ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5041/2012

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sânnicolau Mare la data de 21 iunie 2011, sub nr. 1206/295/2011,

reclamantul H.C. a chemat în judecată pe pârâții H.D.P., P.E.F., H.E.S., H.C.M.

și C.M.V., pentru a se dispune partajul imobilului situat în localitatea Ș.,

jud. Sălaj, imobil rămas de pe urma defunctei, H.S., soția reclamantului,

respectiv mama pârâților, decedată la data de 05 februarie 2010.

Prin Sentința civilă

nr. 1603 din 30 septembrie 2011, Judecătoria Sânnicolau Mare a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zalău, jud. Sălaj,

reținând că imobilul a cărui partajare se solicită este situat în localitatea

Ș., județul Sălaj, astfel încât, față de prevederile imperative ale art. 13

alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă în soluționarea acestei cauze este

cea în circumscripția căreia se află bunul imobil.

Învestită prin

declinare, Judecătoria Zalău a pronunțat Sentința civilă nr. 243 din 18

ianuarie 2012, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale,

invocată din oficiu și a declinat competența în favoarea Judecătoriei

Șimleu-Silvaniei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C.

proc. civ., care stabilesc o competență teritorială exclusivă, de la care

părțile nu pot deroga prin acordul lor, cu privire la instanța locului situării

imobilelor. A constatat că în speța dedusă judecății reclamantul urmărește

stabilirea cotelor-părți din imobilul situat în localitatea Ș., care se află în

circumscripția Judecătoriei Șimleu-Silvaniei.

La rândul său,

Judecătoria Șimleu-Silvaniei a pronunțat Sentința civilă nr. 362 din 4 aprilie

2012, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din

oficiu și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.

Constatând ivit conflictul negativ de competență a suspendat orice procedură și

a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Argumentele reținute

de această instanță s-au întemeiat pe dispozițiile art. 14 pct. 2 C. proc.

civ., în sensul că partajul succesoral este de competența instanței ultimului

domiciliu al defunctului, fiind fără relevanță locul unde se află imobilul

supus împărțelii. Cum ultimul domiciliu al defunctei H.S. a fost în comuna B.,

jud. Timiș, competența teritorială de soluționare a cauzei aparține

Judecătoriei Sânnicolau Mare.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Obiectul cererii de

chemare în judecată introdusă de reclamantul H.C. îl constituie partajarea

bunului succesoral - imobil situat în localitatea Ș., jud. Sălaj - rămas de pe

urma autoarei H.S., decedată la 5 februarie 2010.

Conform

certificatului de deces aflat la dosarul Judecătoriei Sânnicolau Mare, ultimul

domiciliu al defunctei a fost localitatea B., jud. Timiș, fapt ce nu a fost

contestat de niciuna din părți.

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. proc. civ., "În materie de moștenire,

sunt de competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului (...) 2.

cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe

care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia".

Normele conținute în

textul citat sunt norme de competență teritorială absolută, de la care părțile

sau instanța nu pot deroga. De altfel, Înalta Curte observă că părțile nu au

avut puncte de vedere discordante cu privire la competența teritorială a

instanței mai întâi învestită, excepția de necompetență teritorială fiind

ridicată de instanțe din oficiu, în aplicarea dispozițiilor art. 158 și 159

pct. 3 C. proc. civ.

Deși cererea de

împărțeală privește un imobil, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 13

alin. (1) C. proc. civ. Aceasta deoarece, cum ambele dispoziții legale stabilesc

competențe teritoriale exclusive, în conflictul dintre ele definitorie este

natura cererii introductive. Art. 13 alin. (1) C. proc. civ. este aplicabil ori

de câte ori acțiunea introductivă are ca obiect cereri referitoare la un

imobil, altele decât cele din materia moștenirii. Dacă interpretând coroborat

cele două texte de lege s-ar da o altă interpretare, ar rezulta că ori de câte

ori se dezbate o succesiune din care face parte un imobil, trebuie înlăturate

normele de competență teritorială exclusivă în materie de moștenire, cuprinse

în art. 14 C. proc. civ. Or, nu aceasta a fost intenția legiuitorului, care a

înțeles să reglementeze expres competența teritorială a instanțelor în materie

de moștenire, fără a face vreo deosebire după cum în masa succesorală sunt

cuprinse numai bunuri mobile sau și imobile.

Pentru considerentele

ce preced, constatând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei

pendinte în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV