KALIFATSTAAT c. ALLEMAGNE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 13828/04 prezentată de KALIFATSTAAT împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 11 decembrie 2006 într-o cameră compusă din P. Lorenzen, președinte, S. Botoucharova, domnii K. Jungwiert, V. Butkevych, domnul Tsatsa-Nikolovska, domnii R. Maruste, domnul Villiger, judecători, și domnul Westerdiek; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 aprilie 2004, după ce a intenționat să facă următoarea decizie, face ca reclamanta să fie la asociația Kalifat (statul califat), reprezentată de dl Muhammed Metin Kaplan, resortisant turc, născut în 1952, și în prezent reținută în Turcia. Aceasta este reprezentată legal în fața Curții de către dl Ingeborg Naumann, avocat la Karlsruhe. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Generarea cauzei La 25 noiembrie 1984, la adresa asociațiilor și comunităților islamice (ICCB), denumirea oficială a recurentei la momentul respectiv, a fost creată. Aceasta a fost înregistrată în registrul asociațiilor la tribunalul de primă instanță de înfrumusețare până la interdicția sa din 2001. La 15 mai 1995, după moartea tatălui său - proclamat calife și emir al celor credincioși din 1984 - Muhammed Metin Kaplan (M. Kaplan) a preluat conducerea reclamantei, numită acum Kalifatstaat mai târziu, și a fost proclamată calife. Restabilirea califatului, abolită de Kemal Atatürk în Turcia în 1924, obiectivul său nu era ca o instituție nouă, ci avea ca obiectiv restabilirea califatului, abolită de Kemal Atatürk în Turcia în 1924. Obiectivul său era acela de a pune în aplicare un stat islamic bazat mai întâi pe limba engleză în Anatolia și apoi în cele din urmă în toate țările. Foarte structurată și ierarhică, ea deține, de asemenea, un jurnal, o librărie, un site web și o emisiune de televiziune săptămânal. La 15 noiembrie 2000, instanța de apel din Düsseldorf l-a condamnat pe dl Kaplan la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani pentru că a lansat de două ori un apel la uciderea adversarului său politic care a fost, de asemenea, declarat calife. La 4 decembrie 2001, cu efect de la 7 decembrie 2001, fostul articol 2 2 n 3 din Legea privind asociațiile (Vereins Electrolux), conform căruia comunitățile religioase nu erau asociații în sensul acestei legi, ceea ce ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. ), a fost eliminată (a se vedea dreptul intern relevant de mai jos). Procedura în fața autorităților și instanțelor interne printr-o ordonanță din 8 decembrie 2001, Ministerul Federal al Internelor: interzicerea recurentei, cu privire la motivele pe care aceasta era contrară ordinii constituționale (verfassungsgemässe Ordnung) și la baza înțelegerii între popoare (Gedanke der Völkerverstädigung) ), și că aceasta a pus în pericol securitatea națională și alte interese ale Republicii Federale Germania (RFA), în special relațiile sale cu Turcia. Într-adevăr, obiectivul final al recurentei a fost nu numai abolirea instituțiilor laice din Turcia, ci și în cele din urmă crearea unei ordini islamice mondiale bazate pe charia. În plus, recurenta a considerat că democrația este incompatibilă cu lahislam și dăunătoare și a susținut în mod deschis recurgerea la violență pentru a-și atinge obiectivele. Ministerul Federal al Internelor a dispus, de asemenea, confiscarea bunurilor recurentei. Ulterior, recurenta a intentat o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața Curții Federale Administrative, pe care aceasta a respins-o printr-o hotărâre din 27 noiembrie 2002. Curtea Federală Administrativă a amintit că ordonanța avea un temei juridic, deoarece se baza pe legea privind asociațiile, elementul determinant fiind situația în momentul publicării ordonanței, și nu în momentul redactării sau semnării acesteia. Or, modificarea legii privind asociațiile era conformă cu Legea fundamentală (Grund Pe de altă parte, condițiile prevăzute la art. 14 alineatul (1) și la art. 3 alineatul (1) prima teză din Legea privind asociațiile au fost îndeplinite, deoarece recurenta respingea democrația și regimul bazat pe un stat de drept în sensul Legii fundamentale. Un stat nu poate exista în afara religiei islamice. Califatul se înțelegea ca un stat real cu propria sa putere publică, și care nu recunoaștea monopolul asupra exercitării puterii pe care o dețin autoritățile publice ale RFA. Membrii recurentei adoptau în mod deschis o atitudine antidemocratică, și reprezentantul recurentei, M. Kaplan, a confirmat chiar și în cursul procedurii oficiale că această atitudine făcea parte din fundamentele religioase indispensabile (unverzichtbare Glaubensgrundlagen) ale recurentei. Or, lacund al unui stat care dispunea de propriul său sistem juridic (caria) și de propria sa putere publică sub conducerea califei conducea la respingerea fundamentală a autorității de legi statale. Astfel, reclamanta a justificat faptul că membrii săi nu respectau legile germane și căutau să atingă obiectivele califatului prin forță. Kaplan însuși a lansat, în numele lui Demonstrând astfel că utilizarea forței chiar și în Germania nu a fost doar un concept teoretic, ci și real. Aceasta presupunea că reclamanta lupta activ împotriva ordinii de stat a RFA bazate pe legea fundamentală. Dacă, așa cum o răspândea reclamanta, democrația era o boală și lucrarea diavolului, ea trebuia combătută prin toate mijloacele de către membrii săi. În plus, reclamanta nu a respectat drepturile omului înscrise în Legea de bază, deoarece, în special, natura declarațiilor ținute în jurnalul care aparținea reclamantei în fața evreilor și a conducătorilor turci a manifestat o intoleranță disprețuitoare față de ființe umane (menchenverachtende Intoleranz) În cele din urmă, Curtea Administrativă Federală concluzionează că principiul proporționalității a fost respectat în speță, deoarece măsurile mai puțin drastice nu ar fi condus la o hotărâre a activităților recurentei, ordinea constituțională fiind amenințată de obiectivele și organizarea reclamantei în ansamblul său, și nu prin anumite activități. Ulterior, recurenta a introdus o acțiune constituțională, considerând în special că eliminarea articolului 2 alineatul (2) din Legea privind asociațiile a fost o măsură retroactivă și și-a încălcat dreptul la libertatea religioasă. În plus, situația recurentei a evoluat fundamental de la conflictul cu politica domnului. La 2 octombrie 2003, Curtea Constituțională Federală, care se afla într-un comitet de trei judecători, a refuzat să rețină recursul. Aceasta a reamintit că ingerința în libertatea de asociere a unei comunități religioase n Cu toate acestea, pentru a garanta libertatea religioasă, concluzia cu privire la obiectivele urmărite de o comunitate trebuia să se bazeze pe fapte concrete și reale; în acest caz, se stabilise că recurenta căuta să își atingă obiectivele prin forță, după cum demonstrau în special evenimentele care au condus la condamnarea dlui Kaplan. La 4 decembrie 2001, cu efect de la 7 decembrie 2001, art. 2 alineatul (2) din Legea privind asociațiile din 5 august 1964 a fost eliminat. La art. 2 alineatul (2) anterior, se afirma că comunitățile religioase nu erau asociații în sensul acestei legi, ceea ce nu putea fi interzis conform condițiilor prevăzute în această lege. La art. 3 alineatul (1) din Legea privind asocierile prevede condițiile de interdicție a unei asociații, referindu-se la formularea articolului 9 alineatul (2) din Legea fundamentală (a se vedea mai sus). Acesta prevede, de asemenea, confiscarea bunurilor. La art. 14 alineatul (1) din Legea privind asociațiile prevede că asociațiile formate dintr-o majoritate de resortisanți străini (denumite asociații străine) pot fi, de asemenea, interzise din alte motive decât cele prevăzute la art. 9 alineatul (2) din Legea fundamentală și enumerate la art. 14 alineatul (2) din Legea privind asociațiile. La art. 14 alineatul (2) se prevede