ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3131/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 172 din 02 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 20 aprilie 2010, s-a admis în parte acțiunea reclamantei B.A.V.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 300 RON. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 RON daune materiale. În prealabil, s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a D.G.F.P.

Cluj pentru pârât. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta este fiica numitului Z.A. care, prin sentința penală nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, a fost condamnat la executarea pedepsei celei mai grele, dintre pedepsele ce i-au fost aplicate, conform art. 101 C. pen., de 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale, din care a executat 9 ani, 9 luni și 20 de zile. Din ansamblul probațiunii testimoniale administrate în cauză, a rezultat faptul că la momentul arestării sale, în 1956, Z.A. era pretor, absolvent al Facultății de Drept și avea trei copii minori în întreținere, iar după încarcerarea sa, soția sa a rămas singură cu trei copii minori, fără nicio sursă de subzistență, singurul loc de muncă unde a fost acceptată fiind acela de femeie de serviciu.

Întrucât exista pericolul să își piardă și acest loc de muncă, în 1959 a fost nevoită să divorțeze. Din cauza lipsurilor materiale reclamanta și frații săi erau nevoiți să muncească în vacanța de vară la G. pentru a putea să își cumpere lucrurile necesare pentru a merge la școală. Mai apoi, familia s-a mutat la Oradea, unde se afla bunica maternă, pentru a-i putea ajuta. Fiind fiica unui condamnat politic, reclamanta a avut de suferit în perioada anilor de școală, în clasa a X-a la Colegiul Pedagogic sugerându-i-se să se mute la o altă școală pentru a nu fi exmatriculată, motivul exmatriculării constituindu-l faptul că nu era membră U.T.M., organizație în care nu putea să acceadă datorită originii sale sociale.

În aceste condiții, reclamanta s-a transferat la Școala Medie nr. x din Oradea, unde în clasa a XII-a, pentru a nu fi exmatriculată, la recomandarea unor cunoștințe, a fost înfiată de bunica sa, G.F., pierzându-și oarecum originea nesănătoasă, înfiere a cărei nulitate ulterioară a fost constatată prin sentința civilă nr. 19/2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosar nr. 5055/ 117/2008, pentru vicierea consimțământului. Reclamanta a urmat cursurile Facultății de Istorie Filozofie, specialitatea psihopedagogie, pe care a absolvit-o în anul 1970, însă, a întâmpinat ulterior o serie de dificultăți în obținerea gradelor didactice, necesare promovării în învățământ, datorită acelorași considerente, respectiv, că era fiica unui condamnat politic.

Condamnarea tatălui reclamantei a avut aceleași consecințe nefaste și asupra celorlalți doi frați ai reclamantei, unul din ei renunțând la Facultatea de Medicină și la scurt timp decedând, iar celălalt, care era electrician, căzând victima unui accident ciudat la locul de muncă, fiind electrocutat și rămânând cu grave sechele fizice și psihice, iar ulterior decedând. În ceea ce-l privește pe tatăl reclamantei, după ce a fost eliberat, acesta a desfășurat diverse munci de jos, fiind mulțumit că i se ofereau și acestea, însă, a fost urmărit de către securitate, așa cum rezultă din dosarul comunicat C.N.S.A.S.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, Tribunalul a avut în vedere suferințele fizice și psihice suferite de reclamantă din momentul condamnării tatălui său și până în anul 1990. Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței menționate și a încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 20 aprilie 2010, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 186/A din 17 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, pentru a beneficia de actul normativ cu caracter reparator reprezentat de Legea nr. 221/2009, este necesar ca antecesorul său să fi suferit o condamnare cu caracter politic, ca formă de manifestare a opoziției față de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945. Tatăl reclamantei, Z.A., a fost condamnat, prin sentința penală nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, la 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale pentru tentativă la crima de diversiune, în baza art. 95 C. pen., art. 209.2 C. pen., art. 109 C. proc. pen. și art. 463 Codul Justiției Militare și la 10 ani închisoare corecțională pentru delictul de răspândire de publicații interzise, conform art. 325 lit. c) C. pen., în final executând pedeapsa cea mai grea, de 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale.

