ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1537/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 13 februarie 2006, pe rolul Tribunalului București,

reclamantul Baroul București a chemat în judecată, în calitate de pârâtă,

Confederația Națională Sindicală „C.A." și, în calitate de intervenientă

forțată, Casa de Asigurări a Avocaților pentru ca, în contradictoriu cu aceste

părți, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să se constate

nulitatea absolută a actului de donație autentificat de fostul Notariat de Stat

București I, Biroul nr. 2, sub nr. 2603 din 17 aprilie 1951, să se admită

acțiunea în revendicare imobiliară, urmând ca pârâta Confederația Națională

Sindicală „C.A." să fie obligată să restituie, în plină și exclusivă

proprietate și în pașnică și netulburată folosință, imobilul compus din teren

și construcții, situat în Municipiul București, str. Lipscani, cu fațadă, iar

cu partea din spate, pe str. Blănari, reclamantului și intervenientei forțate Casa

de Asigurări a Avocaților.

Prin încheierea de

ședință din data de 22 ianuarie 2007, instanța a respins excepțiile de netimbrare,

precum și a necompetenței materiale a tribunalului, iar prin încheierea din

data de 12 februarie 2007 a respins excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei, cu motivările cuprinse în aceste încheieri.

La data de 21 mai 2007,

pârâta a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată,

excepție ce a fost respinsă motivat prin încheierea din data de 28 mai 2007, în

considerarea faptului că reclamantul solicită tocmai pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se constate nulitatea actului de donație, etapă

cerută de Legea nr. 10/2001, pretinzând apoi restituirea imobilului în cadrul

unei acțiuni în revendicare.

Prin sentința civilă nr.

1354 din 05 noiembrie 2007, Tribunalul București - secția a V-a civilă a

respins această acțiune ca neîntemeiată, reținând următoarele considerente de

fapt și de drept:

Prin actul de donație

autentificat sub nr. 2603 din 17 aprilie 1951 la Notariatul de Stat București - Biroul nr. 2, a fost donat imobilul situat în București, str.

Lipscani, iar donația a fost aprobată de Consiliul Colegiului Avocaților Ilfov,

prin procesul verbal al ședinței din 9 aprilie 1951 și de Conducerea Casei

Locale a Avocaților din Colegiul Ilfov, prin procesul verbal al ședinței din 10

aprilie 1951.

Potrivit

dispozițiilor art. 967 C. civ., instanța nu a putut reține că s-ar fi făcut

dovada lipsei cauzei la momentul încheierii contratului de donație autentificat

sub nr. 2603 la data de 17 aprilie 1951 sau că această cauză nu ar fi fost

licită și morală.

Astfel,

simpla prezumție de notorietate a lipsei unor relații între cele două semnatare

ale actului de donație, necoroborată cu nici un alt mijloc de probă, nu a putut

duce la concluzia lipsei cauzei la momentul încheierii actului juridic. Deși

reclamantul a susținut că în fapt donația nu a reprezentat un act liber de

voință din partea donatorului, cu intenția de a gratifica pe donatară, ci a

fost consecința dispozițiilor guvernului de la acea vreme și a PCR, nu a făcut

nici o dovadă în acest sens.

Donația

a fost încheiată în forma autentică cerută de lege, așa cum de altfel a fost

exprimată și acceptarea donației, iar părțile au fost legal reprezentate. În

măsura în care reclamantul ar fi contestat valabilitatea acestor delegații,

avea obligația să facă dovada celor susținute.

Din

întregul material probator administrat în cauză, instanța a reținut că nu a

fost răsturnată prezumția de existență și de valabilitate a cauzei în privința

contractului de donație autentificat sub nr. 2603 la data de 17 aprilie 1951 și

nici nu a fost dovedită încălcarea dispozițiilor legale imperative ce

reglementează încheierea valabilă a contratului de donație.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au declarat apel atât reclamantul Baroul București,

cât și intervenienta Casa de Asigurări a Avocaților - filiala București.

Prin decizia civilă nr.

233/A din 13 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie s-au admis apelurile

formulate, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă

acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație autentificat de

fostul Notariat de Stat București I, Biroul nr. 2, din 17 aprilie 1951 s-a

admis acțiunea în revendicare și a fost obligată pârâta să lase reclamantului

și intervenientei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat

în București, str. Lipscani, cu fațadă, iar cu partea din spate, pe str.