că asociațiile din străinătate pot fi interzise în special în cazul în care obiectul sau activitatea lor - amenință securitatea sau ordinea publică sau alte interese vitale ale RFA - este contrară obligațiilor de drept internațional public ale RFA, - constă în sprijinirea mișcărilor în afara teritoriului RFA, ale căror scopuri sau mijloace utilizate sunt incompatibile cu valorile fundamentale ale unui ordin național bazat pe respectul demnității umane, este de a susține, legitima sau de a stimula utilizarea forței ca mijloc de atingere a obiectivelor lor politice, religioase sau de altă natură sau - constă în sprijinirea asociațiilor situate în sau în afara teritoriului RFA și care comit, legitimează sau amenință să comită atacuri asupra persoanelor sau obiectelor. Recurenta susține că interdicția sa de către Ministerul de Interne și instanțele interne nu își respectă drepturile la libertatea religioasă, de expresie și de asociere, astfel cum sunt garantate prin articolele 9, 10 și, respectiv, 11 din convenție. În cele din urmă, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza confiscării bunurilor sale. (1) Recurenta susține că interdicția sa de către Ministerul de Interne și instanțele interne și-a încălcat dreptul la libertatea de asociere, garantat prin art. 11 din Convenție, care, în pasajele sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere (...) Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d .... În special, recurenta subliniază că instanțele interne s-au bazat pe fapte anterioare modificării Legii privind asociațiile, care, în versiunea sa anterioară, nu permitea interzicerea comunităților religioase și, prin urmare, această modificare retroactivă ar fi contrară Convenției. Curtea consideră că interdicția recurentei saléanainment fără îndoială într-o interferență în exercitarea dreptului său la libertatea de asociere.Această ingerință încalcă art. 11, cu excepția cazului în care aceasta era prevăzută de lege, îndreptată spre unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul alineatului (2) din această dispoziție și că este necesară, într-o societate democratică, pentru a le atinge. În ceea ce privește legalitatea ingerinței, Curtea arată că măsura contestată se baza pe art. 14 alineatul (1) și art. 3 alineatul (1) prima teză din Legea privind asociațiile care precizează clar condițiile de interdicie a unei asociaii compuse în majoritate din resortisani străini. Prin urmare, măsura în cauză a avut un temei în dreptul intern care a îndeplinit condițiile de claritate, de accesibilitate și previzibilitate necesare. Spre deosebire de aceasta, reclamanta, În plus, Curtea Administrativă Federală și Curtea Constituțională Federală au considerat că această modificare este conformă cu Legea fundamentală. În ceea ce privește scopul ingerinței, Curtea nu are motive să se îndoiască că interdicția recurentei se baza pe motivele reținute de aceste două instanțe. Prin urmare, măsura în cauză viza mai multe dintre obiectivele legitime enumerate la art. 11, și anume menținerea securității naționale și a securității publice, apărarea ordinii și/sau prevenirea criminalității, precum și protecția drepturilor și libertăților persoanelor. În cele din urmă, Curtea trebuie să analizeze proporționalitatea ingerinței. În această privință, Comisia reamintește că a afirmat deja în trecut legătura strânsă care unește drepturile garantate la articolele 9 și 10 din convenție și cele garantate la art. 11 și locul fundamental pe care aceste drepturi îl ocupă într-o societate democratică în sensul convenției (a se vedea în special, mutatis mutandis Kokkinakis c. Grecia, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A 260-A, p. 17, § 31, , Hotărârea din 30 ianuarie 1998, Rec., 1998, p. 21-22, § 42-43, în special Refah Partsi (Parteneriatul prosperității) și alții, § 88-89 și 90-91. Cu toate acestea, libertățile garantate prin art. 11 din Convenție și art. 9 și 10 nu pot priva autoritățile