ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3131/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3131/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 172 din 02 martie 2010

pronunțată de Tribunalul Cluj, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din

20 aprilie 2010, s-a admis în parte acțiunea reclamantei B.A.V.E., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea

pârâtului la plata sumei de 100.000 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând

daune morale pentru prejudiciul cauzat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de

300 RON.

S-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecarea cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei

de 20.000 RON daune materiale.

În prealabil, s-a respins

excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P. Cluj pentru pârât.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că reclamanta este fiica numitului Z.A. care, prin sentința penală

nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, a fost condamnat la executarea

pedepsei celei mai grele, dintre pedepsele ce i-au fost aplicate, conform art. 101

C. pen., de 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale, din care a executat

9 ani, 9 luni și 20 de zile.

Din ansamblul probațiunii

testimoniale administrate în cauză, a rezultat faptul că la momentul arestării sale,

în 1956, Z.A. era pretor, absolvent al Facultății de Drept și avea trei copii minori

în întreținere, iar după încarcerarea sa, soția sa a rămas singură cu trei copii

minori, fără nicio sursă de subzistență, singurul loc de muncă unde a fost acceptată

fiind acela de femeie de serviciu.

Întrucât exista pericolul

să își piardă și acest loc de muncă, în 1959 a fost nevoită să divorțeze.

Din cauza lipsurilor materiale

reclamanta și frații săi erau nevoiți să muncească în vacanța de vară la G. pentru

a putea să își cumpere lucrurile necesare pentru a merge la școală.

Mai apoi, familia s-a

mutat la Oradea, unde se afla bunica maternă, pentru a-i putea ajuta.

Fiind fiica unui condamnat

politic, reclamanta a avut de suferit în perioada anilor de școală, în clasa a X-a

la Colegiul Pedagogic sugerându-i-se să se mute la o altă școală pentru a nu fi

exmatriculată, motivul exmatriculării constituindu-l faptul că nu era membră U.T.M.,

organizație în care nu putea să acceadă datorită originii sale sociale.

În aceste condiții, reclamanta

s-a transferat la Școala Medie nr. x din Oradea, unde în clasa a XII-a, pentru a

nu fi exmatriculată, la recomandarea unor cunoștințe, a fost înfiată de bunica sa,

G.F., pierzându-și oarecum originea nesănătoasă, înfiere a cărei nulitate ulterioară

a fost constatată prin sentința civilă nr. 19/2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată

în Dosar nr. 5055/ 117/2008, pentru vicierea consimțământului.

Reclamanta a urmat cursurile

Facultății de Istorie Filozofie, specialitatea psihopedagogie, pe care a absolvit-o

în anul 1970, însă, a întâmpinat ulterior o serie de dificultăți în obținerea gradelor

didactice, necesare promovării în învățământ, datorită acelorași considerente, respectiv,

că era fiica unui condamnat politic.

Condamnarea tatălui reclamantei

a avut aceleași consecințe nefaste și asupra celorlalți doi frați ai reclamantei,

unul din ei renunțând la Facultatea de Medicină și la scurt timp decedând, iar celălalt,

care era electrician, căzând victima unui accident ciudat la locul de muncă, fiind

electrocutat și rămânând cu grave sechele fizice și psihice, iar ulterior decedând.

În ceea ce-l privește

pe tatăl reclamantei, după ce a fost eliberat, acesta a desfășurat diverse munci

de jos, fiind mulțumit că i se ofereau și acestea, însă, a fost urmărit de către

securitate, așa cum rezultă din dosarul comunicat C.N.S.A.S.

La stabilirea cuantumului

daunelor morale, Tribunalul a avut în vedere suferințele fizice și psihice suferite

de reclamantă din momentul condamnării tatălui său și până în anul 1990.

Apelul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj împotriva sentinței menționate și a încheierii de îndreptare a erorii

materiale din data de 20 aprilie 2010, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 186/A din 17 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut că, pentru a beneficia de actul normativ cu caracter

reparator reprezentat de Legea nr. 221/2009, este necesar ca antecesorul său să

fi suferit o condamnare cu caracter politic, ca formă de manifestare a opoziției

față de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945.

Tatăl reclamantei, Z.A.,

a fost condamnat, prin sentința penală nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Teritorial

Oradea, la 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale pentru tentativă

la crima de diversiune, în baza art. 95 C. pen., art. 209.2 C. pen., art. 109 C.

proc. pen. și art. 463 Codul Justiției Militare și la 10 ani închisoare corecțională

pentru delictul de răspândire de publicații interzise, conform art. 325 lit. c)

C. pen., în final executând pedeapsa cea mai grea, de 10 ani muncă silnică și confiscarea

averii personale.

