ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea din data de 24 iulie 2007 reclamanții B.N. și B.V. au chemat în judecată pe pârâții M.M., M.A., B.L.G. și Primăria Municipiului București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 1177 din 16 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului București prin Primar General, prin care s-a dispus restituirea în natură în proprietatea părților a suprafeței de 84,95 mp teren situată în București, str. Banul Antonache. Urmare a pronunțării regulatorului de competență, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 3056/3/2009. Prin sentința civilă nr. 873 din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul arătat anterior, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și s-a admis excepția lipsei de interes, respingându-se acțiunea reclamanților ca fiind lipsită de interes.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele: Prin sentința civilă nr. 2325 din 11 martie 2008 s-a soluționat pe excepție o altă contestație împotriva aceleiași dispoziții, dar respectiva sentință, nu poate fi susținută în cadrul excepției autorității lucrului judecat, deoarece nu rezolvă fondul litigiului. S-a reținut că prin sentința civilă nr. 3325 din 11 martie 2008 s-a stabilit inexistența interesului reclamanților într-un alt litigiu prin care s-ar pune în discuție valabilitatea aceleiași dispoziții prin prisma faptului că punerea în posesie s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează distanța în construcții. Prin aceeași sentință s-a reținut că la momentul emiterii dispoziției de restituire existau construcțiile invocate de către reclamanți, în favoarea acestora din urmă constituindu-se prin hotărâre judecătorească o servitute de trecere.

În final, tribunalul a constatat că în cererea dedusă judecății se invocă elemente de fapt analizate deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel că, cererea este lipsită de interes. Împotriva sentinței civile nr. 873 din 19 iunie 2009, au declarat apel reclamanții B.N. și B.V. Prin decizia civilă nr. 266/A din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți B.N. și B.V. și a obligat apelanții la plata sumei de 532 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B.L.G. și a sumei de 1.100 lei, de asemenea cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații M.M. și M.A. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constituit în favoarea apelanților o servitute de trecere.

Stabilirea acestei servituți presupune acordarea tuturor mijloacelor necesare pentru exercițiul dreptului de acces la elementele ce deservesc instalația de alimentare cu apă a blocului în scopul întreținerii și supravegherii bunei funcționări a acestora, precum și pentru constatarea și remedierea avariilor.

Având în vedere că apelanții beneficiază de o servitute de trecere, că pot exercita respectiva servitute în scopul valorificării instalațiilor de utilitate ce deservesc blocul în care locuiesc și, ținând seama de faptul că apelanții nu invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la terenul ce a făcut obiectul dispoziției contestate, dacă s-ar presupune că dispoziția de restituire în natură a terenului ar fi anulată parțial, apelanții nu ar obține nici un folos practic, deoarece terenul nu le-ar intra în patrimoniu, iar accesul la căminul de apă, s-ar realiza în aceleași condiții, unul dintre efectele hotărârilor judecătorești ar fi incontestabilitatea.

Instanța de apel a mai constatat că nu este cazul să reanalizeze criticile apelanților relative la nerespectarea distanței dintre construcții, deoarece aceste aspecte au fost analizate și tranșate prin decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 și prin sentința civilă nr. 3325 din 11 martie 2008. Curtea a constatat că, urmare a promovării acțiunii introductive, apelanții nu obțin nici un folos practic, astfel că nu dovedesc nici un interes personal, născut și actual. Având în vedere soluția primei instanțe și limitele judecării în apel, Curtea nu analizat criticile apelanților relative la modul în care a fost aplicată Legea nr. 10/2001 la momentul emiterii deciziei contestate. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant B.N., fără a indica temeiul juridic al recursului.

În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, potrivit dispozițiilor legale, terenul nu este liber de construcții, iar restituirea în natură a adus atingere distanței legale în materie de construcții, adică față de bloc (distanta dintre elementele blocului și gardul pârâtelor este de 0,82 si nu de 1,90 m). De asemenea, pe terenul în litigiu se află și instalația de canalizare a apelor uzate menajere (cuprinzând instalația interioară de canalizare a blocului, căminul de racord și racordul la canalizarea orașului situate mult în interiorul curții pârâtelor), pentru care recurentul nu deține un drept de servitute, astfel încât nu poate ajunge la aceste instalații în caz de avarii.

