ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3897/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3897/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1710 din 10

noiembrie 2010, Tribunalul București,

secția

a IlI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții P.N.F. – S.F. și B.R.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.

A obligat

pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamanților suma de 85.000 lei

cu titlu de daune morale.

A

respins, ca neîntemeiate, cererea reclamanților de constatare a caracterului

politic al condamnării, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă sau stabilirea de loc de

muncă obligatoriu.

Din actele

existente la dosar, reiese că tatăl reclamanților a fost internat în colonia P.A.,

această măsură administrativă încadrându-se în prevederile art. 3 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, situație față de care apare ca fiind neîntemeiată cererea

reclamanților de constatare a caracterului politic a acestei măsuri.

În ceea

ce privește prejudiciul moral invocat, se reține cu prioritate că, în cauză,

măsura suferită de tatăl reclamanților se încadrează în prevederile art. 3 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul

a apreciat că suma pretinsă de reclamanți prin acțiune în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 este justificată numai în parte, motiv pentru

care a admis cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de

85.000 lei cu titlu de daune morale.

În

privința cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul a

constatat că prin lege se prevede o anumită modalitate de reparare a

prejudiciului suferit de persoana vizată de Legea nr. 221/2009, respectiv prin

cererea formulată de persoana interesată împotriva Statului Român și introdusă

la tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Or,

atâta timp cât însuși legiuitorul a prevăzut calea justiției ca unică

modalitate de soluționare a cererilor formulate în temeiul legii de reparație,

apare ca vădit neîntemeiată cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor

de judecată.

În

consecință, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În

motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin M.F.P. arată că hotărârea

pronunțată de Tribunalul București este netemeinică și nelegală, pentru

următoarele motive:

La data de 21

octombrie 2010 Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 a statuat ca

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituționale.

Deși

aceasta decizie a fost publicata si, potrivit art. 145 din Constituție, este

obligatorie erga omnes, instanța nu i-a dat curs, exprimându-și punctul de

vedere fără a ține seama de aceasta.

Deciziile

prin care Curtea Constituționala constată neconstituționalitatea unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța a Guvernului sunt obligatorii si

opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

si pentru celelalte persoane fizice si juridice, decurge din principiul înscris

in art. 51 din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a

supremației sale si a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin (2) din

Constituție prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii

si au putere numai pentru viitor".

Totodată, in

condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 si art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituționala o

dispoziție legala este definitiva si obligatorie, efectele sale

se răsfrâng si in alte cauze, nu numai in cauza

in care a fost invocata excepția.

Decizia

este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele

judecătorești si are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după

publicare ea are efect asupra cauzelor aflate in curs de soluționare sau care

se vor soluționa in viitor.

În

consecință, concluzia care se impune este aceea ca dispoziția de lege declarată

neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investita cu soluționarea

unei acțiuni căreia i se aplica norma declarata neconstitutională care continuă

soluționarea cauzei are obligația sa nu aplice.

Prin urmare in

prezent nu mai exista un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca

masuri reparatorii.

Prin

urmare, având in vedere ca dispozițiile in baza cărora instanța de fond a

acordat despăgubiri morale in cuantum de 85.000 lei au fost declarate

neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, apelantul solicită admiterea apelului și modificarea sentinței civile

nr. 1710 din 10 noiembrie 2010, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

În subsidiar,

in ceea ce privește obligarea Statului Roman prin M.F.P. la plata sumei de

85.000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru masurile represive luate

împotriva autorului reclamanților in perioada comunista, pârâtul a susținut

suma acordată de către instanța este foarte mare.

Rațiunea

dispozițiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 consta, in primul rând in

dezdăunarea celor nevinovați si, in al doilea rând prevederile legale

realizează o funcție preventiva, existenta unor asemenea dispoziții fiind de

natura sa sporească vigilența organelor judiciare in verificarea si aprecierea

materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile

privitoare la despăgubirile morale, care se acorda in considerarea persoanei ce

a suferit efectiv, acțiunea in plata daunelor morale fiind o acțiune personala.

Dar, chiar

daca, in raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului

lor presupune si luarea in considerare a unor elemente de apreciere,

neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune si existenta

unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari

eventualități, este totuși necesar sa fie avute in vedere anumite criterii de

determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele

negative suportate sub aspect fizic si psihic, importanta valorilor morale

lezate si urmările produse prin lezarea lor, măsura in care au fost afectate

situația profesionala sau sociala a celui care se considera victima măsurii

luate.