de un stat, a cărui asociere, prin activitățile sale, pune în pericol instituțiile, de dreptul de a le proteja. invocând drepturile consacrate de art. 11 din Convenție, precum și de art. 9 și 10, încearcă să obțină dreptul de a se angaja efectiv în activități care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în Convenție și astfel sfârșitul democrației (a se vedea, mutatis mutandis, Partidul Comunist (KPD) c. Germania, 250/57, Decizia Comisiei din 20 iulie 1957, Anuarul 1, p. 222. Or, având în vedere legătura foarte clară dintre Convenție și democrație, nimeni nu trebuie să fie autorizat să se prevaleze de dispozițiile Convenției pentru a slăbi sau distruge idealurile și valorile unei societăți democratice (a se vedea, mutatis mutandis Petersen c. Germania (dec.), n 39793/98, CEDH 2001-XII și Refah Partsi Cu toate acestea, Curtea reiterează că excepțiile prevăzute la art. 11 solicită, în ceea ce privește partidele ca asociații, o interpretare strictă, numai din motive convingătoare și imperative care pot justifica restricții privind libertatea lor de asociere și, în special, aplicarea unei măsuri la fel de severe ca interzicerea unei asocieri religioase. În acest sens, toate actele și pozițiile membrilor și ale liderilor asociației în cauză pot fi luate în considerare în procedura de interdicție a acesteia (a se vedea mutatis mutandis Refah Partsi menționat anterior, §§ 100-101). În speță, Curtea arată că Curtea Administrativă Federală a efectuat o examinare detaliată și riguroasă a motivelor de interzicere a recurentei prevăzute în Ordonanța Ministerului Federal de Interne. În special, Curtea Administrativă Federală a considerat că recurenta respinge democrația și regimul întemeiat pe un stat de drept în sensul Legii fundamentale. Acest lucru a fost demonstrat de cuvintele și comportamentul membrilor săi, în special al liderului său, care a făcut chiar public un apel la uciderea adversarului său politic. Curtea Administrativă Federală a concluzionat că măsurile mai puțin drastice nu ar fi condus la o încetare a activităților recurentei, ordinea constituțională fiind amenințată de obiectivele și de organizarea reclamantei în ansamblul său, și nu printr-o anumită activitate. Curtea Constituțională Federală a considerat că măsura contestată respecta principiul proporționalității, deoarece se stabilise pe baza unor fapte concrete și reale pe care recurenta le combate în mod activ principiile intangibile prevăzute în Legea fundamentală. Curtea ia notă de faptul că recurenta însăși recunoaștea că dorea în final să instituie un regim islamic mondial bazat pe sharia și reamintește în această privință incompatibilitatea sharia cu principiile fundamentale ale democrației, astfel cum rezultă din convenție (a se vedea Refah Partsi, citată anterior, punctul 123). În plus, Comisia consideră că cuvintele și comportamentul membrilor recurentei, în special al conducerii acesteia, erau imputabile acesteia și că aceasta nu excludea recurgerea la forță pentru a-și îndeplini obiectivele. Prin urmare, pe lângă instanțele interne, Comisia consideră că măsurile mai puțin severe nu ar fi fost suficiente pentru a pune capăt amenințării reale pe care reclamanta o reprezenta pentru ordinea de stat a RFA. Având în vedere toate aceste elemente și considerând că obiectivele recurentei erau în contradicție cu concepția societății democratice Curtea concluzionează că sancțiunea aplicată recurentei era proporțională cu scopurile legitime urmărite. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, reclamanta susține că confiscarea bunurilor sale ca urmare a interdicției sale a dus la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. Curtea arată că măsura de care se plânge recurenta nu este decât un efect secundar al interdicției sale care, după cum tocmai a constatat, nu încalcă art. 11. Prin urmare, nu este necesar să se examineze separat acest aspect. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

