ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea din data de 24 iulie 2007 reclamanții B.N. și B.V. au chemat în

judecată pe pârâții M.M., M.A., B.L.G. și Primăria Municipiului București prin

Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să

constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 1177 din 16 iulie 2003 emisă de

Primăria Municipiului București prin Primar General, prin care s-a dispus

restituirea în natură în proprietatea părților a suprafeței de 84,95 mp teren

situată în București, str. Banul Antonache.

Urmare a

pronunțării regulatorului de competență, dosarul a fost înregistrat la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 3056/3/2009.

Prin

sentința civilă nr. 873 din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul arătat

anterior, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și s-a admis

excepția lipsei de interes, respingându-se acțiunea reclamanților ca fiind

lipsită de interes.

Pentru

a se pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2325 din 11 martie 2008 s-a soluționat pe excepție o altă contestație împotriva

aceleiași dispoziții, dar respectiva sentință, nu poate fi susținută în cadrul

excepției autorității lucrului judecat, deoarece nu rezolvă fondul litigiului.

S-a

reținut că prin sentința civilă nr. 3325 din 11 martie 2008 s-a stabilit inexistența

interesului reclamanților într-un alt litigiu prin care s-ar pune în discuție

valabilitatea aceleiași dispoziții prin prisma faptului că punerea în posesie

s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează distanța în

construcții. Prin aceeași sentință s-a reținut că la momentul emiterii

dispoziției de restituire existau construcțiile invocate de către reclamanți,

în favoarea acestora din urmă constituindu-se prin hotărâre judecătorească o

servitute de trecere.

În

final, tribunalul a constatat că în cererea dedusă judecății se invocă elemente

de fapt analizate deja printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel că,

cererea este lipsită de interes.

Împotriva

sentinței civile nr. 873 din 19 iunie 2009, au declarat apel reclamanții B.N.

și B.V.

Prin

decizia civilă nr. 266/A din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți B.N.

și B.V. și a obligat apelanții la plata sumei de 532 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată către intimata B.L.G. și a sumei de 1.100 lei, de asemenea cu titlu

de cheltuieli de judecată către intimații M.M. și M.A.

În

motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr.

1675 din 18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, s-a constituit în favoarea apelanților o servitute de trecere.

Stabilirea acestei servituți presupune acordarea tuturor mijloacelor necesare

pentru exercițiul dreptului de acces la elementele ce deservesc instalația de

alimentare cu apă a blocului în scopul întreținerii și supravegherii bunei

funcționări a acestora, precum și pentru constatarea și remedierea avariilor.

Având în vedere că

apelanții beneficiază de o servitute de trecere, că pot exercita respectiva

servitute în scopul valorificării instalațiilor de utilitate ce deservesc

blocul în care locuiesc și, ținând seama de faptul că apelanții nu invocă un

drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la terenul ce a făcut

obiectul dispoziției contestate, dacă s-ar presupune că dispoziția de

restituire în natură a terenului ar fi anulată parțial, apelanții nu ar obține

nici un folos practic, deoarece terenul nu le-ar intra în patrimoniu, iar

accesul la căminul de apă, s-ar realiza în aceleași condiții, unul dintre

efectele hotărârilor judecătorești ar fi incontestabilitatea.

Instanța de apel a

mai constatat că nu este cazul să reanalizeze criticile apelanților relative la

nerespectarea distanței dintre construcții, deoarece aceste aspecte au fost

analizate și tranșate prin decizia civilă nr. 1675 din 18 octombrie 2007 și

prin sentința civilă nr. 3325 din 11 martie 2008.

Curtea a constatat

că, urmare a promovării acțiunii introductive, apelanții nu obțin nici un folos

practic, astfel că nu dovedesc nici un interes personal, născut și actual.

Având în vedere

soluția primei instanțe și limitele judecării în apel, Curtea nu analizat

criticile apelanților relative la modul în care a fost aplicată Legea nr. 10/2001

la momentul emiterii deciziei contestate.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant B.N.,

fără a indica temeiul juridic al recursului.

În dezvoltarea

acestuia s-a arătat că, potrivit dispozițiilor legale, terenul nu este liber de

construcții, iar restituirea în natură a adus atingere distanței legale în

materie de construcții, adică față de bloc (distanta dintre elementele blocului

și gardul pârâtelor este de 0,82 si nu de 1,90 m).

De asemenea, pe

terenul în litigiu se află și instalația de canalizare a apelor uzate menajere

(cuprinzând instalația interioară de canalizare a blocului, căminul de racord

și racordul la canalizarea orașului situate mult în interiorul curții

pârâtelor), pentru care recurentul nu deține un drept de servitute, astfel

încât nu poate ajunge la aceste instalații în caz de avarii.

P

rin contestație s-a

solicitat constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 1177/2003, iar

nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, fiind

imprescriptibilă, astfel încât trebuia să se stabilească dacă au fost încălcate

dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 10 alin. (1) și

dispozițiile art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

când s-a dispus restituirea în natură a terenului.

