ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 282/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 282/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 martie 2010 pe rolul

Tribunalului Constanța,

reclamantul A.D.

a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plății, cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu.

Prin

sentința civilă nr. 1712 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanța,

a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârât la plata

către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent RON la data plății efective,

cu titlu de daune morale și a respins restul pretențiilor ca nefondate.

Prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente prevederile

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantul a fost dislocat în baza

deciziei M.A.I. nr. 200/1951 din comuna G.S.M., județul Timiș, în comuna D., județul

Brăila, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. La stabilirea cuantumului daunelor

morale s-a avut în vedere perioada restricției domiciliare, timpul îndelungat scurs

de la acel moment, afectarea reputației reclamantului și a familiei sale în comunitatea

din care făceau parte și stigmatul de strămutați politic, atingerea adusă drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului; totodată s-a ținut seama că reclamantul

beneficiază din 1991 de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, în sensul că

primește lunar o sumă de bani, este scutit de plata impozitului pe bunuri, are gratuități

la transportul auto și C.F.R. și scutire la plata abonamentului de telefon.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul

A.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii

atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, apreciat ca fiind extrem

de mic în raport de suferințele îndurate ca urmare a dislocării și a stabilirii

domiciliului obligatoriu și de consecințele produse de această măsură asupra sa

pe plan fizic și psihic.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a criticat sentința sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor

morale acordate, dar și din perspectiva dispariției temeiului

de drept al acțiunii, ca urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354

din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, prin care dispozițiile art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

și ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Prin decizia nr. 69 C din 02 februarie 2011, Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale,

a respins apelul reclamantului,

a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii,

ca nefondată.

În

considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că nu sunt întemeiate susținerile pârâtului,

conform cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalitații

acestei norme legale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale întrucât

normele speciale în domeniu (Decretul — Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.)

au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voința

legiuitorului, a cadrului general de reglementare.

De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată

la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori în speță litigiul

s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii

statului și a cărei înlăturare în procedura controlului de constituționalitate nu

creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele recunoscute

de reglementările anterioare.

Aceasta însemnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul

moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică

trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituită prin

art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble

reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații

și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute,

de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În

speță, reclamantul

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod

forțat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 – 27

iulie 1955, prejudiciul fiind

însă raportat

- sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele

sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată,

adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții, pretenția de despăgubire dedusă judecății

în cauză nu poate fi reținută ca întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca

prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă

prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor

pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct

vizați de condamnările cu caracter politic.

O asemenea perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură,

și în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională arătând

că prin asumarea obligației de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele

persecutate în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel

imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea

măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că, în condițiile în care

în legislația română existau o serie de acte normative cu caracter reparator (inclusiv

în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv) prin care s-au recunoscut

acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există

o obligație a statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale,

prin normele a căror constituționalitate a fost verificată urmărindu-se doar complinirea

satisfacțiilor materiale deja acordate (element apreciat de instanța constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate

care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

Rezultă, deci, că în cauză nu se poate reține de plano

producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantului doar din perspectiva

stabilirii domiciliului obligatoriu, măsura represivă luată asupra sa, ca și consecințele

în plan social produse asupra familiei sale, justificând recunoașterea morală de

către stat a implicațiilor de natură patrimonială și nepatrimonială produse asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009,

în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale)

și acordarea compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din

anul 1990.

O astfel de recunoaștere a intervenit în cauză atât prin

stabilirea, în favoarea reclamantului, a calității de luptător în rezistența anticomunistă

- prin Decizia nr. 1807 din 17 iulie 2008 emisă de Comisia pentru constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă - cât și prin acordarea măsurilor compensatorii

reglementate de Decretul -Lege nr. 118/1990, respectiv prin stabilirea unei indemnizații

în cuantum de 200 RON pentru fiecare an de strămutare, conform Hotărârii nr.

378 din 30 octombrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1991.

Recunoașterea de către stat a dreptului reclamantului

de a primi pe toată durata vieții compensații materiale - proporționale sub aspectul

cuantumului cu durata măsurii represive - a fost justificată de faptul că în perioada

restricției domiciliare acesta a făcut parte din categoria persoanelor direct vizate

de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial,

cât și profesional, iar în aprecierea interesului statutului de a diminua pe cât

posibil atingerile aduse drepturilor celor supuși măsurilor cu caracter politic

trebuie avute în vedere și compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei

persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport

gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea

ferată, clasa I, compensații care nu sunt lipsite de relevanță în plan patrimonial

și a căror acordare are semnificația unei recunoașteri de plano a faptului că modalitatea

în care măsurile cu caracter politic au operat asupra persoanei înseși și asupra

patrimoniului său a implicat, indiscutabil, o suferință și un prejudiciu în plan

moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de

ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică

a fost, așadar, justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri

și s-a materializat în cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, care a recunoscut

dreptul la acordarea compensațiilor materiale, ori în speță reclamantul a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea

complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu s-ar putea reține în cauză nici că urmare a adoptării

Legii nr. 221/2009 - cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) - reclamantul

ar fi dobândit o „speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare

pentru acoperirea prejudiciului moral și că această speranță ar fi devenit iluzorie

prin declararea neconstituționalității dispoziției legale menționate.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost înlăturate nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu

au fost abrogate de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin

schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant

- ci și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate, ori în această situație nu se poate vorbi despre

faptul că speranța legitimă a devenit iluzorie. O astfel de soluție este, de altfel,

în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea

din 2 decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie

2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanța

de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun și că statul dispune de o marjă de apreciere în reglementarea

mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse

cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, dar și faptul că este necesar ca

repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor

violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova

și Pine contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul A.D., invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece nu

s-au avut în vedere suferințele îndurate ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, precum și consecințele asupra posibilității reclamantului de a se realiza

pe deplin pe plan social, profesional și familial.

Instanța ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, prin

măsurile abuzive dispuse împotriva sa, i-au fost încălcate drepturile garantate

prin Constituția din 1948 (libertatea de gândire, conștiință, libertatea individuală,

dreptul la domiciliu, dreptul la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură,

dreptul la asistență medicală, dreptul la o viață normală și la protecția proprietății).

Recurentul mai arată că nu a beneficiat de nicio despăgubire

din partea Statului român, iar indemnizația prevăzută de Decretul-Lege nr. 118/1990

are în vedere vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu.

Suferințele fizice și psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva sa nu au fost

acoperite prin indemnizația primită și prin celelalte drepturi prevăzute de Decretul-Lege

nr. 118/1990.

Examinând decizia recurată și luând în considerare cu

prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că soluția pronunțată de Curtea

de Apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui

motivarea acesteia, după cum urmează:

Acțiunea formulată de reclamant a fost întemeiată pe prevederile

Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii

pe rolul Tribunalului Constanța. În fața instanței de apel s-a pus în discuție problema

dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul

de drept al acțiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării

deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat

efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern

intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind

obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie

care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se

impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile

în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, apreciindu-se că

soluția instanței de apel (prin care s-a respins apelul reclamantului, s-a admis

apelul pârâtului și s-a respins acțiunea) este corectă, pentru argumentele reținute

în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.

Ca urmare a constatării că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic al acțiunii promovate de reclamant, examinarea argumentelor acestuia,

privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferințele fizice și psihice

provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa

(care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine

inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței de recurs

asupra condițiilor de acordare și criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile

în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

A.D. împotriva deciziei civile din 02 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.