Relativ la

daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate si în

raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele

rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 7 februarie 2008),

în care Curtea a constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a

acordat 3000 euro pentru "prejudiciul moral incontestabil" suferit de

reclamant sau cauza Vitan contra României, in care C.E.D.O. a acordat 2.000 de

euro daune morale pentru încălcarea principiului prezumției de nevinovăție si a

violării secretului corespondenței.

Ținându-se seama, de echivalentul real al consecințelor negative la

care

s-a făcut referire

si al suferințelor suportate de către autorul reclamantei, că au fost aplicate

masuri de lipsire de libertate împotriva sa, se impune să fie cenzurat și

reapreciat cuantumul daunelor morale acordate in cuantum de 85.000 lei, această

sumă fiind exagerat de mare.

În motivarea

apelului său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a

susținut că, dată fiind incidența în cauză a Deciziei referitoare la excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010

instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune

morale.

A solicitat

admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pe fond, pronunțarea unei

hotărâri legale și temeinice, de respingere a cererii de acordare daune morale.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze privind

conflictele de muncă și

asigurări sociale, prin Decizia nr. 63 din 28 aprilie 2011 a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.

București împotriva sentinței nr. 1710 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În drept au

fost reținute de către tribunal ca fiind incidente prevederile art. 5 alin. (1)

și urm. din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Textul de lege

menționat a suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010

și ca efect al pronunțării Deciziilor nr. 1354, 1358 și 1360 din 2010 ale

Curții Constituționale, publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

textul în discuție are următorul cuprins:

Indiferent de

varianta de text ce urmează a fi avută în vedere, concluzia care se impune prin

interpretarea gramaticală, logică și sistematică a art. 5 din Legea nr. 221/2009

este aceea că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic (categorie din care face parte și intimatul-reclamant) sunt

îndreptățite să li se acorde despăgubiri pentru daunele morale suferite.

Alin. (1)

al art. 5 se referă inclusiv la astfel de persoane și statuează că „pot

solicita instanței de judecată. obligarea statului" la prestația prevăzută

de lit. a), respectiv „acordarea unor despăgubiri pentru daunele morale."

În plus,

însăși denumirea actului normativ în materie permite a se reține valabilitatea

acestei concluzii, câtă vreme aceasta se referă „la condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989", fără a face distincție între cele două

ipoteze.

Prin

urmare, instanța de apel a reținut că prima critică invocată de pârât este

nefondată și a fost respinsă ca atare.

Cu

privire la cea de-a doua critică constând în lipsa criteriilor pe baza cărora

au fost acordate daunele morale, instanța de apel a reținut că și această

critică este nefondată, deoarece Tribunalul în considerentele sale a reținut

îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege.

Totodată

tribunalul a avut în vedere la acordarea despăgubirilor morale că tatăl

reclamanților nu a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-lege nr. 118/1990

și nici de cele ale O.U.G. 214/1999.

Prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale - care în temeiul art. 147 din Constituție

și art. 31 din Legea nr. 47/1992 produce efecte pentru viitor de la data

publicării în M. Of. și sunt general obligatorii - s-a statuat că „prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale."

Practic,

oricum ar fi interpretată această decizie, care nu a fost urmată de un act al

Parlamentului sau Guvernului care să pună în acord prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile Constituției, ea ar avea

ca efecte juridice stingerea (încetarea) dreptului subiectiv patrimonial

prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv cel de a

acorda despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de persoanele ce

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. S-ar ajunge ca acest drept

să nu mai aibă niciun fel de substanță sau fundament și un întreg act normativ

(Legea nr. 221/2009) să fie lipsit de cea mai importantă prevedere a sa și să

devină o „formă fără fond".

Instanța

învestită cu soluționarea prezentei pricini nu-și poate permite să adere la o

asemenea teză, căci s-ar crea toate premisele ca Statul Român să fie expus unor

condamnări în serie la C.E.D.O. tocmai pentru lipsa de previzibilitate și

accesibilitate a unei dispoziții legale prin care s-a stabilit un drept

subiectiv patrimonial în favoarea unei persoane, drept subiectiv care se

subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr.

1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Cetățenești, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența

constantă a Curții de la Strasbourg. Din acest punct de vedere se va face

aplicațiunea corespunzătoare în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din

Constituție, potrivit cu care „dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile".

În plus, nu se

poate omite împrejurarea că după publicarea deciziei Curții Constituționale în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, respectiv la 25 noiembrie 2010,

a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, care a modificat și completat Legea nr. 221/2009, dar

a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I în varianta

de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București.

