ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4904/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4904/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1464/PI din 8

iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților M.I.,

M.M., I.M. și P.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr.

221/2009; a respins cererea reconvențională a pârâtului.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul a constatat că atât reclamanții, cât și

părinții acestora au fost deportați din localitățile lor de

domiciliu, din Banat în Câmpia Bărăganului, în perioada 1951 - 1955.

Instanța de fond

a mai reținut că din dispozițiile legii speciale de reparație

rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au

făcut obiectul măsurilor cu caracter politic, în perioada comunistă, să

solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit

condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai

puțin pe aceea de unic moștenitor ori obligația de a indica

alți posibili moștenitori, iar în virtutea acestor considerente, a

respins excepția lipsei calității procesuale active, care fusese

invocată de către pârât.

Pe de altă parte

însă, Tribunalul a reținut că din dispozițiile aceluiași text al art.

5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în

mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic

sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate

politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în

oricare dintre situațiile celor două măsuri.

Prin urmare, întrucât

despăgubire pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul

condamnărilor politice, Tribunalul a considerat că în speță nu sunt

întrunite premisele admiterii acțiunii în despăgubire pentru prejudiciul

moral, suferit ca urmare a deportării în Bărăgan.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.I., M.M., I.M și P.E. -

născută M., care a au arătat că Tribunalul a interpetat greșit normele

Legii nr. 221/2009 și în particular, art. 5 rap. la art. 3 din lege, în

condițiile în care legiuitorul s-a exprimat în sensul că despăgubirea

morală se cuvine nu numai celor care au suferit condamnări cu caracter politic,

dar și persoanelor care au suferit de pe urma măsurilor administrative, cu

caracter politic, cum este și cazul deportării, iar enumerările de la art.

5 lit. a) și b) sunt exemplificative și nu limitative.

Reclamanții au mai

arătat că, prin raportare la dispozițiile Deceretul-Lege nr. 118/1990, nu

trebuie făcută nicio distincție între condamnații cu caracter politic

și cei care au suferit de pe urma măsurilor administrative cu caracter

politic, cu atât mai mult cu cât mama reclamanților - M.I. a beneficiat

și de măsurile reparatori prevăzute de Decretului-Lege nr. 118/1990,

tocmai datorită statului acesteia de deportată în Bărăgan.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, arătând că prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat

neconstituțional textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

adică însuși temeiul legal care permitea acordarea de compensații

financiare victimelor regimului comunist.

Prin decizia civilă

nr. 940 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins,

ca nefondat, apelul reclamanților.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi

din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind astfel

desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere că

decizia de neconstituționalitate în discuție a fost publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere caracterul

devolutiv al căii de atac, care readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.I., M.M., I.M., P.E., formulând

următoarele critici:

I. Prin aplicarea în

cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune

numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de

chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

este în vigoare pe tot parcursul procesului, decizia de neconstituționalitate arătată

nefiind incidentă în speță.

II. Prin aplicarea în

cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a

încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării,

prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile

sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și

practica judiciară a Curții Europene în materie, funcție de momentul la care

instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși

petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009.

III. Instanța de apel

a încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție

care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a realizat o intervenție a

legiuitorului în actul de justiție de natură să creeze premisele discriminării

anterior menționate și să limiteze liberul acces la justiție consacrat de

normele comunitare anterior evocate.

Recursul va fi admis,

pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 3 din

Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”, fiind

enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia nr. 200/1951 a Ministerului

Afacerilor Interne.

În cauză, reclamanții

au făcut dovada că măsura administrativă la care au fost supuși autorii

acestora a fost aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca

fiind măsură cu caracter politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru

perioada 18 iunie 1951 - 1955.

Împrejurarea că legea

prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecății nu

îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens,

neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamanților la un

Tribunal care să constate un atare caracter.

Cu alte cuvinte, consacrarea,

pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect

stabilirea de domiciliu forțat, nu împiedică instanța ca la cerere și pe baza probatoriilor

administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei

astfel de măsuri.

Pe de altă parte, sub

incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale intră exclusiv dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor

morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative

cu caracter politic, și nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al

unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului

constituant.

Față de aceste considerente,

soluțiile instanțelor anterioare, de respingere a acestui petit, sunt nelegale,

pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest

aspect.

Celelalte critici ale

reclamantei, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed:

I. Soluția instanței de

apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul

neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

II. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenții-reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

III.

Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare

a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii

introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate

susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și stabilității juridice.

În speță,

pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit

susțin recurenții-reclamanți, intervenției intempestive a legiuitorului în actul

de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate

independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va admite

recursul declarat de reclamanții M.I., M.M., I.M. și P.E. împotriva deciziei

nr. 940 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va

modifica în sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței civile

nr. 1464/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, ce va fi schimbată

în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii și constatării caracterului politic

al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, cu menținerea restului

dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții M.I., M.M., I.M. și P.E. împotriva deciziei nr. 940 din 9 iunie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile

nr. 1464/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o schimbă

în parte.

Admite în parte acțiunea

și constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului

obligatoriu.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.