ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2929/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Sentința penală nr. 132/F din 5 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 3156/2/2010 (895/2010) a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind pe condamnatul P.C. și s-a dispus recunoașterea Sentinței penale nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă 12 mai 2007, și transferarea persoanei condamnate P.C. pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare, într-un penitenciar din România. Totodată, a fost dedusă din pedeapsă aplicată condamnatului, perioada executată de la 28 mai 2006 la zi.

S-a reținut de către instanță că, la data de 9 aprilie 2010, Curtea de Apel București a fost sesizată cu transferul persoanei condamnate P.C. în vederea continuării executării pedepsei într-o închisoare din România. Sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București avea la bază adresa Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești - Direcția Drept Internațional și Tratate transmisă în temeiul cererii formulate de Ministerul Justiției al Republicii Italiene, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate P.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată de către instanțele statului solicitant. Din verificările efectuate de Ministerul Administrației și Internelor a rezultat că numitul P.C.

este cetățean român, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 și art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004, modificată. Cererea formulată de autoritățile italiene a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv copii certificate de pe hotărârea de condamnare definitivă, stadiul executării pedepsei, declarația conținând refuzul la transferare al persoanei condamnate, dispozițiile legale aplicabile și expunerea situației de fapt; s-a apreciat că nu este cazul trimiterii vreunui raport medical sau social cu privire la persoana condamnată P.C.

Din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate, a rezultat că prin Sentința nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, rămasă definitivă la data de 12 mai 2007, P.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de transport de substanțe stupefiante prevăzută de art. 73 și art. 80 DPR 309/90. Prin aceeași sentință s-a dispus expulzarea condamnatului P.C. de pe teritoriul Republicii Italia la încetarea executării pedepsei. Cu privire la situația executării pedepsei, din documentele comunicate de autoritățile italiene a rezultat că numitul P.C.

a fost arestat preventiv la data de 28 mai 2006, durata condamnării împlinindu-se la 27 noiembrie 2011, astfel că s-a apreciat îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate și art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004 modificată. În fapt, s-a reținut că, la data 28 mai 2006, pe aeroportul Malpensa, P.C. a fost depistat având asupra sa 2.475,5 gr.net substanță stupefiantă, heroină, având un principiu activ de 47,93%. În cadrul examenului de regularitate efectuat în cauză, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a constatat că este îndeplinită și condiția dublei incriminări prevăzută de 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, modificată, și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, fapta reținută în sarcina numitului P.C.

având corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Verificând actele și lucrările dosarului, instanța Curții de Apel București a constatat că au fost depuse în copie certificată hotărârile de condamnare definitive, o traducere a acestora, o traducere a dispozițiilor legale aplicabile, o situație a stadiului executării pedepsei și declarația persoanei condamnate din data de 11 martie 2009, prin care arata că nu este de acord cu transferul într-un penitenciar din România.

Pe baza acestor documente, instanța a constatat că, prin Sentința nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă la 12 mai 2007, numitul P.C., cetățean român, a fost condamnat la 5 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de transport de substanțe stupefiante prevăzută de art. 73 și 80 DPR 309/90, constând în aceea că, la data de 28 mai 2006, acesta a fost depistat pe aeroportul Malpensa, având asupra sa 2.475,5 gr. de heroină. S-a mai reținut că infracțiunea pentru care a fost condamnat numitul P.C. are corespondent în legea română, în art. 2 din Legea nr. 143/2000, fiind îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, instanța a constatat că, deși persoana condamnată nu și-a dat consimțământul la transferare, prin Sentința penală nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă la 12 mai 2007, s-a dispus expulzarea acestuia de pe teritoriul Republicii Italia la terminarea executării pedepsei. Ca atare, s-a apreciat că este îndeplinită condiția cerută de art. 3 lit. b) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate care permite transferarea persoanelor condamnate fără acordul acestora, dacă prin hotărârea de condamnare s-a dispus și expulzarea.

Pentru considerentele anterior prezentate, constatându-se îndeplinite prevederile art. 129 din Legea nr. 302/2004, conform art. 149 din aceeași lege, prima instanță a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut Sentința penală nr. 474/2006 a Judecătorului pentru Cercetări Preliminare al Tribunalului din Busto Arsizio din 24 octombrie 2006, definitivă la 12 mai 2007, privind pe P.C. și a dispus transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare, într-un penitenciar din România, deducând prevenția de la 28 mai 2006 la zi.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs persoana condamnată P.C., criticând-o pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei rețineri în cauză a incidenței dispozițiilor art. 3 lit. b) și c) din Convenția Europeană privind transferul persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, precum și ale art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare. Examinând cauza în raport de critica formulată, cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Transferarea persoanelor condamnate este o formă de cooperare internațională ce are la bază în primul rând rațiuni umanitare și ca obiectiv facilitarea reintegrării sociale a condamnaților care este mult mai ușor de realizat în țara de origine.

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, reglementează condițiile în care poate avea loc transferul condamnatului în vederea continuării executării pedepsei în statul de origine. Condiția esențială pentru realizarea transferului pe temeiul Convenției este consimțământul condamnatului. Prin derogare de la această regulă, Protocolul adițional la Convenție din 18 decembrie 1997, ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999, prevede că în cazul condamnaților împotriva cărora prin hotărârea de condamnare s-a dispus și măsura expulzării sau de conducere la frontieră, transferul în vederea continuării pedepsei se realizează fără consimțământul condamnatului, solicitându-se numai opinia acestuia.

Prin urmare, se constată că în mod corect prima instanță a dispus transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România, fiind îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru realizarea transferului. Astfel, se reține că hotărârea definitivă de condamnare pronunțată de autoritatea judiciară străină cuprinde dispoziția de expulzare a persoanei condamnate la încetarea executării pedepsei, situație în care nu mai este necesară exprimarea consimțământului de către condamnat, conform art. 3 din Protocolul adițional la Convenție, așa cum corect s-a reținut de prima instanță.

Totodată, se constată îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, reținându-se că persoana condamnată este cetățean român, iar durata pedepsei neexecutată în baza hotărârii definitive ce s-a solicitat a fi recunoscută pe teritoriul țării este mai mare de 6 luni, pedeapsa aplicată referindu-se la fapte care, potrivit legii penale române, constituie infracțiuni. În consecință, reținând neîntemeiată critica recurentului și, în lipsa vreunui motiv de casare susceptibil a fi luat în considerare din oficiu, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată P.C. împotriva Sentinței penale nr. 132/F din 5 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 520 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 august 2010. Procesat de GGC - GV