Din adeverința din 15 martie 1996 eliberată de Filiala Foștilor Deținuți Politici din Bihor - Oradea, rezultă faptul că Z.A., născut la data de 01 octombrie 1909, domiciliat în Oradea, str. I.M., este membru al acestei filiale, ca fost deținut politic, executând o pedeapsă de 9 ani, 9 luni și 20 de zile, datele furnizate de această Filială fiind extrase din hotărârea din 12 iulie 1990. Adresa din 25 februarie 1949 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcțiunea Administrației de Stat, relevă faptul că numitul Z.A. a fost „comprimat", prin deciziunea ministerială nr. 126 din 24 februarie 1949, pe data de 1 martie 1949, pentru „atitudine antidemocratică". Rezultă, așadar, că antecesorul reclamantei a fost condamnat politic, în sensul pretins de art. 1 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 568/2001, de aprobare a acestei ordonanțe, pentru o faptă care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, acestei condamnări neputându-i-se nega - așa cum nefondat susține pârâtul apelant - caracterul politic.

Cu privire la îndreptățirea reclamantei de a pretinde despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, instanța de apel a constatat, în aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, că legiuitorul recunoaște calitate procesuală activă, pe lângă persoana interesată, dar doar după decesul acesteia, soțului sau descendenților persoanei interesate, până la gradul al II-lea inclusiv, dar, cu precizarea faptului că aceștia pot solicita acordarea unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă cu caracter politic, dispuse în persoana autorului lor, iar nu și pentru propriul prejudiciu moral, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede măsuri reparatorii doar pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic.

Drept urmare, Curtea a apreciat că reclamanta poate pretinde daune morale doar pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, prin condamnarea politică, prin faptul executării efective a pedepsei de 9 ani, 9 luni și 20 de zile de detenție silnică, prin repercusiunile pe care această condamnare politică le-a avut asupra statutului social, familial, economic și profesional al condamnatului politic, precum și prin consecințele negative pe care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra sănătății fizice și psihice a condamnatului politic, respectiv, asupra vieții acestuia după eliberarea sa din detenție.

Însă, prin raportare strictă la textul Legii nr. 221/2009, Curtea constantă că reclamanta nu poate pretinde, în temeiul Legii nr. 221/2009, despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral pe care l-a suferit pentru că a fost „fiica unui condamnat politic, dușman al poporului", dat fiind că Legea nr. 221/2009 se aplică doar categoriilor de persoane expres și limitativ prevăzute de această lege, în care reclamanta nu se încadrează, astfel încât acest prejudiciu nu poate fi luat în considerare la aprecierea și cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantei, în calitate de moștenitor al unui condamnat politic, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnarea politică, la stabilirea sumei cuvenite pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei trebuind să se țină seama exclusiv de suferințele morale îndurate de tatăl reclamantei.

Astfel, excepția invocată de reprezentanta Parchetului în ședința publică din data de 10 iunie 2010, referitoare la lipsa îndreptățirii reclamantei de a pretinde, în temeiul Legii nr. 221/2009, despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral, este întemeiată, însă temeinicia acestei excepții nu este de natură să conducă la soluția de admitere a apelului pârâtului, a apreciat instanța de apel.

Deși prin precizarea cererii de chemare în judecată de la termenul de judecată din 13 octombrie 2009, reclamanta a solicitat acordarea unor daune morale în sumă de 900.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, ca urmare a condamnării tatălui său, pretenții care nu sunt admisibile prin prisma Legii nr. 221/2009, este relevant faptul că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat despăgubiri în cuantum de 920.000 euro, din care 900.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca urmare a condamnării tatălui său la 10 ani muncă silnică, iar 20.000 euro despăgubiri reprezentând echivalentul valorii averii confiscate în baza aceleiași sentinței penale. Prin prisma art. 129 alin. final C. proc.