Prin recursul

său, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut că

decizia instanței de apel este nelegală

pentru următoarele argumente:

Prin

decizia apelată se recunoaște efectul deciziei Curții Constituționale, în speță

punându-se problema dispariției temeiului de drept al

acțiunii, ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă, tot instanța de apel

constată, în mod greșit

și nelegal, că această soluție de respingere a

acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției mai sus

menționate.

În ceea

ce privește susținerea că declararea neconstituționalității textului de lege în

discuție ar duce la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate reține existența unei

„speranțe legitime" a reclamanților la obținerea unor compensații pentru

acoperirea prejudiciului moral și care ar fi devenit iluzorie ca urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform

jurisprudenței C.E.D.O., speranța legitimă este legată de modul în care o

cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern;

o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie

susținută printr-o normă de drept cu o bază legală solidă. în speță, dreptul la

despăgubiri nu s-a născut automat, ci era supus condiției de a formula o

cerere. Petenții, de asemenea, nu puteau să se aștepte că dreptul lor la

despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare,

care presupunea trecerea unei perioade de timp în care autoritățile (instanța)

trebuiau să verifice dacă aceștia îndeplineau sau nu condițiile pentru

acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la

scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale și a fost și găsit ulterior neconstituțiorial pe acest motiv,

poate să reprezinte o bază legală solidă, în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

De altfel,

dispoziția declarată neconstituțională năștea doar un drept subiectiv civil la

acțiune, și nicidecum un drept subiectiv substanțial asupra unui „bun" în

sensul prevederilor Convenției.

Posibilitatea

legală de a obține compensații pentru eventualul prejudiciu suferit prin

condamnarea politică nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc și nici

nu a fost abrogată de legiuitor. Aceste dispoziții și-au încetat efectul ca

urmare a unei operațiuni normale într-un stat de drept, și anume exercitarea

controlului de constituționalitate.

Această

interpretare este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (cauza Slavov contra

Bulgariei), instanța de contencios european reținând că art. 1 din protocolul 1

la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim

totalitar anterior. De asemenea, se susține necesitatea ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu

creeze noi nedreptăți.

Argumentul

folosit de instanța de apel în susținerea ideii că, prin modificările aduse

prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, legiuitorul a înțeles să nu țină cont de decizia Curții

Constituționale, este fals sau cel puțin formal. Faptul că intrarea în vigoare

a modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin textul art. 13 din Legea nr. 202/2010

a avut loc ulterior publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie  2010 în M.

Of, nu poate fi interpretat ca o reiterare a art. 5 alin. (1) lit. a), având în

vedere că Legea nr. 202/2010 a fost adoptată de legiuitor anterior pronunțării

deciziei sus menționate.

Astfel, prin art.

13 din Legea nr. 202/2010 s-au adus modificări Legii nr. 221/2009 după cum

urmează:

„2. La art. 5,

partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

Art. 5. - (1)

Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II - lea, inclusiv pot solicita

instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării

în vigoare a prezentei legi și obligarea statului".

Așadar față de

redactarea și textul modificării introduse prin Legea nr. 202/2010, rezultă,

fără echivoc, că intenția legiuitorului a fost aceea de a modifica reguli de

competență și de procedură în materia Legii nr. 221/2009, și nu de a

reintroduce în lege textul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, cum în mod greșit a

interpretat instanța de apel.

Având în

vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, soluția

adoptată de instanța de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor Constituției, respectiv art. 1 alin. (3), art. 1 alin. (5), art. 142

alin. (1), art. 147 alin. (1).

instanței de apel este nelegală sub aspectul interpretării și aplicării art. 20

alin. (2) din Constituția României, prin hotărârea pronunțată instanța

depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești (motiv de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

Astfel, art.

20 alin. (2) din Constituție stipulează că, „dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile".

Invocând

acest articol din legea fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza

reglementărilor internaționale, fără a indica textele de lege interne

neconcordante în materie, cu dispozițiile Convenției. în loc să procedeze la o

cercetare în concret a împrejurării dacă, modul în care legea este interpretată

și aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenției, instanța de apel,

prin întreaga motivare a deciziei recurate, critică de fapt însăși decizia de

neconstituționalitate, ale cărei efecte le consideră neconvenționale.

Interpretând

în acest fel, instanța de apel a încălcat principiul separației puterilor în

stat, cât și actuala ordine constituțională, potrivit căreia nu se admite nicio

excepție de la interdicția aplicării normelor legale ce au fost declarate

neconstituționale.