13828/04

présentée par KALIFATSTAAT

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 11 décembre 2006 en une chambre composée de

:

M.

P. Lorenzen,

président,

M

me

S. Botoucharova,

MM.

K. Jungwiert,

V. Butkevych,

M

me

M. Tsatsa-Nikolovska,

MM.

R. Maruste,

M. Villiger,

juges,

et de M

me

C.

Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 avril 2004,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est l’association «

Kalifatstaat

» (Etat califat), représentée par M.

Muhammed Metin Kaplan, ressortissant turc, né en 1952, et actuellement détenu en Turquie. Elle est légalement représentée devant la Cour par M

e

Ingeborg Naumann, avocat à

Karlsruhe

.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

1.

La genèse de l’affaire

Le 25 novembre 1984, l’union des associations et communautés islamiques (ICCB), nom officiel de la requérante à l’époque, fut créée.

Elle fut enregistrée dans le registre des associations auprès du tribunal de première instance de Cologne jusqu’à son interdiction en 2001.

Le 15 mai 1995, après le décès de son père - proclamé calife et «

émir des croyants

» depuis 1984 - M. Muhammed Metin Kaplan (M. Kaplan) prit la direction de la requérante, appelée désormais «

Kalifatstaat

», et fut à son tour proclamé calife.

La requérante ne se voyait pas comme une institution nouvelle, mais avait pour objectif le rétablissement du califat, aboli par Kemal Atatürk en Turquie en 1924. Son objectif était l’instauration d’un Etat islamique fondée sur la charia d’abord en Anatolie, puis à terme dans tous les pays. Elle était composée en grande majorité de ressortissants turcs ou allemands d’origine turque. Très structurée et hiérarchique, elle disposait également d’un journal, d’une librairie, d’un site Internet et d’une émission télévisée hebdomadaire.

Le 15 novembre 2000, la cour d’appel de Düsseldorf condamna M.

Kaplan à une peine d’emprisonnement de quatre ans pour avoir à deux reprises lancé un appel au meurtre de son adversaire politique qui s’était également proclamé calife.

Le 4 décembre 2001, avec effet au 7 décembre 2001, l’ancien article 2

§

2 n

o

3 de la loi sur les associations (

Vereinsgesetz

), selon lequel les communautés religieuses n’étaient pas des associations au sens de cette loi, ce qui impliquait qu’elles ne pouvaient être interdites selon les conditions énoncées dans cette loi (principe de

«

privilège de religion

»

-

Religionsprivileg

), fut supprimé (voir droit interne pertinent ci-dessous).

2

La procédure devant les autorités et juridictions internes

Par une ordonnance du 8 décembre 2001, le ministère fédéral de l’intérieur prononça l’interdiction de la requérante, aux motifs qu’elle était contraire à l’ordre constitutionnel (

verfassungsgemässe Ordnung

) et à l’idée d’entente entre les peuples (

Gedanke der Völkerverständigung

), et qu’elle menaçait la sécurité nationale et d’autres intérêts de la République fédérale d’Allemagne (RFA), en particulier ses relations avec la Turquie. En effet, l’objectif final de la requérante était non seulement l’abolition des institutions laïques en Turquie, mais aussi à terme la création d’un ordre islamique mondial fondé sur la charia. De plus, la requérante considérait que la démocratie était incompatible avec l’islam et nocive, et prônait ouvertement le recours à la violence pour atteindre ses objectifs. L’ordonnance d’interdiction était notamment fondée sur les articles 14 § 1 et 3 § 1, première phrase, de la loi sur les associations (voir droit interne pertinent ci-dessous). Le ministère fédéral de l’intérieur ordonna également la saisie des biens de la requérante.

Par la suite, la requérante intenta un recours contre cette ordonnance devant la Cour fédérale administrative, que celle-ci rejeta par un arrêt du 27

novembre 2002.

La Cour fédérale administrative rappela que l’ordonnance avait une base légale, car elle était fondée sur la loi sur les associations, l’élément déterminant étant la situation au moment de la publication de l’ordonnance, et non au moment de la rédaction ou de la signature de celle-ci. Or la modification de la loi sur les associations était conforme à la Loi fondamentale (

Grundgesetz

).

Par ailleurs, les conditions énoncées aux articles 14 § 1 et 3 § 1, première phrase, de la loi sur les associations étaient réunies, car la requérante rejetait la démocratie et le régime basé sur un Etat de droit au sens de la Loi fondamentale. D’après la requérante, l’ordre étatique n’était pas fondée sur la libre volonté du peuple, mais exclusivement sur la volonté d’Allah.