În

ceea ce privește competența materială a Tribunalului București de a judeca

prezenta cauză în primă instanță, nici dispozițiile art. 2 C. proc. civ. și

nici dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează competența tribunalului

pentru judecarea acțiunilor directe formulate de terțe persoane, cum sunt

reclamanții. Înalta Curte de Casație, secția civilă și de proprietate

intelectuală prin Decizia nr. 73 din 01 februarie 2006 a constatat că, în

temeiul art. 1 C. proc. civ., competența soluționării cauzei în primă instanță

revine judecătoriei.

Se

mai arată că pe terenul în litigiu se află anumite categorii de construcții

pentru care nu s-

a

constituit drept de servitute și, prin această punere în posesie, se aduce

atingere distanței legale în materie de construcții, astfel că, atât suprafața

de 77 m.p. (prin rectificare), cât și suprafața de 84,95 m.p, care este identificată în schița anexă, nu corespunde măsurătorilor de pe teren.

Se

apreciază de către recurent că decizia nr. 1177/2003, rectificată prin dispoziția

nr. 310/2008, a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

respectiv a art. 10 alin. (1) și (2) și a dispozițiilor prevăzute în art. 5 din

Normele Metodologice de aplicare a legii, întrucât persoana îndreptățită,

respectiv pârâtele, puteau obține restituirea în natură a părții de teren

rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea

afectată serviturilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, se putea stabili echivalent bănesc.

Soluția

instanței de judecată face imposibilă ajungerea reclamanților la instalațiile

de canalizare ale blocului, care se află pe terenul pârâtelor, mult mai în

interiorul curții acestora decât apometrul de apă pentru care există un drept

de servitute.

Dacă

se compară cele două schițe, respectiv schița anexă la dispoziția nr. 1177/2003

și schița efectuată în dosarul nr. 26143/299/2005, rezultă fără nici un dubiu

că pârâtele au fost puse în posesie pe o suprafață de teren altfel delimitată

decât suprafața de teren restituită în natură și menționată în schița anexă la

dispoziție.

Instanța de apel a pronunțat

o hotărâre nelegală și atunci când a reținut ca fiind corecte aprecierile

primei instanțe, conform cărora aspectele de fapt analizate printr-o hotărâre

judecătoreasca definitivă, nu pot face obiect de discuție într-un alt proces,

întrucât în pricina respectivă nu s-a discutat modul în care au fost aplicate

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și dacă acestea au fost respectate atunci când s-a

dispus restituirea în natură a terenului în litigiu.

În faza procesuală a

recursului nu au fost administrate probe noi, la cuvântul pe fond intimații

invocând excepția nulității recursului raportat la neîncadrarea argumentelor

aduse în susținerea cererii de recurs în motivele de recurs limitativ prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Analizând cu

prioritate această excepție, Înalta Curte constată că sunt aduse critici

referitoare la greșita aplicare a legii sub aspectul soluționării excepției

lipsei de interes, prin raportare la celelalte soluții pronunțate în alte

dosare, cât și critici referitoare la competența materială în primă instanță,

ceea ce face posibilă încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., astfel încât Înalta Curte va trece la soluționarea pe fond a

acestei căi de atac.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr.

1675 din

18 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

în soluționarea recursului, s-a constituit o servitute de acces, în favoarea

reclamanților din prezenta cauză, la căminul de apă potabilă ce deservește blocul

de locuințe din București.

Prin încheierea din

camera de consiliu din data de 16 octombrie 2008 a aceleiași instanțe a fost lămurit dispozitivul deciziei civile nr. 1675 din 18 octombrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în sensul că

exercițiul dreptului de servitute urmează a se realiza prin folosirea unei

porțiuni având adâncimea de 25 cm și lungimea de 70 cm, în dreptul căminului de apă potabilă. În motivarea acestei încheieri s-a reținut că dreptul de

servitute solicitat a vizat numai căminul de apă, nu și instalația de

canalizare a apelor menajere a blocului, astfel încât nu poate fi lămurit un

capăt de cerere care nu a fost menționat în cererea reconvențională.

Înalta Curte observă

că în prezenta cauză s-a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției

nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului București deoarece se aduce atingere

distanței legale în materie de construcții față de bloc, fără a se invoca

necesitatea accesului la instalația de canalizare a apelor menajere aferentă

blocului.

În motivarea

contestației s-a precizat numai că interesul contestatorilor în formularea

acestei căi de atac rezultă din faptul că pe terenul în litigiu se află anumite

categorii de construcții, cât și că, prin punerea în posesie asupra acestui

teren, se aduce atingere distanței legale în materie de construcții.

Constatarea nulității

absolute a dispoziției nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului București a mai

fost solicitată și în cadrul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 3325/2008

a Judecătoriei Sectorului 1 București, în sensul respingerii acestei cereri ca

lipsită de interes.