Dacă

s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data

formulării acțiunii și că este în drept a ignora declararea

neconstituționalității acestuia, s-ar goli de conținut însăși procedura

controlului de constituționalitate. Această concluzie este cu atât mai clară

față de ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea

excepției de neconstituționalitate pe parcursul unui proces pendinte, deci în

orice fază a procesului.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și

potrivit art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

De asemenea,

conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și

hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, în forma

republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României,

iar de la data publicării acestea sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

În aplicarea

corectă a acestor texte legale și constituționale, nu se poate susține că

sintagma „au putere numai pentru viitor" exclude incidența și

recunoașterea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în cauza de

față, doar pentru faptul că litigiul a fost soluționat prin pronunțarea unei

hotărâri de primă instanță, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter

definitiv. Fiind o cauză în desfășurare, sintagma „în viitor" se referă

inclusiv la judecata în apel, desfășurată în viitor în raport cu momentul

publicării deciziei sus-menționate.

Relevant în

această analiză este și faptul că, potrivit legii, apelul - etapa procesuală în

care s-a pronunțat decizia recurată - constituie o cale devolutivă de atac,

astfel că, judecata în apel este practic tot o judecată de fond și, pe cale de consecință,

se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității,

întrucât raportul juridic dedus judecății are caracterul unei fapte în

desfășurare (fapta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă.

Pe cale de

consecință, ținând seama și de caracterul devolutiv al apelului, instanța de

apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstitutionalitate, în sensul că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele, să examineze cu prioritate motivul de apel de odine publică invocat

de Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și pe fond să respingă capătul

de cerere privind acordarea daunelor morale.

Pentru aceste

motive, în temeiul art. 304 pct. 4 și pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și pe

fond respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral,

ca neîntemeiată.

Prin recursul

său, întemeiat în drept pe ort. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București, a susținut că

hotărârea instanței de apel este netemeinica si nelegala pentru următoarele

argumente:

Nu poate fi

reținuta motivarea instanței de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of.

a Deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul

a intervenit cu o modificare asupra legii supusa controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, înțelegând sa respecte obligația

constituționala prevăzuta de art. 147 alin. (l) din Legea fundamentala, in

sensul ca a adoptat in continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductiva,

in mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.

Astfel,

Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor a fost publicata

in M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curții Constituționale

menționate mai sus au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

deci ulterior publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea

cum sa intervină in temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentala, prin Legea

nr. 202/2010, înainte de publicarea in M. Of. a Deciziilor nr. 1358/2010 si nr.

1360/2010 ale Curții Constituționale.

Instanțele

trebuie sa soluționeze un litigiu pe baza dispozițiilor legale in vigoare, iar

existenta unor nemulțumiri ale părților cărora nu li s-a dat castig de cauza,

nu înseamnă ca instanțele au refuzat sa judece sau ca acestea se fac vinovate

de denegare de dreptate.

Astfel,

actuala ordine constituționala din România nu permite judecătorului sa aplice o

normă legala declarata neconstituționala pentru ca altfel s-ar nesocoti

principiul separației puterilor in stat. Raționamentele ce stau la baza

hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv in

plan juridic.

Acest aspect

rezulta si din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțata in

cauza Slavov si alții contra Bulgariei. Dat fiind similaritatea situațiilor,

aprecierile Curții Europene din hotărârea menționata, sunt valabile integral in

speța de fata.

Decizia

de admisibilitate pronunțata de Curtea Europeana in hotărârea mai sus

menționata, acorda o importanta deosebita faptului ca atunci când o norma din

dreptul intern este declarata neconstitutionala, eventualele efecte negative

pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt

rezultatul funcționarii normale a mecanismelor pentru controlul

constituționalității in statul de drept. De asemenea, Curtea Europeana

reamintește faptul ca marja de apreciere a statului in privința legilor

reparatorii este larga, in contextul unei tranziții dificile de la economia

planificata la economia de piața.

Așadar, Curtea

Europeana considera ca simpla posibilitate recunoscuta prin lege unor persoane

de a obține, in urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii

suferite in trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cat,

deznodământul judiciar este incert pana la momentul finalizării procesului. În

fine Curtea Europeana observa ca noțiunea de discriminare prevăzuta in art 14

din Convenție, nu este una automata, astfel ca nu are loc o încălcare a art. 1

din Protocolul I, nu se poate face aplicabilitatea art. 14.