Un Etat ne saurait exister en dehors de la religion islamique. Le califat se comprenait comme un Etat réel avec sa propre puissance publique, et qui ne reconnaissait pas le monopole de l’exercice de la force que détiennent les pouvoirs publics de la RFA. Les membres de la requérante adoptaient ouvertement une attitude antidémocratique, et le représentant de la requérante, M. Kaplan, avait même confirmé au cours de l’audience que cette attitude faisait partie des fondements religieux indispensables (

unverzichtbare Glaubensgrundlagen

) de la requérante. Or l’instauration d’un Etat qui disposait de son propre système juridique (charia) et de sa propre puissance publique sous la direction du calife conduisait au rejet fondamental de l’autorité des lois étatiques. C’est ainsi que la requérante justifiait le fait que ses membres ne respectaient pas les lois allemandes et cherchaient à atteindre les objectifs du califat par la force. M. Kaplan lui-même avait par ailleurs, au nom d’Allah, lancé un appel au meurtre du «

faux calife

», démontrant ainsi que l’usage de la force même en Allemagne n’était pas seulement un concept théorique, mais bien réel. Il en résultait que la requérante combattait activement l’ordre étatique de la RFA basé sur la Loi fondamentale. Si, comme le propageait la requérante,

la démocratie était une maladie et l’œuvre du diable, elle devait être combattue par tous les moyens par ses membres.

De plus, la requérante ne respectait pas les droits de l’homme inscrits dans la Loi fondamentale, car notamment la nature des propos tenus dans le journal appartenant à la requérante à l’encontre des juifs et de dirigeants turcs témoignait d’une intolérance méprisante à l’égard des êtres humains (

menschenverachtende Intoleranz

).

Enfin, la Cour administrative fédérale conclut que le principe de proportionnalité avait été respecté en l’espèce, car des mesures moins drastiques n’auraient pas conduit à un arrêt des activités de la requérante, l’ordre constitutionnel étant menacé par les objectifs et l’organisation de la requérante dans son ensemble, et non par telle ou telle activité.

Par la suite, la requérante intenta un recours constitutionnel, considérant notamment que la suppression de l’article 2 § 2 de la loi sur les associations était une mesure rétroactive et méconnaissait son droit à la liberté de religion. De plus, la situation de la requérante ayant fondamentalement évolué depuis le conflit avec l’adversaire politique de M. Kaplan, des mesures moins radicales comme des sanctions administratives ou pénales auraient pu être appliquées.

Le 2 octobre 2003, la Cour constitutionnelle fédérale, siégeant en un comité de trois juges, refusa de retenir le recours.

Elle rappela que l’ingérence dans la liberté d’association d’une communauté religieuse n’était justifiée au regard de sa jurisprudence que si elle était inévitable en application du principe de proportionnalité. Or tel était le cas si la communauté combattait de manière active les principes intangibles énoncés dans la Loi fondamentale. Cependant, afin de garantir la liberté de religion, la conclusion quant aux objectifs poursuivis par une communauté devait reposer sur des faits concrets et réels. Or en l’espèce,

il était établi que la requérante cherchait à atteindre ses objectif par la force, comme le démontraient notamment les événements qui avaient conduit à la condamnation de M. Kaplan.

Le droit interne pertinent

Le 4 décembre 2001, avec effet au 7 décembre 2001, l’article 2 § 2 de la loi sur les associations du 5 août 1964 fut supprimé. L’ancien article 2 § 2 énonçait que les communautés religieuses n’étaient pas des associations au sens de cette loi, ce qui impliquait qu’elles ne pouvaient être interdites selon les conditions énoncées dans cette loi.

L’article 3 § 1 de la loi sur les associations énonce les conditions d’interdiction d’une association en renvoyant au libellé de l’article 9 § 2 de la Loi fondamentale (voir ci-dessus). Il prévoit également la saisie des biens.

L’article 14 § 1 de la loi sur les associations prévoit que les associations composées d’une majorité de ressortissants étrangers (appelées associations d’étrangers) peuvent également être interdites pour des motifs autres que ceux énoncés à l’article 9 § 2 de la Loi fondamentale, et qui sont énumérés à l’article 14 § 2 de la loi sur les associations. Il prévoit également la saisie des biens.