Din adeverința din 15

martie 1996 eliberată de Filiala Foștilor Deținuți Politici din Bihor - Oradea,

rezultă faptul că Z.A., născut la data de 01 octombrie 1909, domiciliat în Oradea,

str. I.M., este membru al acestei filiale, ca fost deținut politic, executând o

pedeapsă de 9 ani, 9 luni și 20 de zile, datele furnizate de această Filială fiind

extrase din hotărârea din 12 iulie 1990.

Adresa din 25 februarie

1949 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcțiunea Administrației de Stat, relevă

faptul că numitul Z.A. a fost „comprimat", prin deciziunea ministerială

nr. 126 din 24 februarie 1949, pe data de 1 martie 1949, pentru „atitudine antidemocratică".

Rezultă, așadar, că antecesorul

reclamantei a fost condamnat politic, în sensul pretins de art. 1 din Legea nr.

221/2009, coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 568/2001, de aprobare a acestei ordonanțe, pentru o faptă

care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data

de 6 martie 1945, acestei condamnări neputându-i-se nega - așa cum nefondat susține

pârâtul apelant - caracterul politic.

Cu privire la îndreptățirea

reclamantei de a pretinde despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, instanța de

apel a constatat, în aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, că legiuitorul

recunoaște calitate procesuală activă, pe lângă persoana interesată, dar doar după

decesul acesteia, soțului sau descendenților persoanei interesate, până la gradul

al II-lea inclusiv, dar, cu precizarea faptului că aceștia pot solicita acordarea

unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnarea

politică sau prin măsura administrativă cu caracter politic, dispuse în persoana

autorului lor, iar nu și pentru propriul prejudiciu moral, întrucât Legea nr. 221/2009

prevede măsuri reparatorii doar pentru persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic ori au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic.

Drept urmare, Curtea a

apreciat că reclamanta poate pretinde daune morale doar pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl său, prin condamnarea politică, prin faptul executării efective

a pedepsei de 9 ani, 9 luni și 20 de zile de detenție silnică, prin repercusiunile

pe care această condamnare politică le-a avut asupra statutului social, familial,

economic și profesional al condamnatului politic, precum și prin consecințele negative

pe care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra sănătății fizice și psihice

a condamnatului politic, respectiv, asupra vieții acestuia după eliberarea sa din

detenție.

Însă, prin raportare strictă

la textul Legii nr. 221/2009, Curtea constantă că reclamanta nu poate pretinde,

în temeiul Legii nr. 221/2009, despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral pe care

l-a suferit pentru că a fost „fiica unui condamnat politic, dușman al poporului",

dat fiind că Legea nr. 221/2009 se aplică doar categoriilor de persoane expres și

limitativ prevăzute de această lege, în care reclamanta nu se încadrează, astfel

încât acest prejudiciu nu poate fi luat în considerare la aprecierea și cuantificarea

daunelor morale cuvenite reclamantei, în calitate de moștenitor al unui condamnat

politic, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnarea politică,

la stabilirea sumei cuvenite pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei

trebuind să se țină seama exclusiv de suferințele morale îndurate de tatăl reclamantei.

Astfel, excepția invocată

de reprezentanta Parchetului în ședința publică din data de 10 iunie 2010, referitoare

la lipsa îndreptățirii reclamantei de a pretinde, în temeiul Legii nr. 221/2009,

despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral, este întemeiată, însă temeinicia acestei

excepții nu este de natură să conducă la soluția de admitere a apelului pârâtului,

a apreciat instanța de apel.

Deși prin precizarea cererii

de chemare în judecată de la termenul de judecată din 13 octombrie 2009, reclamanta

a solicitat acordarea unor daune morale în sumă de 900.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit de reclamantă, ca urmare a condamnării tatălui său, pretenții care

nu sunt admisibile prin prisma Legii nr. 221/2009, este relevant faptul că, prin

cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat despăgubiri în cuantum

de 920.000 euro, din care 900.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca

urmare a condamnării tatălui său la 10 ani muncă silnică, iar 20.000 euro despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii averii confiscate în baza aceleiași sentinței

penale.