Blănari, sector 3.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Asupra excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantului Baroul București, excepție

care a fost invocată prin întâmpinarea depusă în apel, Curtea arată că, prin

încheierea de ședință de la 12 ianuarie 2009, în condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat în sensul că

modalitatea în care a fost invocată această excepție determină

inadmisibilitatea acestei susțineri, în apel, pe calea întâmpinării.

Astfel, Curtea a

considerat că această excepție a fost invocată de pârâtă și în fața instanței

de fond care, prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2007, a

respins această excepție arătând că Baroul București este continuatorul

Colegiului de Avocați Ilfov, iar Filiala București a Casei de Asigurări a

Avocaților este continuatorul Casei Locale de Asigurări a Avocaților din

Colegiul Ilfov.

Chiar dacă excepția

lipsei calității procesuale active este o excepție de ordine publică, ce poate

fi invocată în orice fază a procesului, câtă vreme a existat o dezlegare din

partea instanței de fond asupra acestei apărări promovate de pârâtă, pe cale de

excepție, iar soluția nu a fost atacată cu apel de către pârâtă, invocarea

aceleiași apărări, în etapa de control judiciar este inadmisibilă, față de

dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Cu privire la

aspectele de fond ale litigiului, Curtea a apreciat că apelurile formulate sunt

întemeiate.

Astfel, așa cum

rezultă din înscrisurile depuse la dosar, precum și din depozițiile martorilor

audiați, apelanții au făcut dovada, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.

1169 C. civ. coroborate cu cele ale art. 967 și ale art. 813 C. civ., că actul

de donație contestat nu întrunește cerințele de fond și de formă pentru

încheierea sa valabilă.

Actul de donație din

16 aprilie 1951 a fost o donație formală deoarece, astfel cum rezultă și din

cuprinsul actului, donatara se afla în posesia imobilului anterior îndeplinirii

acestei formalități de consolidare a modalității de dobândire a imobilului de

către intimata-pârâtă.

Persoana care a

semnat în numele donatorilor era, de asemenea, un membru al Partidului Comunist

și nicidecum nu avea funcția de președinte ori de director al Colegiului de

Avocați, pentru a îndeplini calitatea de reprezentant al donatorului față de

dispozițiile art. 23 din Decretul nr. 60/1951 și ale art. 45 lit. a) din

Decretul nr. 39/1950.

Potrivit cu

dispozițiile art. 813 C. civ., validitatea actului de donație este condiționată

de existența formei autentice a actului.

Această cerință,

potrivit principiului simetriei actelor juridice, precum și principiului

potrivit cu care forma actelor accesorii este condiționată de actul principal -

accesorium sequitur principale - trebuia îndeplinită și de delegațiile primite

de reprezentanții donatorilor, cât și de acceptarea donației neexistând, sub

acest aspect, nici o dovadă în ce privește autenticitatea delegației pe care au

primit-o reprezentanții donatorilor și donatoarei.

Curtea a reținut, de

asemenea, că nu a fost îndeplinită o altă condiție de validitate a actului de

donație, respectiv existența și valabilitatea cauzei acestuia. Lipsa cauzei se

datorează lipsei intenției de a gratifica, în contractele cu titlu gratuit,

sancțiunea aplicabilă fiind aceea a nulității absolute.

Actul de donație, în

speța de față, s-a făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de

a gratifica intimata, ci pentru schimbarea statutului social și pentru ca bunul

să dobândească un regim juridic agreat, concordant noii ordini sociale în care

proprietatea privată, deși recunoscută prin Constituție, era în fapt încălcată.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta Confederația Națională

Sindicală „C.A.” pentru motive nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că instanța de apel nu se putea pronunța prin aceeași

hotărâre concomitent asupra nulități donației și asupra acțiunii în

revendicare. Astfel, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001, prin

imobilele preluate abuziv de stat se înțeleg și imobilele donate statului sau

altor persoane juridice încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.

civ., în acest caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea

nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, în

această situație se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acțiunea în

anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă și numai după ce persoana îndreptățită va depune

originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre.

Or, instanța de

judecată s-a pronunțat prin aceeași hotărâre atât asupra cererii de constatare

a nulității donației, cât și a acțiunii în revendicare întemeiată de reclamantă

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, încălcând astfel prevederile legale sus

enunțate.

