ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4904/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1464/PI din 8 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților M.I., M.M., I.M. și P.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009; a respins cererea reconvențională a pârâtului.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a constatat că atât reclamanții, cât și părinții acestora au fost deportați din localitățile lor de domiciliu, din Banat în Câmpia Bărăganului, în perioada 1951 - 1955. Instanța de fond a mai reținut că din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic, în perioada comunistă, să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor ori obligația de a indica alți posibili moștenitori, iar în virtutea acestor considerente, a respins excepția lipsei calității procesuale active, care fusese invocată de către pârât.

Pe de altă parte însă, Tribunalul a reținut că din dispozițiile aceluiași text al art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Prin urmare, întrucât despăgubire pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor politice, Tribunalul a considerat că în speță nu sunt întrunite premisele admiterii acțiunii în despăgubire pentru prejudiciul moral, suferit ca urmare a deportării în Bărăgan.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.I., M.M., I.M și P.E. - născută M., care a au arătat că Tribunalul a interpetat greșit normele Legii nr. 221/2009 și în particular, art. 5 rap. la art. 3 din lege, în condițiile în care legiuitorul s-a exprimat în sensul că despăgubirea morală se cuvine nu numai celor care au suferit condamnări cu caracter politic, dar și persoanelor care au suferit de pe urma măsurilor administrative, cu caracter politic, cum este și cazul deportării, iar enumerările de la art. 5 lit. a) și b) sunt exemplificative și nu limitative. Reclamanții au mai arătat că, prin raportare la dispozițiile Deceretul-Lege nr. 118/1990, nu trebuie făcută nicio distincție între condamnații cu caracter politic și cei care au suferit de pe urma măsurilor administrative cu caracter politic, cu atât mai mult cu cât mama reclamanților - M.I.

a beneficiat și de măsurile reparatori prevăzute de Decretului-Lege nr. 118/1990, tocmai datorită statului acesteia de deportată în Bărăgan. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, arătând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, adică însuși temeiul legal care permitea acordarea de compensații financiare victimelor regimului comunist. Prin decizia civilă nr. 940 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere că decizia de neconstituționalitate în discuție a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, care readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I., M.M., I.M., P.E., formulând următoarele critici: I. Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului, decizia de neconstituționalitate arătată nefiind incidentă în speță. II.

Prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții Europene în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. III.

Instanța de apel a încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție care interzice discriminarea, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție care garantează dreptul la respectarea bunurilor, iar prin aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a realizat o intervenție a legiuitorului în actul de justiție de natură să creeze premisele discriminării anterior menționate și să limiteze liberul acces la justiție consacrat de normele comunitare anterior evocate.

Recursul va fi admis, pentru următoarele argumente: Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

În cauză, reclamanții au făcut dovada că măsura administrativă la care au fost supuși autorii acestora a fost aplicată prin actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter politic, respectiv, decizia nr. 200/1951, pentru perioada 18 iunie 1951 - 1955. Împrejurarea că legea prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecății nu îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens, neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamanților la un Tribunal care să constate un atare caracter. Cu alte cuvinte, consacrarea, pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect stabilirea de domiciliu forțat, nu împiedică instanța ca la cerere și pe baza probatoriilor administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei astfel de măsuri.

Pe de altă parte, sub incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale intră exclusiv dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative cu caracter politic, și nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului constituant. Față de aceste considerente, soluțiile instanțelor anterioare, de respingere a acestui petit, sunt nelegale, pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest aspect.

Celelalte critici ale reclamantei, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed: I. Soluția instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenții-reclamanți se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. III. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susțin recurenții-reclamanți, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții M.I., M.M., I.M. și P.E. împotriva deciziei nr. 940 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii apelului reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1464/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, ce va fi schimbată în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii și constatării caracterului politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu, cu menținerea restului dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții M.I., M.M., I.M. și P.E. împotriva deciziei nr. 940 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1464/PI din 08 iunie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o schimbă în parte. Admite în parte acțiunea și constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2012.