Prin prisma art. 129

alin. final C. proc. civ., instanța de fond era datoare să se pronunțe strict asupra

cererilor cu care a fost învestită, respectiv, atât asupra cererii de acordare a

daunelor morale cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său

prin faptul condamnării politice, cât și asupra daunelor morale pretinse de reclamantă

pentru propriul prejudiciu moral.

Curtea a apreciat că pretențiile

cu acest obiect sunt întemeiate, urmare a condamnării politice suferite de tatăl

reclamantei, la pedeapsa de 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale,

pentru o infracțiune săvârșită ca formă de manifestare a opoziției față de regimul

totalitar instaurat după data de 6 martie 1945, coroborat cu faptul executării efective

a pedepsei de 9 ani, 9 luni și 20 zile, precum și cu hărțuirea și supravegherea

ulterioară permanentă a fostului condamnat politic, de către Securitate.

Prejudiciul moral este

greu de cuantificat, avându-se în vedere teroarea psihică și suferințele fizice

și psihice, regimul de tortură, de înfometare și epuizare fizică, la care tatăl

reclamantei a fost supus, însă și repercusiunile pe care această condamnare politică

le-a avut asupra statutului social, familial, economic și profesional al condamnatului

politic, precum și prin consecințele negative pe care condamnarea și detenția efectivă

le-au avut asupra sănătății fizice și psihice a condamnatului politic, respectiv,

asupra vieții acestuia după eliberarea sa din detenție.

Astfel, la data arestării

sale, tatăl reclamantei fusese pretor - un fel de post intermediar între primar

și prefect, era un intelectual cu studii superioare, fiind absolvent al Facultății

de Drept, era întreținător al unei familii bine închegate, având în întreținere

o soție și trei copii minori, iar după eliberarea sa din detenție, acesta nu mai

avea familie - soția sa fiind nevoită să divorțeze de el în timp ce acesta era în

detenție, pentru a putea supraviețui, nu mai avea perspectiva unui loc de muncă

decent, fiind nevoit să presteze muncile cele mai de jos în societate, pentru a-și

putea asigura minimul de subzistență.

În raport de criteriile

arătate, suma de 100.000 euro, acordată reclamantei, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării sale politice, nu

este nejustificat de mare, dimpotrivă, este de natură să acopere, chiar dacă nu

pe deplin, prejudiciul moral suferit de acesta.

Orice comparație făcută

de apelant, cu alte spețe, cu alte sume acordate cu titlu de daune morale în alte

litigii, este neavenită cauzei și nu poate servi ca argument în favoarea reducerii

despăgubirilor stabilite de prima instanță, având în vedere că situația fiecărui

condamnat politic este singulară, prin particularitățile specifice ale fiecărei

situații în parte.

Nefondat este și motivul

de apel privitor la neluarea în seamă de către instanța de fond a măsurilor reparatorii

deja acordate tatălui reclamantei, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, câtă

vreme apelantul nu a depus la dosarul cauzei - deși această obligație îi incumba,

în virtutea art. 1169 C. civ., nici o dovadă care să ateste acordarea unor măsuri

reparatorii în favoarea tatălui reclamantei, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, se arată că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat apărările pârâtului

privind cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate, neținând cont de hotărâri

pronunțate în spețe similare: atât timp cât în cuprinsul Legii nr. 221/2009 nu se

regăsesc criterii stricte de evaluare a prejudiciului moral, este firesc ca, pe

lângă aspectele de natură particulară, soluțiile instanțelor judecătorești să se

circumscrie practicii Înaltei Curți Casație și Justiție.

Împrejurarea acordării

unor despăgubiri morale într-un cuantum exagerat se desprinde și din cuprinsul O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 act normativ care,

deși nu are incidență în cauză deoarece decizia recurată este definitivă, poate

fi apreciat ca un reper, întrucât reflectă intenția legiuitorului cu privire la

limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor aflate în situații

similare celei a reclamantei, respectiv 5.000 euro.

Recurentul a arătat, totodată,

că în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel nu a menționat în niciun fel

modalitatea în care a realizat cuantificarea despăgubirilor acordate, fiind vorba

doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând

astfel prejudiciul.

La pronunțarea hotărârii

atacate, instanța s-a întemeiat doar pe prezumții reținute cu nesocotirea dispozițiilor

art. 1203 C. civ., întrucât s-au reținut împrejurări care nu se află într-o legătură

de cauzalitate cu fapta pentru care reclamanta este îndreptățită la despăgubiri.

De asemenea, regulile

de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție

morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin hotărârea

criticată.

