ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1235/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul N.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa

Județeană de Pensii Timiș – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000

anularea Hotărârii nr. 10825 din 05 octombrie 2010 emisă de pârâtă precum și să

se constate că localitatea Rîșca din Județul Cluj se afla sub ocupația

regimului horthyst, și că este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr.

189/2000, iar în consecință să se dispună ca aceste drepturi să fie calculate

și avute în vedere începând cu data formulării cererii sale, respectiv 6

septembrie 2010.

Prin

sentința civilă nr. 162 din 7 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara – secția

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului, ca

nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că nici reclamantul și

nici martorii audiați în cursul procedurii administrative nu au indicat motivul

sau împrejurările în care reclamantul ar fi fost refugiat sau strămutat dintr-o

localitate în alta, sau suferințele la care ar fi fost expus în aceasta

calitate, în perioada arătată, din copiile declarațiilor celor doi martori

rezultând de altfel că cele două localități sunt învecinate.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamantul N.V. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului recurentul arată că u

rmare

prigoanei, discriminării și persecuției etnice

practicate de

ocupanți, o

mare parte a locuitorilor de naționalitate română ai comunei Rîșca, printre

care și familia sa, au fost nevoiți să se refugieze, părăsindu-și domiciliile

și stabilindu-

se în localitatea cea

mai apropiată, Beliș, necedată Ungariei, aflată însă la o distanță suficient de

mare de teritoriile răpite României, încât teroarea armatei hortyste să nu

se

manifeste.

În aceste condiții, părinții reclamantului, N.N. și N.M.,

împreună cu

întreaga lor familie, au fost nevoiți să se refugieze în

localitatea Beliș,

începând cu luna septembrie 1940,

reclamantul

născându-se în timpul refugiului, la data de 10 aprilie 1944.

Hotărârile Casei Județene de Pensii

Cluj

cu privire la persoane din aceeași comună, se constituie doar în probe

indirecte

asupra existenței persecuțiilor ocupației hortyste

asupra localnicilor din comuna Rîșca, care au determinat refugierea acestora,

dar prin admiterea cererilor, se acceptă de către autoritatea administrativă

emitentă din Cluj, faptul că, persoane domiciliate în

localitatea

Rîșca se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Recurentul precizează că una dintre aceste persoane este

sora sa, A.A., născută N.

la data de 31 martie 1938, căreia i-au fost recunoscute

drepturile izvorând din Legea

nr. 189/2000

prin Hotărârea nr. 27350 din data de 27

septembrie 2010 a Casei Județene de

Pensii

Cluj.

Recurentul-reclamant

s-a născut în timpul refugiului la data de 10 aprilie 1944, în baza aceleiași

prezumții legale, situația sa juridică fiind identică cu a părinților și a

celorlalți frați minori.

Această

stare de drept se impune a fi reținută și prin prisma dispozițiilor constituționale

cu privire la discriminare, la tratamentul juridic egal al unor persoane aflate

în situații juridice identice.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres

prevăzute de lege.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art.

6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice

mijloc de probă prevăzut de lege.

Din înscrisurile cu

caracter oficial depuse la dosar, rezultă fără putință de tăgadă, data nașterii

reclamantului și data refugierii familiei sale.

Reclamantul, și-a

dovedit calitatea de persoană refugiată și prin intermediul probei

testimoniale.

Așadar, înscrisurile

și declarațiile martorilor pe care reclamantul le invocă în susținerea

acțiunii, respectă cerințele prevăzute de lege și se coroborează cu celelalte

mijloace de probă administrate în cauză.

Pârâta a recunoscut

calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, surorii reclamantului, iar

reclamantul a depus hotărârea acesteia la dosarul cauzei.

În raport de obiectul

acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, pentru a

ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ,

fiind datori, potrivit textului de lege sus amintit, a stărui, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În acest sens, aceleași

prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare în soluționarea pricinii.

P

otrivit aceluiași

text de lege, instanța este în drept să pună întrebări părților sau să pună în

dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea

pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând

ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice

greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea

drepturilor și intereselor lor.

Față de dispozițiile

legale menționate, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la

starea de fapt invocată de reclamant, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

netemeinică și nelegală.

Astfel, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, motiv pentru

care sentința instanței de fond va fi modificată.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ. recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în

sensul admiterii acțiunii reclamantului, dispunându-se anularea hotărârii nr. 10825

sin 8 octombrie 2010 a Casei Județene de Pensii Timiș și obligarea pârâtei să

emită o nouă hotărâre prin care să acorde reclamantului drepturile prevăzute de

art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 pentru perioada 10 aprilie 1944 – 6 martie 1945, începând cu data de 6 septembrie 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de N.V., împotriva sentinței civile nr. 162 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că admite acțiunea reclamantului N.V.

Anulează hotărârea nr.

10825 din 8 octombrie 2010 a Casei Județene de Pensii Timiș și obligă pârâta să

acorde reclamantului drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000

pentru perioada 10 aprilie 1944 – 6 martie 1945 cu începere de la 6 septembrie

2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 martie 2012.