P rin contestație s-a solicitat constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1177/2003, iar nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, fiind imprescriptibilă, astfel încât trebuia să se stabilească dacă au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 10 alin. (1) și dispozițiile art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, când s-a dispus restituirea în natură a terenului. În ceea ce privește competența materială a Tribunalului București de a judeca prezenta cauză în primă instanță, nici dispozițiile art. 2 C. proc. civ. și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor directe formulate de terțe persoane, cum sunt reclamanții.

Înalta Curte de Casație, secția civilă și de proprietate intelectuală prin Decizia nr. 73 din 01 februarie 2006 a constatat că, în temeiul art. 1 C. proc. civ., competența soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei. Se mai arată că pe terenul în litigiu se află anumite categorii de construcții pentru care nu s- a constituit drept de servitute și, prin această punere în posesie, se aduce atingere distanței legale în materie de construcții, astfel că, atât suprafața de 77 m.p. (prin rectificare), cât și suprafața de 84,95 m.p, care este identificată în schița anexă, nu corespunde măsurătorilor de pe teren.

Se apreciază de către recurent că decizia nr. 1177/2003, rectificată prin dispoziția nr. 310/2008, a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 10 alin. (1) și (2) și a dispozițiilor prevăzute în art. 5 din Normele Metodologice de aplicare a legii, întrucât persoana îndreptățită, respectiv pârâtele, puteau obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată serviturilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, se putea stabili echivalent bănesc. Soluția instanței de judecată face imposibilă ajungerea reclamanților la instalațiile de canalizare ale blocului, care se află pe terenul pârâtelor, mult mai în interiorul curții acestora decât apometrul de apă pentru care există un drept de servitute.

Dacă se compară cele două schițe, respectiv schița anexă la dispoziția nr. 1177/2003 și schița efectuată în dosarul nr. 26143/299/2005, rezultă fără nici un dubiu că pârâtele au fost puse în posesie pe o suprafață de teren altfel delimitată decât suprafața de teren restituită în natură și menționată în schița anexă la dispoziție. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și atunci când a reținut ca fiind corecte aprecierile primei instanțe, conform cărora aspectele de fapt analizate printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă, nu pot face obiect de discuție într-un alt proces, întrucât în pricina respectivă nu s-a discutat modul în care au fost aplicate dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dacă acestea au fost respectate atunci când s-a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi, la cuvântul pe fond intimații invocând excepția nulității recursului raportat la neîncadrarea argumentelor aduse în susținerea cererii de recurs în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Analizând cu prioritate această excepție, Înalta Curte constată că sunt aduse critici referitoare la greșita aplicare a legii sub aspectul soluționării excepției lipsei de interes, prin raportare la celelalte soluții pronunțate în alte dosare, cât și critici referitoare la competența materială în primă instanță, ceea ce face posibilă încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va trece la soluționarea pe fond a acestei căi de atac.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Prin decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în soluționarea recursului, s-a constituit o servitute de acces, în favoarea reclamanților din prezenta cauză, la căminul de apă potabilă ce deservește blocul de locuințe din București. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 octombrie 2008 a aceleiași instanțe a fost lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1675 din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în sensul că exercițiul dreptului de servitute urmează a se realiza prin folosirea unei porțiuni având adâncimea de 25 cm și lungimea de 70 cm, în dreptul căminului de apă potabilă.

În motivarea acestei încheieri s-a reținut că dreptul de servitute solicitat a vizat numai căminul de apă, nu și instalația de canalizare a apelor menajere a blocului, astfel încât nu poate fi lămurit un capăt de cerere care nu a fost menționat în cererea reconvențională. Înalta Curte observă că în prezenta cauză s-a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului București deoarece se aduce atingere distanței legale în materie de construcții față de bloc, fără a se invoca necesitatea accesului la instalația de canalizare a apelor menajere aferentă blocului. În motivarea contestației s-a precizat numai că interesul contestatorilor în formularea acestei căi de atac rezultă din faptul că pe terenul în litigiu se află anumite categorii de construcții, cât și că, prin punerea în posesie asupra acestui teren, se aduce atingere distanței legale în materie de construcții.

Constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului București a mai fost solicitată și în cadrul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 3325/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în sensul respingerii acestei cereri ca lipsită de interes. În decizia atacată prin prezentul recurs, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de fond prin care s-a respins contestația pentru lipsă de interes, cu motivarea că în favoarea reclamanților a fost instituit un drept de servitute, iar elementele de fapt invocate în prezenta cauză au fost analizate deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de incontestabilitate, deci nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cauză.

De asemenea, apelanții nu pot obține nici un folos practic ca urmare a admiterii prezentei acțiuni, deoarece terenul nu ar intra în patrimoniul lor. Recurentul critică această concluzie a instanței de apel, invocând regimul juridic al nulității absolute, care presupune că există interes în solicitarea de constatare a nulității absolute pentru orice persoană care invocă încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 și art. 5 din normele metodologice de aplicare a acestei legi. De asemenea, se invocă greșita apreciere asupra faptului că aspectele de fapt au format obiect de analiză în altă cauză și nu mai pot face obiectul unei noi cercetări judecătorești, câtă vreme în acea cauză nu a fost analizat modul de aplicare a art. 10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 și a art. 5 din normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze constă în solicitarea de constatare a nulității absolute a dispoziției nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului București motivat de încălcarea normelor legale care reglementează distanța în materie de construcții . Prin urmare, nu s-a invocat ca temei juridic al cauzei încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001, aceste aspecte fiind învederate instanței pentru prima dată în cererea de apel, motiv pentru care instanța de apel nu le-a analizat, considerându-se neinvestită să le cenzureze, făcând aplicarea principiului „tantum apelatum quantum judicatum”.

În aceste condiții, criticile recurentului referitoare la justificarea interesului său prin raportare la acest temei de drept, coroborat cu art. 5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt lipsite de suport legal, căci vizează analizarea unor temeiuri care nu au investit instanța, deci care nu pot forma obiect de analiză în căile de atac. Nulitatea absolută a dispoziției atacate poate fi invocată de orice are interes, astfel că dovedirea interesului, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, se impune, spre deosebire de o altă condiție de exercițiu a acțiunii civile, respectiv calitatea procesuală activă, care se prezumă în ipoteza invocării nulității absolute, în considerarea regimului juridic al acestei nulități potrivit cu care nulitatea absolută este imprescriptibilă și poate fi invocată de orice persoană care dovedește existența unui interes.

Recurentul invocă și greșita apreciere asupra caracterului de incontestabilitate a unei hotărâri judecătorești irevocabile, tot prin raportare la diferența de temei juridic dintre prezenta acțiune și cea soluționată prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate anterior, plecând de la aceeași premisă greșită, aceea că temeiul juridic reprezentat de art. 10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 și art. 5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar fi incident în prezenta cauză, în condițiile în care a fost invocat numai prin cererea de apel. Recurentul precizează că existența unui interes în promovarea prezentei contestații rezultă din absența unei servituți cu privire la accesul la instalația de canalizare, însă acest aspect constituie un argument invocat omisso medio, care, prin urmare, nu poate fi analizat direct în recurs.

De altfel, având în vedere că prin încheierea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1675/2007 s-a constatat că servitutea privește numai căminul de apă potabilă, iar reclamanții din prezenta cauză, prin constatarea nulității deciziei contestate, nu obțin nici un drept asupra terenului ce face obiectul acesteia, dar pot obține pe cale judecătorească recunoașterea unei noi servituți pentru normala utilizare a tuturor instalațiilor aferente blocului, amplasate pe acest teren, nu justifică nici în această ipoteză un interes în susținerea prezentei contestații. În ceea ce privește criticile referitoare la necompetența de soluționare a cauzei în primă instanță de către tribunal, Înalta Curte constată că acestea au fost analizate în prezenta cauză în mod irevocabil, pe calea regulatorului de competență, prin decizia civilă nr. 3912/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, astfel încât nu pot fi reiterate în căile de atac.

Celelalte critici menționate în cererea de recurs fac referire, într-adevăr, la aspecte care exced modului de soluționare a excepției lipsei de interes, în temeiul căreia a fost soluționată cauza, astfel că ele nu se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care trebuie să privească strict excepția avută în vedere de către instanță în soluționarea cauzei. Pentru argumentele expuse, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de apelantul-reclamant B.N. împotriva deciziei civile nr. 266/A din 15 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2011.