În aceste

condiții instanța de apel era ținuta de deciziile Curții Constituționale, cu

atât mai mult cu cat Curtea Constituționala s-a pronunțat ca aceste decizii

prin care constata neconstitutionalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau

dintr-o ordonanța a Guvernului sunt obligatorii si opozabile erga omnes,

inclusiv pentru instanțele judecătorești. Obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel si pentru

celelalte persoane fizice si juridice, decurge din principiul inscris in art. 51

din Constituție, potrivit căruia "Respectarea Constituției, a supremației

sale si a legilor este obligatorie". Or, art 145 alin (2) din Constituție

prevede ca "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii si au putere

numai pentru viitor".

Prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisa excepția de

neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstitutionale

prevederile art. 1 pct 1 si art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul

VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Ca o

consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale,

s-a constatat ca "prevederea normativa a cărei neconstitutionalitate a

fost constatata nu mai poate fi aplicata de nici un subiect de drept

incetandu-si de drept efecul, pentru viitor.

Așadar

având in vedere ca dispozițiile art 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost

declarate neconstitutionale, trimiterile la acesta norma au rămas fara obiect.

Cu

privire la aceasta excepție Curtea Constituționala a reținut prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 ca in ceea ce privește acordarea despăgubirilor nu poate

exista decât o obligație morala a statului de a acorda despăgubiri persoanelor

persecutate in perioada comunista.

De asemenea,

Curtea Constituționala a reținut prin aceeași decizie ca despăgubirile pentru

daunele morale suferite in perioada comunista trebuie sa fie drepte,

echitabile, rezonabile si proporționale cu gravitatea si suferințele produse

prin aceste condamnări sau masuri administrative".

Or,

despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 care au același scop ca si indemnizația prevăzuta de art. 4

din Decretul lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile si

rezonabile.

Având in

vedere ca aceasta dispoziție in baza cărora instanța a acordat despăgubiri

morale in cuantum de 85.000 lei a fost declarata neconstitutionala de către

Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 hotărârea instanței

este neîntemeiata.

În speța se

aplica legea in forma dobândita după declararea neconstitutionalitatii, chiar

daca aceasta declarare s-a petrecut in cursul procesului. Raportul juridic

dedus judecații in curs are caracterul unei fapte in desfășurare (facta

pendentia), astfel ca "legea noua" se aplica in virtutea principiului

aplicării imediate a legii civile.

Astfel, având

in vedere ca potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. in apel nu se poate

schimba cauza si obiectul cererii introductive, soluția primei instanțe de

acordare a daunelor morale nu mai putea fi menținută de instanța de apel, atât

timp cat textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstitutional.

Fata de faptul

ca actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, in

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici

pentru masuri administrative cu caracter politic, instanța de apel trebuia sa

constate ca pretențiile reclamanților nu mai pot fi primite si că se impunea

respingerea in tot a acțiunii, ca neîntemeiata.

În acest

context apreciem ca nu se poate considera ca s-a produs o încălcare nici a art.

6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil, in condițiile in

care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituționala, cauza

aflandu-se in faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitiva, nu

se poate retine existenta unui drept câștigat, stabilit in mod definitiv de

către autoritatea judiciara. În acest context, apreciem ca nu devin incidente

nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, având in vedere caracterul

nedefinitiv al hotărârii atacate.

În acest sens

arătam faptul ca principiul nerectroactivitatii se aplica doar acelor situații

care si-au epuizat efectele, definitiv si complet, înainte de intrarea in

vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstitutionalitatii art. 5

din Legea nr. 221, nu si acelora care, deși au luat naștere sub legea veche,

isi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a

acesteia.

Astfel,

decizia de constatare a neconstitutionalitatii va produce consecințe pentru viitor

in privința consecințelor si efectelor inca nerealizate ale faptului ce a

generat raportul juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează in

limita aspectului de neconstitutionalitate constatat.

În cazul

in care se decide ca prevederea legala in cauza este neconstitutionala (cum

este si in cazul de fata) ea nu mai poate fi aplicata, procesul judecandu-se la

instanțele judecătorești cu luarea in considerare a acestei noi realități

juridice.

Ca

atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei

juridice contestate si constata ca nefîind conforma prevederilor Constituției.

Efectele

pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, in controlul "a

posteori", semnifica faptul ca ele nu se aplica situațiilor juridice sau

drepturilor câștigate sub imperiul legii inainte de declararea ei ca

neconstitutionala, or, in cazul de fata, hotărârea de prima instanța este

atacata cu apel.

