ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1235/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul N.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 anularea Hotărârii nr. 10825 din 05 octombrie 2010 emisă de pârâtă precum și să se constate că localitatea Rîșca din Județul Cluj se afla sub ocupația regimului horthyst, și că este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, iar în consecință să se dispună ca aceste drepturi să fie calculate și avute în vedere începând cu data formulării cererii sale, respectiv 6 septembrie 2010. Prin sentința civilă nr. 162 din 7 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că nici reclamantul și nici martorii audiați în cursul procedurii administrative nu au indicat motivul sau împrejurările în care reclamantul ar fi fost refugiat sau strămutat dintr-o localitate în alta, sau suferințele la care ar fi fost expus în aceasta calitate, în perioada arătată, din copiile declarațiilor celor doi martori rezultând de altfel că cele două localități sunt învecinate. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul N.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului recurentul arată că u rmare prigoanei, discriminării și persecuției etnice practicate de ocupanți, o mare parte a locuitorilor de naționalitate română ai comunei Rîșca, printre care și familia sa, au fost nevoiți să se refugieze, părăsindu-și domiciliile și stabilindu- se în localitatea cea mai apropiată, Beliș, necedată Ungariei, aflată însă la o distanță suficient de mare de teritoriile răpite României, încât teroarea armatei hortyste să nu se manifeste. În aceste condiții, părinții reclamantului, N.N.

și N.M., împreună cu întreaga lor familie, au fost nevoiți să se refugieze în localitatea Beliș, începând cu luna septembrie 1940, reclamantul născându-se în timpul refugiului, la data de 10 aprilie 1944. Hotărârile Casei Județene de Pensii Cluj cu privire la persoane din aceeași comună, se constituie doar în probe indirecte asupra existenței persecuțiilor ocupației hortyste asupra localnicilor din comuna Rîșca, care au determinat refugierea acestora, dar prin admiterea cererilor, se acceptă de către autoritatea administrativă emitentă din Cluj, faptul că, persoane domiciliate în localitatea Rîșca se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Recurentul precizează că una dintre aceste persoane este sora sa, A.A., născută N. la data de 31 martie 1938, căreia i-au fost recunoscute drepturile izvorând din Legea nr. 189/2000 prin Hotărârea nr. 27350 din data de 27 septembrie 2010 a Casei Județene de Pensii Cluj.

Recurentul-reclamant s-a născut în timpul refugiului la data de 10 aprilie 1944, în baza aceleiași prezumții legale, situația sa juridică fiind identică cu a părinților și a celorlalți frați minori. Această stare de drept se impune a fi reținută și prin prisma dispozițiilor constituționale cu privire la discriminare, la tratamentul juridic egal al unor persoane aflate în situații juridice identice. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G.

nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. Din înscrisurile cu caracter oficial depuse la dosar, rezultă fără putință de tăgadă, data nașterii reclamantului și data refugierii familiei sale. Reclamantul, și-a dovedit calitatea de persoană refugiată și prin intermediul probei testimoniale. Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care reclamantul le invocă în susținerea acțiunii, respectă cerințele prevăzute de lege și se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Pârâta a recunoscut calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, surorii reclamantului, iar reclamantul a depus hotărârea acesteia la dosarul cauzei. În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus amintit, a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare în soluționarea pricinii.

P otrivit aceluiași text de lege, instanța este în drept să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea, instanța este datoare să stăruie, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor. Față de dispozițiile legale menționate, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Astfel, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, motiv pentru care sentința instanței de fond va fi modificată. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ. recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul admiterii acțiunii reclamantului, dispunându-se anularea hotărârii nr. 10825 sin 8 octombrie 2010 a Casei Județene de Pensii Timiș și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să acorde reclamantului drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 pentru perioada 10 aprilie 1944 – 6 martie 1945, începând cu data de 6 septembrie 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.V., împotriva sentinței civile nr. 162 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantului N.V. Anulează hotărârea nr. 10825 din 8 octombrie 2010 a Casei Județene de Pensii Timiș și obligă pârâta să acorde reclamantului drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 pentru perioada 10 aprilie 1944 – 6 martie 1945 cu începere de la 6 septembrie 2010. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.