Recurentul a mai susținut

că, în mod greșit, la acordarea despăgubirilor, nu s-a ținut seama de eventualele

măsuri reparatorii deja acordate antecesorului, cu motivarea că la dosarul cauzei

nu există documente doveditoare, deși instanța de judecată era singura în măsură

să solicite informațiile necesare de la autoritățile abilitate ale statului. Or,

potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului despăgubirilor,

instanța trebuie să țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor

în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că

recursul nu este fondat.

Susținerile recurentului

vizează modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor bănești cuvenite reclamantei,

în calitate de moștenitor al persoanei ce a suferit o condamnare cu caracter politic

în anul 1955, recurentul considerând că acest cuantum este unul excesiv, fără a

contesta însuși dreptul reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 221/2009, așadar producerea unui prejudiciu moral autorului reclamantei prin

condamnarea cu caracter politic.

În acest context, Înalta

Curte reține că, pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate

în prezenta cale de atac, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe,

a cuantificat prejudiciul moral cauzat tatălui reclamantei, Z.A., în raport de suferințele

fizice și psihice încercate în perioada detenției, însă și de repercusiunile pe

care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra sănătății fizice și psihice

a condamnatului politic, nu mai puțin, asupra statutului social, familial, economic

și profesional al acestuia, după cum s-a arătat în considerentele deciziei recurate.

Rezultă, astfel,

contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a arătat criteriile aplicate

pentru evaluarea prejudiciului moral, iar aceste criterii, în lipsa unei reglementări

exprese prin Legea nr. 221/2009, sunt cele consacrate în

doctrină și jurisprudență

în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Recurentul nu a infirmat

niciunul dintre aceste elemente pe baza cărora a fost cuantificat prejudiciul moral

în cauză, ci doar a reproșat instanței de apel faptul că nu a ținut cont de hotărâri

judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în alte cauze.

Se constată că o susținere

similară a fost formulată și în motivarea apelului împotriva hotărârii primei instanțe,

pe care instanța de apel a înlăturat-o cu argumentul că situația fiecărui condamnat

politic este singulară, prin particularitățile specifice ale fiecărei situații în

parte.

Această apreciere este

corectă, întrucât determinarea întinderii prejudiciului moral se realizează în raport

de datele particulare ale speței, iar hotărârile judecătorești pronunțate în alte

cauze, chiar similare, în care s-a constatat producerea unui prejudiciu moral prin

fapte pe care legiuitorul însuși le califică drept abuzive, pot reprezenta doar

un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea

unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea hotărârii astfel

pronunțate.

Pe de altă parte, din

hotărârea Înaltei Curți depusă la dosar de către recurent cu titlu exemplificativ,

s-ar putea reține doar criteriul duratei detenției executate de o persoană condamnată

abuziv, care, dat fiind caracterul său cert, reprezintă un criteriu important în

evaluarea prejudiciului, care trebuie, însă, coroborat cu alte elemente, atât obiective,

precum faptul detenției și condițiile de executare a pedepsei, cât și subiective,

constând în suferințele fizice și psihice produse persoanei condamnate, precum și

consecințele negative ale condamnării după eliberarea din detenție.

Toate aceste criterii

au fost aplicate în mod corespunzător de către ambele instanțe de fond din cauză,

constatându-se că, inclusiv din perspectiva duratei pedepsei cu închisoarea efectiv

executate de către autorul reclamantei – 9 ani, 9 luni și 20 zile, despăgubirile

bănești acordate în cuantum de 100.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit.

Cât privește eventualele

măsuri reparatorii deja acordate reclamantei în considerarea aceluiași prejudiciu

cu cel din cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ori al O.U.G. nr. 214/1999,

se constată că, prin susținerea neverificării acestui aspect, recurentul își invocă

propria culpă procesuală, deoarece ar fi trebuit să formuleze o apărare corespunzătoare,

prin înfățișarea datelor relevante obținute prin demersuri proprii, ori prin adresarea

unei solicitări instanței de judecată pentru efectuarea de asemenea verificări,

ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În aceste condiții, în

aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de neîndeplinirea

obligațiilor sale procesuale privind formularea unei apărări corespunzătoare și

probarea susținerilor și apărărilor din proces, în conformitate cu art. 129

alin. (1) C. proc. civ., pentru a susține neexercitarea de către instanță a unui

rol activ, criticile cu acest obiect urmând a fi înlăturate.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală

a Finanțelor Publice Cluj) împotriva deciziei nr. 186 din 17 iunie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2011.