prev. de art. 209 din fostul C. pen., art. 3 din fostul C. pen., art. 157 din fostul C. pen., iar în temeiul art. 25 alin. (6) din fostul C. pen. s-a dispus confiscarea averii acestuia. Recursul declarat împotriva sentinței penale mai sus menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 158/1953, pronunțată de fostul Tribunal Suprem. Instanța de fond a mai reținut că probele administrate în cauză nu au fost suficiente pentru a demonstra existența în patrimoniul autorului N.Ș. a dreptului de proprietate asupra terenurilor și asupra construcției situate pe raza localității Cobadin și nici asupra animalelor și inventarului agricol.

Avându-se în vedere că prin sentința penală nr. 5/1952, pronunțată de fostul Tribunal Militar Teritorial București s-a dispus măsura confiscării averii deținute de autorul N.Ș. în folosul statului, instanța de fond a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 480 C. civ. întrucât, pe de o parte, nu s-a demonstrat caracterul abuziv al măsurii confiscării dispuse de către o instanță judecătorească în aplicarea unor norme juridice în vigoare la momentul respectiv, nu s-a demonstrat că această măsură a fost adusă la îndeplinire de către autoritățile competente și, pe de altă parte, nu s-a demonstrat existența în patrimoniul acestuia a bunurilor despre care se pretinde că ar fi format obiectul confiscării.

Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul N.M.. Prin Decizia civilă nr. 300/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamant, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamantul a investit instanța de judecată, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., solicitând despăgubiri pentru averea tatălui său care a fost confiscată de regimul comunist. Dat fiind faptul că reclamantul a făcut mai multe precizări prin care a solicitat despăgubiri pentru anii de detenție politică suportați de tatăl său, instanța a pus în discuție temeiul juridic, respectiv Legea nr. 221/2009 sau dispozițiile art. 480 C. civ.

Reclamantul a precizat, în raport de modificările legislative intervenite, că solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile și imobile confiscate, precizând că renunță la despăgubiri pentru cei 10 ani de detenție, precizări față de care s-a constatat că prima instanță de fond a avut în vedere în motivarea sa o cu totul altă situație, astfel că a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare. Împotriva acestei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanța. În motivarea cererii de recurs s-a arătat că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, iar a doua regulă restrictivă, exprimă tocmai ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi", iată că legea instituie tocmai principiul inadmisibilității modificării elementelor menționate. Instanța de fond a respins acțiunea formulată ca nefondată deoarece, pe de o parte, nu s-a demonstrat caracterul abuziv al măsurii confiscării dispusă de către o instanță judecătorească în aplicarea unor norme juridice în vigoare la momentul respectiv, nu s-a demonstrat că această măsură a fost adusă la îndeplinire de către autoritățile competente și, pe de altă parte, nu s-a demonstrat existența în patrimoniul autorului N.Ș.

a bunurilor care se pretinde că ar fi format obiectul confiscării. Deși în fața instanței de fond a precizat de mai multe ori că își întemeiază acțiunea pe prevederile art. 480 C. civ., chiar și la cererea recurentului formulată la termenul din data de 04 decembrie 2006, în apel reclamantul a înțeles să modifice temeiul juridic al acțiunii. Cum legea nu îngăduie schimbarea în nici un mod a pretențiilor deduse în fața primei instanțe se consideră că orice schimbare în acest sens în calea de atac a apelului, ar conduce la privarea părților de beneficiul celor două grade de jurisdicție. Drept urmare, în apel reclamantul nu poate schimba temeiul juridic astfel cum acesta a fost formulat în cererea de chemare în judecată, o atare atitudine constituind o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății.

În faza procesuală a recursului a fost formulată întâmpinare, intimatul solicitând respingerea recursului pentru că nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ. și, în subsidiar, ca nefondat. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul invocă încălcarea art. 294 C. proc. civ., care prevede că în faza procesuală a apelului nu poate fi modificată cauza acțiunii, adică temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. O astfel de interdicție intră în sfera de aplicare a principiului disponibilității, care este restrâns de dispozițiile de procedură civilă în raport de care acțiunea poate fi precizată, atât în fața primei instanțe de fond, până la prima zi de înfățișare, cât și în fața instanței de apel, potrivit art. 294 C. proc.

civ., astfel încât cadrul procesual să fie stabilit în mod definitiv, iar administrarea probelor și, ulterior, analizarea motivelor de apel și devoluarea fondului în această fază procesuală, să se desfășoare în limitele investirii instanței. Astfel, reclamantul nu poate modifica temeiul de drept pe care și-a întemeiat acțiunea, deoarece prima instanță a analizat-o prin prisma acestui temei juridic, iar pârâtul și-a formulat apărările tot în baza acestuia, astfel încât modificarea cauzei acțiunii în calea de atac a apelului ar priva părțile de un grad de jurisdicție, dacă în apel s-ar analiza pentru prima dată pretențiile reclamantului în raport de noul temei de drept.

Cu toate acestea, în ipoteza în care situația de fapt descrisă a rămas neschimbată, iar pe parcursul soluționării apelului s-au modificat numai prevederile legale care o reglementează, este corectă soluția instanței de apel de trimitere a cauzei la prima instanță pentru a soluționa cauza în raport de noua lege, neputând fi invocată privarea de un grad de jurisdicție. O astfel de soluție este posibilă cât timp procesul se află în faza soluționării sale pe fond, apelul având caracter devolutiv, iar legea nouă este de imediată aplicațiune, ea fiind aplicabilă tuturor proceselor pendinte care analizează fondul, urmând să se realizeze iarăși verificarea situației de fapt, în considerarea noii legi, de către prima instanță de fond, pentru ca astfel părțile să nu fie private de un grad de jurisdicție.

Înalta Curte observă că prin art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se prevede legislativ pentru prima dată posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ipoteză care se regăsește în speță. Soluția instanței de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță în temeiul Legii nr. 221/2009, la solicitarea reclamantului, se suprapune cu posibilitatea acestuia de a renunța la acțiunea formulată în temeiul art. 480 C. civ. și de a depune o nouă acțiune, în temeiul art. 5 lit. b) al Legii nr. 221/2009, la prima instanță, astfel încât, soluția instanței de apel, raportată la poziția a reclamantului, nu aduce pârâtului nici o vătămare.

De asemenea, trebuie avut în vedere art. 6 parag. 1 al C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, care presupune ca instanța să nu respingă acțiunea cu motivarea că reclamantul trebuie să urmeze o nouă procedură care ar avea aceeași finalitate, respectiv prin introducerea unei alte acțiuni la prima instanță, în raport de noul temei juridic, căci o astfel de soluție ar fi de natură să afecteze soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei. Astfel fiind, chiar dacă modificările legislative au survenit după pronunțarea hotărârii în primă instanță, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât acestea permit valorificarea dreptului dedus judecății, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea noului temei de drept aplicabil.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 300/ C din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iulie 2010.