L’article 14 § 2 prévoit que les associations d’étrangers peuvent être notamment interdites si leur objet ou leur activité

- menace la sûreté ou l’ordre public ou d’autres intérêts vitaux de la RFA,

- est contraire aux obligations de droit international public de la RFA,

- consiste à soutenir des mouvements en dehors du territoire de la RFA, dont les buts ou les moyens employés sont incompatibles avec les valeurs fondamentales d’un ordre étatique basé sur le respect de la dignité humaine,

- consiste à soutenir, légitimer ou à inciter à l’utilisation de la force comme moyen pour atteindre leurs objectifs politiques, religieux ou autres, ou

- consiste à soutenir des associations situées sur ou en dehors du territoire de la RFA, et qui commettent, légitiment ou menacent de perpétrer des attentats contre des personnes ou des objets.

GRIEFS

La requérante soutient que son interdiction par le ministère de l’intérieur et les juridictions internes méconnaît ses droits à la liberté de religion, d’expression et d’association tels qu’ils sont garantis respectivement par les articles 9, 10 et 11 de la Convention. Elle invoque également l’article 14 de la Convention.

Enfin, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 en raison de la confiscation de ses biens.

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association (...)

2.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. (...)

»

La requérante souligne notamment que les juridictions internes se sont fondées sur des faits antérieurs à la modification de la loi sur les associations, qui, dans sa version ancienne, ne permettait pas d’interdire des communautés religieuses. Cette modification rétroactive serait donc contraire à la Convention.

La Cour estime que l’interdiction de la requérante s’analyse sans conteste en une ingérence dans l’exercice de son droit à la liberté d’association.

Pareille ingérence enfreint l’article 11, sauf si elle était «

prévue par la loi

», dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de cette disposition et «

nécessaire, dans une société démocratique

», pour les atteindre.

Pour ce qui est de la légalité de l’ingérence, la Cour relève que la mesure litigieuse était fondée sur les articles 14 § 1 et 3 § 1, première phrase, de la loi sur les associations qui énoncent clairement les conditions d’interdiction d’une association composée en majorité de ressortissants étrangers

(voir Droit interne pertinent ci-dessus). La mesure litigieuse avait donc une base en droit interne qui remplissait les conditions de clarté, d’accessibilité et de prévisibilité requises. Contrairement à ce qu’affirme la requérante,

il n’y a pas eu rétroactivité, la modification de la loi sur les associations étant intervenue avant la publication de l’ordonnance litigieuse. Par ailleurs, la Cour administrative fédérale et Cour constitutionnelle fédérale ont estimé que cette modification était conforme à la Loi fondamentale.

Quant à la finalité de l’ingérence, la Cour n’a pas de raisons de douter que l’interdiction de la requérante reposait sur les motifs retenus par ces deux juridictions. La mesure litigieuse visait donc plusieurs des buts légitimes énumérés à l’article 11, à savoir notamment le maintien de la sécurité nationale et de la sûreté publique, la défense de l’ordre et/ou la prévention du crime, ainsi que la protection des droits et libertés d’autrui.

Enfin, la Cour doit se pencher sur la proportionnalité de l’ingérence.

A cet égard, elle rappelle qu’elle a déjà affirmé dans le passé le lien étroit qui unit les droits garantis aux articles 9 et 10 de la Convention et ceux garantis à l’article 11, et la place fondamentale que ces droits occupent dans une «

société démocratique

» au sens de la Convention (voir notamment,

mutatis mutandis

,

Kokkinakis c. Grèce

, arrêt du 25 mai 1993, série A

n

o

260-A, p.

17, § 31,

Parti communiste unifié de Turquie et autres

c. Turquie

, arrêt du 30 janvier 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I, pp. 21-22, §§ 42-43, et surtout

Refah Partisi (Parti de la prospérité)

et autres c. Turquie

, [GC], n

os

41340/98, 41342/98, 41343/98 et 41344/98, CEDH 2003-II, §§ 88-89 et 90-91).