civ., instanța de fond era datoare să se pronunțe strict asupra cererilor cu care a fost învestită, respectiv, atât asupra cererii de acordare a daunelor morale cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin faptul condamnării politice, cât și asupra daunelor morale pretinse de reclamantă pentru propriul prejudiciu moral. Curtea a apreciat că pretențiile cu acest obiect sunt întemeiate, urmare a condamnării politice suferite de tatăl reclamantei, la pedeapsa de 10 ani muncă silnică și confiscarea averii personale, pentru o infracțiune săvârșită ca formă de manifestare a opoziției față de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945, coroborat cu faptul executării efective a pedepsei de 9 ani, 9 luni și 20 zile, precum și cu hărțuirea și supravegherea ulterioară permanentă a fostului condamnat politic, de către Securitate.

Prejudiciul moral este greu de cuantificat, avându-se în vedere teroarea psihică și suferințele fizice și psihice, regimul de tortură, de înfometare și epuizare fizică, la care tatăl reclamantei a fost supus, însă și repercusiunile pe care această condamnare politică le-a avut asupra statutului social, familial, economic și profesional al condamnatului politic, precum și prin consecințele negative pe care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra sănătății fizice și psihice a condamnatului politic, respectiv, asupra vieții acestuia după eliberarea sa din detenție.

Astfel, la data arestării sale, tatăl reclamantei fusese pretor - un fel de post intermediar între primar și prefect, era un intelectual cu studii superioare, fiind absolvent al Facultății de Drept, era întreținător al unei familii bine închegate, având în întreținere o soție și trei copii minori, iar după eliberarea sa din detenție, acesta nu mai avea familie - soția sa fiind nevoită să divorțeze de el în timp ce acesta era în detenție, pentru a putea supraviețui, nu mai avea perspectiva unui loc de muncă decent, fiind nevoit să presteze muncile cele mai de jos în societate, pentru a-și putea asigura minimul de subzistență. În raport de criteriile arătate, suma de 100.000 euro, acordată reclamantei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării sale politice, nu este nejustificat de mare, dimpotrivă, este de natură să acopere, chiar dacă nu pe deplin, prejudiciul moral suferit de acesta.

Orice comparație făcută de apelant, cu alte spețe, cu alte sume acordate cu titlu de daune morale în alte litigii, este neavenită cauzei și nu poate servi ca argument în favoarea reducerii despăgubirilor stabilite de prima instanță, având în vedere că situația fiecărui condamnat politic este singulară, prin particularitățile specifice ale fiecărei situații în parte. Nefondat este și motivul de apel privitor la neluarea în seamă de către instanța de fond a măsurilor reparatorii deja acordate tatălui reclamantei, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, câtă vreme apelantul nu a depus la dosarul cauzei - deși această obligație îi incumba, în virtutea art. 1169 C. civ., nici o dovadă care să ateste acordarea unor măsuri reparatorii în favoarea tatălui reclamantei, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat apărările pârâtului privind cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate, neținând cont de hotărâri pronunțate în spețe similare: atât timp cât în cuprinsul Legii nr. 221/2009 nu se regăsesc criterii stricte de evaluare a prejudiciului moral, este firesc ca, pe lângă aspectele de natură particulară, soluțiile instanțelor judecătorești să se circumscrie practicii Înaltei Curți Casație și Justiție.

Împrejurarea acordării unor despăgubiri morale într-un cuantum exagerat se desprinde și din cuprinsul O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 act normativ care, deși nu are incidență în cauză deoarece decizia recurată este definitivă, poate fi apreciat ca un reper, întrucât reflectă intenția legiuitorului cu privire la limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor aflate în situații similare celei a reclamantei, respectiv 5.000 euro. Recurentul a arătat, totodată, că în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel nu a menționat în niciun fel modalitatea în care a realizat cuantificarea despăgubirilor acordate, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul.