Instanța de fond nu a

calificat cererea de intervenție forțată și nici nu s-a pronunțat asupra

acestei cereri, din cuprinsul dispozitivului rezultând această omisiune.

Intervenienta și-a

întemeiat acțiunea formulată pe Legea nr. 10/2001 fără să fi urmat procedura

prealabilă prevăzută de lege, respectiv să fi formulat o notificare în acest

sens.

Instanța de apel nu a

pus în discuția părților schimbarea temeiului de drept din încadrarea dată de

părți și de prima instanță, respectiv Legea nr. 10/2001, în dispozițiile

Codului civil.

Atât reclamanta, cât

și intervenienta au beneficiat de scutire de taxă de timbru ca urmare a

faptului că cererile formulate erau întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Ulterior,

instanța de apel și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Codului civil fără să

fi pus în discuția părților schimbarea temeiului de drept. Totodată, odată cu

schimbarea temeiului de drept, instanța avea obligația să solicite reclamantei

și intervenientei să timbreze la valoare.

Reclamanta Baroul

București a urmat procedura administrativă prealabilă a Legii nr. 10/2001,

formulând în acest sens notificarea din 13 februarie 2002, Baroul București

solicitând C.N.S. „C.A.” să-i restituie în natură imobilul din București, str.

Lipscani.

Însă, C.N.S. C.A.

prin decizia nr. 1/2002 înregistrată la Baroul București sub nr. 2250 din 03 aprilie 2002 a respins cererea de restituire în natură.

Din faptul că

reclamanta nu a înțeles să atace decizia de respingere a cererii de restituire

rezultă că a achiesat la această decizie pe care și-a însușit-o.

De asemenea, instanța

de apel a încălcat dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Deși a

solicitat să i se încuviințeze proba cu expertiză pentru a dovedi că în cauză

nu există identitate între imobilul donat și cel situat la momentul actual în

str. Lipscani, nici sub aspectul amplasamentului, nici sub aspectul compunerii

acestuia, întrucât imobilul donat era format din parter+1 etaj în timp ce

imobilul situat acum în str. Lipscani, este format din parter + 5 etaje +

mansardă, instanța a respins această probă necesară pentru soluționarea corectă

a cauzei

De asemenea,

susținerile instanței de apel potrivit cărora au fost încălcate dispozițiile art.

23 din Decretul nr. 60/1951 și cele ale art. 45 lit. a) din Decretul nr. 39/1950

sunt nefondate întrucât, în ceea ce privește Colegiul Avocaților, potrivit art.

42 din Decretul nr. 60/1951, organul de conducere al Colegiului este Consiliul.

Este adevărat că la art. 45 din decretul menționat se prevede că președintele

reprezintă Colegiul în fața justiției, a organelor puterii și administrației de

stat, a instituțiilor de orice fel, precum și în raporturile cu orice persoană.

Aceasta nu înseamnă că organul de conducere al Colegiului nu putea să

împuternicească o altă persoană pentru a semna actul de donație în numele

Colegiului.

În ceea ce privește

reprezentarea Casei de Asigurări a Avocaților la semnarea actului de donați,

pârâta arată că, potrivit art. 21 din Decretul nr. 60/1951, Consiliul Casei de

Asigurări a Avocaților, fiind organul de conducere, avea dreptul să desemneze

orice persoană să semneze acte în numele casei.

Totodată, atât

Consiliul Colegiului Avocaților, cât și Consiliul Casei de Asigurări a

Avocaților, în calitatea lor de organe de conducere, aveau dreptul să

împuternicească orice persoană pentru semnarea actului de donație, nefiind

obligatoriu ca acest act să fie semnat de președinți.

Având în vedere că în

cadrul Casei de Asigurări a Avocaților, ConstantinC.D. îndeplinea și funcția de

vicepreședinte, acesta a fost împuternicit, alături de administratorul casei,

să semneze actul de donație, nefiind astfel necesară autentificarea

delegațiilor întrucât, în speță, erau reprezentate două persoane juridice.

Cerința formei autentice trebuie îndeplinită în cazul reprezentării unei

persoane fizice. Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește

obligațiile prin organele sale. În cazul, Casei de Asigurări a Avocaților,

avocatul C.D. îndeplinea funcția de vicepreședinte, așa cum rezultă din

cuprinsul actului.