Les libertés garanties par l’article 11 de la Convention ainsi que par les articles 9 et 10 ne sauraient cependant priver les autorités d’un Etat, dont une association, par ses activités, met en danger les institutions, du droit de protéger celles-ci. On ne saurait en effet exclure qu’une association,

en invoquant les droits consacrés par l’article 11 de la Convention ainsi que par les articles 9 et 10, essaie d’en tirer le droit de se livrer effectivement à des activités visant la destruction des droits ou libertés reconnus dans la Convention et ainsi, la fin de la démocratie (voir,

mutatis mutandis

,

Parti communiste (KPD) c. Allemagne

, n

o

250/57, décision de la Commission du 20 juillet 1957, Annuaire 1, p. 222). Or, compte tenu du lien très clair entre la Convention et la démocratie, nul ne doit être autorisé à se prévaloir des dispositions de la Convention pour affaiblir ou détruire les idéaux et valeurs d’une société démocratique (voir,

mutatis mutandis

,

Petersen c. Allemagne

(déc.), n

o

39793/98, CEDH 2001-XII, et

Refah Partisi

précité, § 99).

La Cour réitère cependant que les exceptions visées à l’article 11 appellent, à l’égard des partis comme des associations, une interprétation stricte, seules des raisons convaincantes et impératives pouvant justifier des restrictions à leur liberté d’association et surtout l’application d’une mesure aussi sévère que l’interdiction d’une association religieuse. A cet égard, l’ensemble des actes et prises de positions des membres et dirigeants de l’association en cause peuvent entrer en ligne de compte dans la procédure d’interdiction de celle-ci (voir,

mutatis mutandis

,

Refah Partisi

précité, §§

100-101).

En l’espèce, la Cour relève que la Cour administrative fédérale a procédé à un examen détaillé et rigoureux des motifs d’interdiction de la requérante énoncés dans l’ordonnance du ministère fédéral de l’intérieur.

En particulier, la Cour administrative fédérale a considéré que la requérante rejetait la démocratie et le régime basé sur un Etat de droit au sens de la Loi fondamentale. Ceci était démontré par les propos et le comportement de ses membres et notamment de son dirigeant, qui avait même publiquement lancé un appel au meurtre de son adversaire politique. La Cour administrative fédérale a conclu que des mesures moins drastiques n’auraient pas conduit à un arrêt des activités de la requérante, l’ordre constitutionnel étant menacé par les objectifs et l’organisation de la requérante dans son ensemble, et non par telle ou telle activité. De même,

la Cour constitutionnelle fédérale a estimé que la mesure litigieuse respectait le principe de proportionnalité, car il était établi sur la base de faits concrets et réels que la requérante combattait de manière active les principes intangibles énoncés dans la Loi fondamentale.

La Cour note que la requérante elle-même reconnaissait vouloir à terme instaurer un régime islamique mondial fondé sur la charia, et rappelle à cet égard l’incompatibilité de la charia avec les principes fondamentaux de la démocratie, tels qu’ils résultent de la Convention (voir

Refah Partisi

précité, § 123). De plus, elle considère que les propos et le comportement des membres de la requérante et notamment de son dirigeant étaient imputables à celle-ci et démontraient qu’elle n’excluait pas le recours à la force afin de réaliser ses objectifs. Dès lors, à l’instar des juridictions internes, elle estime établi de manière convaincante que des mesures moins sévères n’auraient pas suffi à endiguer la menace réelle que représentait la requérante pour l’ordre étatique de la RFA.

Eu égard à tous ces éléments, et considérant que les objectifs de la requérante étaient en contradiction avec la conception de «

société démocratique

», la Cour conclut que la sanction infligée à la requérante était proportionnée aux buts légitimes poursuivis.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Ses griefs portant sur les mêmes faits que ceux considérés sur le terrain de l’article 11, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de les traiter séparément.

o

1.

La Cour relève que la mesure dont se plaint la requérante n’est qu’un effet secondaire de son interdiction qui, comme elle vient de le constater, n’enfreint pas l’article 11. Dès lors, il n’y a pas lieu d’examiner séparément ce grief.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia

Westerdiek

Peer

Lorenzen

Greffière

Président