La pronunțarea hotărârii atacate, instanța s-a întemeiat doar pe prezumții reținute cu nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. civ., întrucât s-au reținut împrejurări care nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta pentru care reclamanta este îndreptățită la despăgubiri. De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin hotărârea criticată. Recurentul a mai susținut că, în mod greșit, la acordarea despăgubirilor, nu s-a ținut seama de eventualele măsuri reparatorii deja acordate antecesorului, cu motivarea că la dosarul cauzei nu există documente doveditoare, deși instanța de judecată era singura în măsură să solicite informațiile necesare de la autoritățile abilitate ale statului.

Or, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța trebuie să țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat. Susținerile recurentului vizează modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor bănești cuvenite reclamantei, în calitate de moștenitor al persoanei ce a suferit o condamnare cu caracter politic în anul 1955, recurentul considerând că acest cuantum este unul excesiv, fără a contesta însuși dreptul reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, așadar producerea unui prejudiciu moral autorului reclamantei prin condamnarea cu caracter politic.

În acest context, Înalta Curte reține că, pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a cuantificat prejudiciul moral cauzat tatălui reclamantei, Z.A., în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada detenției, însă și de repercusiunile pe care condamnarea și detenția efectivă le-au avut asupra sănătății fizice și psihice a condamnatului politic, nu mai puțin, asupra statutului social, familial, economic și profesional al acestuia, după cum s-a arătat în considerentele deciziei recurate. Rezultă, astfel, contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a arătat criteriile aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, iar aceste criterii, în lipsa unei reglementări exprese prin Legea nr. 221/2009, sunt cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Recurentul nu a infirmat niciunul dintre aceste elemente pe baza cărora a fost cuantificat prejudiciul moral în cauză, ci doar a reproșat instanței de apel faptul că nu a ținut cont de hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în alte cauze. Se constată că o susținere similară a fost formulată și în motivarea apelului împotriva hotărârii primei instanțe, pe care instanța de apel a înlăturat-o cu argumentul că situația fiecărui condamnat politic este singulară, prin particularitățile specifice ale fiecărei situații în parte.

Această apreciere este corectă, întrucât determinarea întinderii prejudiciului moral se realizează în raport de datele particulare ale speței, iar hotărârile judecătorești pronunțate în alte cauze, chiar similare, în care s-a constatat producerea unui prejudiciu moral prin fapte pe care legiuitorul însuși le califică drept abuzive, pot reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea hotărârii astfel pronunțate.

Pe de altă parte, din hotărârea Înaltei Curți depusă la dosar de către recurent cu titlu exemplificativ, s-ar putea reține doar criteriul duratei detenției executate de o persoană condamnată abuziv, care, dat fiind caracterul său cert, reprezintă un criteriu important în evaluarea prejudiciului, care trebuie, însă, coroborat cu alte elemente, atât obiective, precum faptul detenției și condițiile de executare a pedepsei, cât și subiective, constând în suferințele fizice și psihice produse persoanei condamnate, precum și consecințele negative ale condamnării după eliberarea din detenție. Toate aceste criterii au fost aplicate în mod corespunzător de către ambele instanțe de fond din cauză, constatându-se că, inclusiv din perspectiva duratei pedepsei cu închisoarea efectiv executate de către autorul reclamantei – 9 ani, 9 luni și 20 zile, despăgubirile bănești acordate în cuantum de 100.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Cât privește eventualele măsuri reparatorii deja acordate reclamantei în considerarea aceluiași prejudiciu cu cel din cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ori al O.U.G. nr. 214/1999, se constată că, prin susținerea neverificării acestui aspect, recurentul își invocă propria culpă procesuală, deoarece ar fi trebuit să formuleze o apărare corespunzătoare, prin înfățișarea datelor relevante obținute prin demersuri proprii, ori prin adresarea unei solicitări instanței de judecată pentru efectuarea de asemenea verificări, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. În aceste condiții, în aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de neîndeplinirea obligațiilor sale procesuale privind formularea unei apărări corespunzătoare și probarea susținerilor și apărărilor din proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., pentru a susține neexercitarea de către instanță a unui rol activ, criticile cu acest obiect urmând a fi înlăturate. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj) împotriva deciziei nr. 186 din 17 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.