A mai arătat pârâta

că, în mod eronat, instanța de apel își întemeiază soluția pronunțată pe

declarațiile martorilor vădiți interesați pro causa și care nu sunt de natură

să răstoarne prezumția de existență a cauzei.

Lipsită de temei este

și fundamentarea soluției instanței de apel pe declarațiile martorilor potrivit

cărora „nu a existat intenția de a dona” limitându-se la a preciza generic „că

s-au făcut presiuni pentru donația imobilului", fără a arăta în concret în

ce au constat aceste presiuni. Faptul că donatara, Confederația Generală a

Muncii, se afla în posesia imobilului nu era de natură să dovedească că donația

a fost formală.

Astfel, prin adresa din

2 aprilie 1951, Confederația Generală a Muncii a solicitat “să i se transmită

imobilul în proprietate”, dat fiind intențiile sale de a-l reface, nu a pretins

să i se doneze imobilul așa cum eronat susțin martorii.

Mai mult, martorii nu

aveau cum să cunoască dacă a existat sau nu intenția de a gratifica câtă vreme

nu au participat la ședințele Consiliului Colegilor Avocaților și Casei de

Asigurări a Avocaților din Colegiul Ilfov din data de 9 aprilie 1951 și

respectiv 10 aprilie 1951, în cadrul cărora a fost aprobată donația. Astfel,

este evident că în aceste ședințe s-a discutat și cauza aprobării donației.

În faza procesuală a

recursului au fost administrate probe sub aspectul verificării regimului

juridic, ca persoană juridică de drept public, al pârâtei.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este fondat pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu,

situat în București, str. Lipscani, a făcut obiect al donației autentificate

sub nr. 2603 din 17 aprilie 1951 la Notariatul de Stat București - Biroul nr. 2, contract încheiat între Colegiul Avocaților Ilfov și Casa Locală de

Asigurări a Avocaților din Colegiul Ilfov, în calitate de donator, și

Confederația Generală a Muncii din R.P.R., în calitate de donatar.

În aceste

condiții, fiind vorba despre un imobil donat unei persoane juridice printr-un

contract de donație încheiat în formă autentică, potrivit art. 813 C. civ.,

imobilul intră sub incidența art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001, conform

căruia în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg

și „imobilele donate (…) statului sau altor persoane juridice, încheiate în

forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a

admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă”.

În consecință,

prezenta acțiune intră sub incidența Legii nr. 10/2001, în forma de

reglementare în vigoare la momentul formulării sale, respectiv 13 februarie

2006, care nu cerea ca donatarul să fie persoană juridică de drept public. În

ceea ce privește condiția ca donația să fi fost constatată nulă printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, acest aspect a fost soluționat irevocabil

prin respingerea excepției prematurității acțiunii, această excepție nefiind

criticată în calea de atac a apelului. În motivarea respingerii acestei

excepții, menționată în cuprinsul încheierii din 28 mai 2007, se arată că, prin

prezenta acțiune, reclamanta solicită tocmai pronunțarea unei hotărâri judecătorești

prin care să se constate nulitatea actului de donație, etapă cerută de Legea nr.

10/2001, pretinzând apoi restituirea imobilului în cadrul unei acțiuni în

revendicare.

Sub aspectul legii

aplicabile cauzei, Înalta Curte observă că prima instanță de fond și-a motivat

soluția de respingere a excepțiilor netimbrării și prematurității acțiunii și,

pe cale de consecință, de respingere a acțiunii, prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în timp ce instanța de apel a avut în vedere la motivarea

soluției contrare, de admitere a acțiunii, exclusiv prevederile dreptului comun

în materie de revendicare și de constatare a nulității contractului de donație,

reprezentat de Codul civil, fără a pune în discuție incidența în cauză a Legii nr.

10/2001, deși instanța a cărei hotărâre o cenzura se raportase la dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, este

fondată critica recurentei privind greșita schimbare a temeiului de drept al

acțiunii, din Legea nr. 10/2001, ca lege specială care se aplică cu prioritate

în raport de dreptul comun, în art. 480 C. civ., schimbare care nu a fost pusă

în discuția părților, aspect de natură a aduce atingere dreptului recurentei la

apărare.