În decizia atacată

prin prezentul recurs, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de

fond prin care s-a respins contestația pentru lipsă de interes, cu motivarea că

în favoarea reclamanților a fost instituit un drept de servitute, iar

elementele de fapt invocate în prezenta cauză au fost analizate deja printr-o

hotărâre judecătorească definitivă, care se bucură de incontestabilitate, deci

nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cauză. De asemenea, apelanții nu

pot obține nici un folos practic ca urmare a admiterii prezentei acțiuni,

deoarece terenul nu ar intra în patrimoniul lor.

Recurentul critică

această concluzie a instanței de apel, invocând regimul juridic al nulității

absolute, care presupune că există interes în solicitarea de constatare a

nulității absolute pentru orice persoană care invocă încălcarea dispozițiilor art.

10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 și art. 5 din normele metodologice de

aplicare a acestei legi.

De asemenea, se

invocă greșita apreciere asupra faptului că aspectele de fapt au format obiect

de analiză în altă cauză și nu mai pot face obiectul unei noi cercetări

judecătorești, câtă vreme în acea cauză nu a fost analizat modul de aplicare a art.

10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 și a art. 5 din normele metodologice

de aplicare a acestei legi.

Înalta Curte constată

că obiectul prezentei cauze constă în solicitarea de constatare a nulității

absolute a dispoziției nr. 1177/2003 a Primăriei municipiului București motivat

de încălcarea normelor legale care reglementează distanța

în materie de

construcții

.

Prin urmare, nu s-a

invocat ca temei juridic al cauzei încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) și

(2) al Legii nr. 10/2001, aceste aspecte fiind învederate instanței pentru

prima dată în cererea de apel, motiv pentru care instanța de apel nu le-a

analizat, considerându-se neinvestită să le cenzureze, făcând aplicarea

principiului „tantum apelatum quantum judicatum”.

În aceste condiții,

criticile recurentului referitoare la justificarea interesului său prin

raportare la acest temei de drept, coroborat cu art. 5 din normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt lipsite de suport legal, căci vizează

analizarea unor temeiuri care nu au investit instanța, deci care nu pot forma

obiect de analiză în căile de atac.

Nulitatea absolută a

dispoziției atacate poate fi invocată de orice are interes, astfel că dovedirea

interesului, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, se impune, spre

deosebire de o altă condiție de exercițiu a acțiunii civile, respectiv

calitatea procesuală activă, care se prezumă în ipoteza invocării nulității

absolute, în considerarea regimului juridic al acestei nulități potrivit cu

care nulitatea absolută este imprescriptibilă și poate fi invocată de orice

persoană care dovedește existența unui interes.

Recurentul invocă și

greșita apreciere asupra caracterului de incontestabilitate a unei hotărâri

judecătorești irevocabile, tot prin raportare la diferența de temei juridic

dintre prezenta acțiune și cea soluționată prin hotărârile judecătorești

irevocabile menționate anterior, plecând de la aceeași premisă greșită, aceea

că temeiul juridic reprezentat de art. 10 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001

și art. 5 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ar fi

incident în prezenta cauză, în condițiile în care a fost invocat numai prin

cererea de apel.

Recurentul precizează

că existența unui interes în promovarea prezentei contestații rezultă din

absența unei servituți cu privire la accesul la instalația de canalizare, însă

acest aspect constituie un argument invocat omisso medio, care, prin urmare, nu

poate fi analizat direct în recurs.

De altfel, având în

vedere că prin încheierea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 1675/2007

s-a constatat că servitutea privește numai căminul de apă potabilă, iar

reclamanții din prezenta cauză, prin constatarea nulității deciziei contestate,

nu obțin nici un drept asupra terenului ce face obiectul acesteia, dar pot

obține pe cale judecătorească recunoașterea unei noi servituți pentru normala

utilizare a tuturor instalațiilor aferente blocului, amplasate pe acest teren,

nu justifică nici în această ipoteză un interes în susținerea prezentei

contestații.

În ceea ce privește

criticile referitoare la necompetența de soluționare a cauzei în primă instanță

de către tribunal, Înalta Curte constată că acestea au fost analizate în

prezenta cauză în mod irevocabil, pe calea regulatorului de competență, prin

decizia civilă nr. 3912/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă, astfel încât nu pot fi reiterate în căile de atac.

Celelalte critici

menționate în cererea de recurs fac referire, într-adevăr, la aspecte care

exced modului de soluționare a excepției lipsei de interes, în temeiul căreia a

fost soluționată cauza, astfel că ele nu se pot încadra în motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care trebuie să privească strict excepția

avută în vedere de către instanță în soluționarea cauzei.

Pentru argumentele

expuse, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de apelantul-reclamant B.N. împotriva deciziei civile nr. 266/A

din 15 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 februarie 2011.