ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2628/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2628/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 39358/3/2009,

la data de 06 octombrie 2009, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la

plata sumei de 800.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 6 ani,

(cumulați) în care reclamantul (doi ani) împreună cu mama sa (doi ani) și tatăl

său (doi ani) a avut stabilit domiciliu obligatoriu.

Prin sentința civilă nr.

868 din 10 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis, în parte, cererea, s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamant privind

fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama - Câmpulung pentru

perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954.

Pârâtul a

fost obligat la plata către reclamant a sumei de 4.000 euro reprezentând

despăgubiri civile cu titlu de daune morale pentru măsurile administrative cu

caracter politic, la cursul B.N.R. lei/euro din ziua plății.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin hotărârea nr. 344

din 15 iunie 1951 a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române, la

data de 04 februarie 1952, s-a dispus dislocarea reclamantului și a familiei

acestuia și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Vama, pentru

perioada 04 iunie 1952-04 iunie 1954.

Măsura stabilirii

domiciliului obligatoriu în comuna Vama luată împotriva reclamantului și familiei

acestuia, prin hotărârea nr. 344/1951 a Consiliului de Miniștri a RPR

reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic în sensul prevăzut de art.

3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului la despăgubiri,

conform art. 5 din aceeași lege.

Tribunalul a avut în

vedere că, prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului și părinților

săi le-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și

demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată din cauza izolării.

Din materialul

probatoriu existent la dosarul cauzei, Tribunalul a apreciat că reclamantul a

făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor

daune morale în cuantum de 4.000 euro, pe care instanța le-a considerat necesare,

suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului produs în patrimoniul

reclamantului și autorilor săi.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel ambele părți.

Prin

decizia civilă nr. 64/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București – secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în

unanimitate, s-a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat și, în

majoritate, s-a admis apelul declarat de pârât, a fost schimbată, în parte,

sentința apelată în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea

pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiat. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

În

pronunțarea acestei hotărâri, asupra fondului dreptului, Curtea de Apel a

reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale,

contravenind

art. 1 alin. (3) și (5) din legea fundamentală privind statul de drept,

democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Potrivit

prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Urmare a

epuizării termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile

cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, se constată că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de

instanță. Textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul

subiectiv civil și pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor

acestei dispoziții legale are drept consecință lipsirea cererii reclamantului

de temei de drept substanțial.

Curtea a

mai reținut că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept

în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea

neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut

însăși procedura controlului de constituționalitate.

O atare

concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea

este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr.

47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă

declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces

pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai

avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții și nici

nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau

o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției

(după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și Codului

de procedură civilă, în art. 322).

Cât

privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține

existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor

compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr.

221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior

declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

Analizând

acest aspect, Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în

sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată

poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie

să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei

rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În atare

situație, dreptul la despăgubiri nu se naște automat (ex lege), ci este supus

condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea

judiciară competentă; petentul nu poate, astfel, să se aștepte ca dreptul său

la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii

judiciare - care presupune trecerea unei perioade de timp - în cursul căreia

autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru

acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care, la

scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale (cărora trebuia să se subordoneze și care erau în egală măsură

în vigoare la data formulării acțiunii în pretenții), și a fost și găsit

ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă

în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții

europene.

Curtea C.E.D.O.

a menționat aceste considerații în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei,

unde s-a reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor

nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a

fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică cu

ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei

proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat

efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia. În consecință, nu se poate

vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs ambele părți.

I. Recurentul

reclamant a criticat decizia pentru următoarele motive:

Soluția pronunțată de

instanța de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevedea posibilitatea acordării de daune

morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic,

cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, atât în nume personal, cât și cele prevăzute de lege.

Curtea

Constituțională, în momentul în care a declarat O.U.G. nr. 62/2010 ca fiind neconstituțională,

se referă la „încălcarea art. 15 alin (2) din Constituție privind principiul

neretroactivității legii”.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, paragraful 81).

De altfel, legea

prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și 1481/2006

ale A.P.C.E. și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează.

Conform dispozițiilor

art. 20 din Constituția României, dacă instanțele constată că legile interne

încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului

la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât

acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea

celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului au

prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind

obligatorii pentru instanțe.

Asigurarea

caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principii

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și, implicit, a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă, în

aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor

judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Practica neunitară

este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și

persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice,

definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este, de

asemenea, sancționată.

Sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994.

În acest sens, citează

cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, în care

Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane

aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele

față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului

de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din

29 noiembrie 1985, cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratamentul

echitabil al victimelor (deci, inclusiv al foștilor deținuți politici din

regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care

constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține

restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență.

De asemenea,

paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza Dumitru Popescu împotriva

României (publicată în M. Of. nr. 830 din 05 decembrie 2007) precizează într-o

manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul

intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea

părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu

Convenția și protocoalele sale adiționale”.

În reaprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita să-și motiveze

respingerea apelului raportat la deciziile Curții Constituționale.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului, schimbarea, în tot, a sentinței civile, în sensul admiterii

cererii introductive așa cum a fost formulată.