Reclamanta, deși în

cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a indicat temeiul juridic al

capătului de cerere privind revendicarea, a susținut în mod constant pe

parcursul procesului că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului

comun, însă încadrarea în drept a acțiunii este atributul instanței, partea

neputând să își aleagă legea aplicabilă, atunci când raportul juridic dedus

judecății este reglementat printr-o lege specială, astfel cum s-a motivat

anterior, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

În aceste condiții,

pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, se impune casarea deciziei

din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanțe, care urmează a

analiza criticile din apel în raport de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare

la data introducerii acțiunii.

Cu ocazia rejudecării

instanța de apel va completa probatoriul pentru a analiza următoarele aspecte,

în ordinea de soluționare determinată de caracterul lor peremptoriu: excepția

interesului în promovarea prezentei acțiuni, determinat de faptul că

notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă irevocabil,

iar o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este

inadmisibilă, câtă vreme procedura administrativă obligatorie pentru

restituirea bunului a fost finalizată. Acest mod de soluționare a notificării

lasă fără interes și primul capăt al cererii, deoarece acțiunea în constatarea

nulității contractului de donație reprezintă o condiție prealabilă pentru

introducerea notificării, astfel cum rezultă din art. 2 lit. c) al Legii nr. 10/2001.

Analiza existenței

interesului în promovarea prezentei acțiuni trebuie însă precedată de

verificarea obligației impusă în art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în

vigoare la data formulării acțiunii, respectiv aceea ca unitatea deținătoare a

imobilului să fie persoană juridică de drept public, aspect hotărâtor în

aplicarea sancțiunii impuse de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește

obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementată de această lege.

În raport de această constatare, instanța va stabili dacă se impune sau nu să

fie urmată procedura obligatorie administrativă de formulare a notificării,

procedură supusă termenului de decădere menționat în art. 22 alin. (5), iar, în

cazul în care să va constata că o astfel de procedură nu trebuia urmată -

deoarece pârâta nu este persoană juridică de drept public - se va constata

existența interesului în promovarea prezentei acțiuni.

O astfel de analiză

se impune datorită neconcordanței existente între prevederile art. 2 lit. c) și

cele din art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deși art. 2 lit.

c) introduce în sfera de reglementare a acestei legi imobilele donate prin act

autentic unei persoane juridice, obligația de urmare a procedurii

administrative reglementată în capitolul III al Legii nr. 10/2001 este

stabilită numai pentru situația în care beneficiarul donației este „persoană

juridică de drept public”, noțiune care nu a existat în forma inițială a legii,

ci a fost introdusă la data de 25 iulie 2005, anterior introducerii prezentei

acțiuni.

De asemenea, se va

verifica și calitatea procesuală pasivă în cauză, avându-se în vedere aspectele

invocate la cuvântul pe fond în susținerea recursului, luându-se în considerare

și împrejurarea că, încă de la prima instanță, la termenul din 20 martie 2006,

s-a pus în vedere părților de către instanță dovedirea acestui aspect, însă

numai în faza procesuală a recursului a fost depus Protocolul din data de 30 martie

1992 prin care Confederația Națională Sindicală „C.A.” preia în proprietate

imobilului în litigiu de la Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România (fără a se dovedi că această entitate juridică este continuatoarea în

drepturi a Confederației Generale a Muncii din RSR, ca beneficiară a donației).

De asemenea, în

cuprinsul dispoziției nr. 1/2002 întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001,

se menționează chiar de către emitenta deciziei, Confederația Națională

Sindicală „C.A.”, că aceasta este administrator al imobilului, iar nu

proprietar.

Cu ocazia

rejudecării, în măsura în care va trece peste aspectele cu caracter

peremptoriu, instanța de apel va analiza și celelalte critici invocate în

prezentul recurs.

Pentru argumentele

expuse și având în vedere cauza Vișan contra României din data de 24 aprilie

2008, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că f

aptul că reclamantei

i s-a adus la cunoștință intervenția prescripției doar în faza recursului

soluționat de instanța supremă, a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice

posibilitate de a-și apăra dreptul, Înalta Curte, constatând că instanța de

apel a avut în vedere un alt temei de drept al acțiunii decât cel al legii

speciale aplicabile în cauză și, pentru a nu priva părțile de un grad de

jurisdicție,

în

temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Confederația Națională Sindicală „C.A.” împotriva deciziei

civile nr. 233/A din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 21 februarie 2011.