Cum

apelul este o cale de atac devolutiva, judecata de apel fiind tot o judecata de

fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu

se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cat litigiul nu a fost

soluționat inca printr-o hotărâre definitiva si care sa consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

Nu se poate

pune seninul egalității, ca efecte juridice, intre abrogarea, explicita sau

implicita, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor si duce la

crearea unui conflict de legi in timp ivindu-se problema juridica a aplicării

legii materiale in timp) si incetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a

declarării neconstitutionalitatii lor (nu provine de la legiuitor si nu poate

da naștere conflictului de legi in timp, deoarece norma pur si simplu inceteaza

sa mai existe).

În consecința,

instanța de apel in mod greșit a considerat ca in cauza nu sunt aplicabile

deciziile Curții Constituționale, netinand seama de caracterul devolutiv al

apelului cat si de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele

dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca unele apte a

justifica menținerea sentinței apelate.

Ca efect

al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

urmare a declarării lor neconstitutionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, se impunea respingerea acțiunii reclamanților.

Criticabila

este hotărârea instanței de apel si sub aspectul speranței legitime in ceea ce

privește dreptul de creanța, in sensul art. 1 din protocolul nr. l la Convenție.

Nici sub

acest aspect nu se poate retine existenta unei " speranțe legitime" a

reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptariil Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstitutionale.

Conform

jurisprudentei C.E.D.O., "speranța legitima " este legata de modul in

care o cerere de chemare in judecata poate fi soluționata in raport de dreptul

intern; o asemenea speranța trebuie sa aibă o baza suficienta in acea lege,

respectiv sa fie susținuta de temei rezonabil justificat intr-o norma de drept

cu o baza legala solida.

Instanța

trebuia sa tina seama de faptul ca dispoziția legala referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulata nu ca urmare a unui mecanism ad hoc,

extraordinar, nefiind abrogata de legiuitor, neputandu-se invoca o procedura

neechitabila, prin schimbarea normelor legale in timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamanta, ci aceste dispoziții legale si-au încetat efectul ca

rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație in care nu se poate vorbi despre

faptul ca speranța legitima ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este in acord cu jurisprudenta C.E.D.O., cat timp instanța

de

contencios european a

reținut ca art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a

dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere in reglementarea

mijloacelor si proporției in care urmează a se asigura repararea prejudiciilor

produse cetățenilor sai de un regim totalitar anterior.

Având in

vedere ca aceasta dispoziție in baza căreia instanța a acordat despăgubiri

morale in cuantum de 85.000 lei a fost declarata neconstitutionala de către

Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 hotărârea

instanței este neîntemeiata.

În subsidiar,

in măsura în care s-ar aprecia că acțiunea formulata de reclamanți este

intemeiata, recurentul-opârât a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că

ca suma acordata drept despăgubiri morale, respectiv 85.000 lei este exagerat

de mare.

Instanța

de apel nu a avut in vedere faptul ca rațiunea dispozițiilor legale cuprinse in

Legea nr. 221/2009 consta, in primul rând in dezdaunarea celor nevinovați si,

in al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventiva, existenta

unor asemenea dispoziții fiind de natura sa sporească vigilenta organelor

judiciare in verificarea si aprecierea materialului probator pentru a nu se

ajunge la luarea unor masuri nedrepte.

Recurentul-pârât

a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate in sensul

respingerii acțiunii ca neintemeiata si in subsidiar reducerea cuantumului

daunelor morale la care a fost obligat Statul Roman prin Ministerul Finanțelor

Publice, suma de 85.000 lei fiind exagerat de mare.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că

recursurile sunt fondate, pentru considerentele care succed.

Prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație

în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. l din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. În acest sens,

s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag. l din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul

acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte

nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare -

conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta

Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l.

Instanța de

apel, în mod greșit, nu a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul

recursului în interesul legii, conform art. 330

7

C. proc. civ. precum și

faptul că, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii, Înalta Curte constată că

recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt

fondate, astfel că le va admite și va modifica decizia atacată în sensul

admiterii apelurilor declarate împotriva sentinței tribunalului, pe care o va

schimba în parte, în sensul că va respinge și cererea reclamanților de acordare

a daunelor morale și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București precum și

recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București împotriva Deciziei nr. 63 din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă

și asigurări sociale.

Modifică

decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București împotriva sentinței

nr. 1710 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IlI-a

civilă,

pe care o schimbă în parte în sensul că respinge și cererea

reclamanților de acordare a daunelor morale.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 mai 2012.