II. Recurentul pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat decizia pentru

următoarele motive:

În mod greșit

instanța de apel, deși a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor, a schimbat, în parte, sentința atacată, menținând dispoziția

referitoare la constatarea caracterul politic al măsurii administrative luate

față de reclamant privind fixarea de domiciliu obligatoriu în localitatea Vama

Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28 februarie 1954, capăt de cerere

care este lipsit de interes.

Aceasta deoarece, din

actele depuse la dosarul cauzei, precum și din acțiunea așa cum a fost

formulată, rezultă că reclamantul a beneficiat de Decretul - lege nr. 118/1990,

prin hotărârea nr. 5278 din 14 februarie 1992, stabilindu-i-se o indemnizație

lunară în cuantum de 400 de lei, precum și de O.U.G. nr. 214/1999, prin decizia

nr. 889 din 21 mai 2009, recunoscându-i-se calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Or, Decretul - lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 au fost reglementate de către legiuitor tocmai

pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda

decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii

administrative dispusă printr-o sentință, respectiv decizie, de către

autoritățile regimului comunist.

În același sens s-a

constatat și prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Întrucât reclamantul

a beneficiat de Decretul - lege nr. 118/1990, precum și de O.U.G. nr. 214/1999,

ca urmare a recunoașterii caracterului politic al măsurii administrative a

domiciliului obligatoriu, instanța nu mai poate constata acest lucru, devenind

incident art. 111 C. proc. civ.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul

respingerii și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al

măsurii administrative luate față de reclamant privind fixarea de domiciliu

obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung pentru perioada 20 aprilie 1952-28

februarie 1954.

În dosar nu au fost

depuse întâmpinări.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, în ceea ce privește cererea de acordare a

daunelor morale, incidența, în speță, a deciziei pronunțate în interesul legii nr.

12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar în ceea ce privește

cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispuse

față de reclamant și familia sa, interesul în formularea acestei cereri față de

dispozițiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat și recursul

declarat de pârât este fondat pentru următoarele considerente:

I. Cu privire la

recursul declarat de reclamant,

criticile vizând

greșita aplicare a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către

Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt

neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării

respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta

poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene s-a statuat că o creanță de restituire este „o

creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaș împotriva României, hotărârea publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea

din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare

pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

Curții Europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență

nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar

noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea în speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție, cum susține recurentul

prin trimiterea făcută de acesta la jurisprudența instanțelor naționale, care

au dat câștig de cauză petenților în cauze similare, precum și prin invocarea art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lui nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

– 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât

privește pronunțarea deciziei cu încălcarea Rezoluțiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996

și 1481/2006, precum și a Declarației asupra Principiilor de Bază ale Justiției

pentru Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, instanța nu

poate face aplicarea directă a acestora în speța de față, întrucât actele

internaționale respective au valoare de recomandare pentru statele membre ale

Consiliului Europei și ale O.N.U. și nu forță juridică directă în dreptul

intern.

Referitor la

solicitarea recurentului, formulată pentru prima oară în fața instanței de recurs,

de a se analiza acțiunea lui în pretenții din perspectiva art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că o asemenea cerere este

inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de

cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare,

neputându-se pronunța pentru prima oară în calea de atac asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul

aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale,

formulate de reclamant.

Cât privește

contestarea cuantumului daunelor morale acordate de prima instanță, această

critică este superfluă atât timp cât, urmare a pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, a dispărut fundamentul juridic al pretențiilor

de această natură ale recurentului.

Având în vedere

aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din

același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

II. Referitor la

recursul declarat de pârât, criticile formulate de acesta în legătură cu lipsa

de interes al reclamantului în constatarea caracterului politic al măsurii administrative

dispuse față de el și familia sa sunt întemeiate, raportat la aspectul supus

dezbaterii de către instanță, la termenul de astăzi, iar nu pentru motivele

invocate de pârât în cerere.

Interesul în

formularea unei acțiuni reprezintă folosul practic urmărit de reclamant prin

exercitarea dreptului la acțiune.

În speță, măsura

administrativă a fixării domiciliului obligatoriu reclamantului și familiei

sale în baza hotărârii Consiliului de Miniștri R.P.R. nr. 344 din 15 martie 1951

constituie de drept măsura administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit.

b) din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, din

moment ce legea o definește ca atare, instanța nu are de ce a se mai pronunța

în acest sens, interesul reclamantului de a obține o asemenea hotărâre

judecătorească fiind inexistent.

Pe de altă parte,

solicitarea reclamantului co obiectul sus-menționat este indisolubil legată de

cererea privind acordarea daunelor morale; or, atât timp cât acestea nu mai pot

fi obținute în prezent față de considerentele expuse mai sus, nici interesul în

constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse nu se mai

justifică.

În raport de aceste

argumente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în

parte, decizia recurată, și, pentru aceleași considerente, în baza art. 296 C.

proc. civ., va schimba, în tot, sentința apelată și va respinge, ca lipsit de

interes, capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al

măsurii administrative luate față de reclamant privind fixarea de domiciliu

obligatoriu în localitatea Vama Câmpulung, pentru perioada 20 aprilie 1952-28

februarie 1954.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva

deciziei nr. 64/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că schimbă, în tot, sentința civilă nr. 868 din 10

iunie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca lipsit

de interes, capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al

măsurii administrative luată față de reclamant privind fixarea de domiciliu

obligatoriu în localitatea Vama, Câmpulung, pentru perioada 20 aprilie 1952-28

februarie 1954.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 aprilie 2012.