ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2628/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39358/3/2009, la data de 06 octombrie 2009, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 800.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 6 ani, (cumulați) în care reclamantul (doi ani) împreună cu mama sa (doi ani) și tatăl său (doi ani) a avut stabilit domiciliu obligatoriu.

Prin sentința civilă nr. 868 din 10 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis, în parte, cererea, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama - Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 4.000 euro reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune morale pentru măsurile administrative cu caracter politic, la cursul B.N.R. lei/euro din ziua plății.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut următoarele: Prin hotărârea nr. 344 din 15 iunie 1951 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, la data de 04 februarie 1952, s-a dispus dislocarea reclamantului și a familiei acestuia și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Vama, pentru perioada 04 iunie 1952-04 iunie 1954. Măsura stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna Vama luată împotriva reclamantului și familiei acestuia, prin hotărârea nr. 344/1951 a Consiliului de Miniștri a RPR reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege.

Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului și părinților săi le-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată din cauza izolării. Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, Tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 4.000 euro, pe care instanța le-a considerat necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului produs în patrimoniul reclamantului și autorilor săi. Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 64/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, s-a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat și, în majoritate, s-a admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În pronunțarea acestei hotărâri, asupra fondului dreptului, Curtea de Apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, contravenind art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Urmare a epuizării termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, se constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziții legale are drept consecință lipsirea cererii reclamantului de temei de drept substanțial. Curtea a mai reținut că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.

O atare concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului.

Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și Codului de procedură civilă, în art. 322). Cât privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

Analizând acest aspect, Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. În atare situație, dreptul la despăgubiri nu se naște automat (ex lege), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate, astfel, să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare - care presupune trecerea unei perioade de timp - în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale (cărora trebuia să se subordoneze și care erau în egală măsură în vigoare la data formulării acțiunii în pretenții), și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene. Curtea C.E.D.O.

a menționat aceste considerații în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. I. Recurentul reclamant a criticat decizia pentru următoarele motive: Soluția pronunțată de instanța de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și cele prevăzute de lege. Curtea Constituțională, în momentul în care a declarat O.U.G. nr. 62/2010 ca fiind neconstituțională, se referă la „încălcarea art. 15 alin (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii”.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și 1481/2006 ale A.P.C.E.

și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează. Conform dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dacă instanțele constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principii constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și, implicit, a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă, în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii. Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este, de asemenea, sancționată.

Sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În acest sens, citează cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratamentul echitabil al victimelor (deci, inclusiv al foștilor deținuți politici din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență. De asemenea, paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830 din 05 decembrie 2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”.

În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului raportat la deciziile Curții Constituționale. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea, în tot, a sentinței civile, în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată. II.

Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia pentru următoarele motive: În mod greșit instanța de apel, deși a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a schimbat, în parte, sentința atacată, menținând dispoziția referitoare la constatarea caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954, capăt de cerere care este lipsit de interes. Aceasta deoarece, din actele depuse la dosarul cauzei, precum și din acțiunea așa cum a fost formulată, rezultă că reclamantul a beneficiat de Decretul - lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 5278 din 14 februarie 1992, stabilindu-i-se o indemnizație lunară în cuantum de 400 de lei, precum și de O.U.G.

nr. 214/1999, prin decizia nr. 889 din 21 mai 2009, recunoscându-i-se calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Or, Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 au fost reglementate de către legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentință, respectiv decizie, de către autoritățile regimului comunist. În același sens s-a constatat și prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Întrucât reclamantul a beneficiat de Decretul - lege nr. 118/1990, precum și de O.U.G. nr. 214/1999, ca urmare a recunoașterii caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, instanța nu mai poate constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954. În dosar nu au fost depuse întâmpinări.

Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în ceea ce privește cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de reclamant și familia sa, interesul în formularea acestei cereri față de dispozițiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat și recursul declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente: I. Cu privire la recursul declarat de reclamant, criticile vizând greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum susține recurentul prin trimiterea făcută de acesta la jurisprudența instanțelor naționale, care au dat câștig de cauză petenților în cauze similare, precum și prin invocarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea lui nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cât privește pronunțarea deciziei cu încălcarea Rezoluțiilor A.P.C.E.

nr. 1096/1996 și 1481/2006, precum și a Declarației asupra Principiilor de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, instanța nu poate face aplicarea directă a acestora în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și ale O.N.U. și nu forță juridică directă în dreptul intern. Referitor la solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs, de a se analiza acțiunea lui în pretenții din perspectiva art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în calea de atac asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant. Cât privește contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, această critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretențiilor de această natură ale recurentului.

Având în vedere aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curții de Apel, ca nefondat. II. Referitor la recursul declarat de pârât, criticile formulate de acesta în legătură cu lipsa de interes al reclamantului în constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de el și familia sa sunt întemeiate, raportat la aspectul supus dezbaterii de către instanță, la termenul de astăzi, iar nu pentru motivele invocate de pârât în cerere. Interesul în formularea unei acțiuni reprezintă folosul practic urmărit de reclamant prin exercitarea dreptului la acțiune.

În speță, măsura administrativă a fixării domiciliului obligatoriu reclamantului și familiei sale în baza hotărârii Consiliului de Miniștri R.P.R. nr. 344 din 15 martie 1951 constituie de drept măsura administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, din moment ce legea o definește ca atare, instanța nu are de ce a se mai pronunța în acest sens, interesul reclamantului de a obține o asemenea hotărâre judecătorească fiind inexistent. Pe de altă parte, solicitarea reclamantului co obiectul sus-menționat este indisolubil legată de cererea privind acordarea daunelor morale; or, atât timp cât acestea nu mai pot fi obținute în prezent față de considerentele expuse mai sus, nici interesul în constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse nu se mai justifică.

În raport de aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în parte, decizia recurată, și, pentru aceleași considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., va schimba, în tot, sentința apelată și va respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung, pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 64/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că schimbă, în tot, sentința civilă nr. 868 din 10 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată față de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama, Câmpulung, pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954. Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 aprilie 2012.