ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2261/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2261/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

14 iunie 2012, pronunțată în dosarul nr. 3449/89/2010**, Curtea de Apel Iași, secția

penală și pentru cauze cu minori, printre altele, a admis cererea formulată de

inculpatul T.M.

,

in prezent deținut in Penitenciarul Iași, în baza mandatului de arestare preventivă

din data de 13 iulie 2010 emis de Tribunalul Vaslui și, în consecință:

În temeiul disp. art.

139 alin. (1) și (3

5

) C. proc. pen., a înlocuit măsura arestării

preventive a inculpatului

cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 136

alin. (1) lit. c) C. proc. pen. și art. 145 C. proc. pen.,

fără

încuviințarea Curții de Apel Iași.

În baza art. 145 (1

1

)

C. proc. pen., a obligat inculpatul T.M. ca pe durata măsurii să se supună

următoarelor obligații:

- să se prezinte la

instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la

organul de poliție desemnat cu supravegherea de către instanță, conform

programului de supraveghere sau ori de câte ori este chemat;

- să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței;

- să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

A desemnat ca organ

judiciar însărcinat cu supravegherea îndeplinirii măsurii și obligațiilor de

mai sus Poliția comunei Ivănești, jud. Vaslui.

În baza art. 145 alin.

(2

2

) C. proc. pen. a atras atenția inculpatului că în caz de

încălcare cu rea-credință a măsurii sau obligațiilor ce îi revin se va lua față

de acesta măsura arestării preventive.

A dispus punerea în

libertate a inculpatului la rămânerea definitivă a prezentei încheieri, dacă nu

este arestat sau reținut în altă cauză.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Curtea, analizând

îndeplinirea în concret a condițiilor prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f)

C. proc. pen., constată că, la începutul procesului penal, măsura arestării

preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie și a

fost necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, fiind determinată,ai

ales de natura relațiilor sociale vizate prin activitatea imputată

inculpatului, de limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator și de

impactul produs la acea dată în comunitate.

Însă, în conformitate

cu dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se

înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au

determinat luarea măsurii.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfășurării

procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate și numai

în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului

prezintă un pericol social grav (cauza Contrada contra Italiei, hotărârea din

14 ianuarie 1997; cauza Dinler contra Turciei, hotărârea din 31 mai 2005),

acuzatul să se afle în stare de deținere, fără ca privarea de libertate să

apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier contra Franței,

hotărârea din 26 iunie 1991).

La art. 6 paragraf 1

din Convenția Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea

în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de

către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî

fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie

asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva sa (…)”.

Termenul rezonabil în

cazul acestei din urmă prevederi care ca moment de început „formularea unei

acuzații în materie penală” a cărei semnificație a fost stabilită pe calea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Eckle contra R.F.G.,

hotărârea din 15 iulie 1982), și anume, notificarea oficială provenită de la o

autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce

corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei

suspectate”, iar ca moment final, tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că

termenul se raportează la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare

sau achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Persistența motivelor

plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis

infracțiunea este o condiție sine qua non a regularității menținerii în

detenție. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor

infracțiuni grave poate justifica inițial detenția.

Totuși, după o

anumită perioadă de timp ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanțele

să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situația în care

motivele se mențin o perioadă mai mare de timp și se dovedesc suficiente și

pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune și

verificarea diligențelor depuse de instanțele naționale pentru soluționarea cu

celeritate a cauzei (cauzele Naus contra Poloniei – hotărârea din 16 septembrie

2008; Hesse contra Austriei – hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass contra

Poloniei – hotărârea din 07 noiembrie 2008; Kalay contra Turciei – hotărârea

din 22 septembrie 2005) precum și analizarea posibilității aplicării unor

măsuri alternative, ori de câte ori situația se pretează și acuzatul furnizează

garanții că va participa la proces, cum ar fi eliberarea pe cauțiune,

interdicția de a părăsi țara sau orașul (cauzele Khudoyorov contra Rusiei –

hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev contra Serbiei – hotărârea din 23

septembrie 2008; Lelievre contra Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007).

În contextul concret

al cauzei, Curtea, în urma unui examen riguros asupra măsurii arestării

preventive dispusă față de inculpat, sub aspectul legalității și temeiniciei,

constată că, fiind îndeplinită cerința prevăzută în art. 143 C. proc. pen.,

respectiv, existența unor indicii temeinice sau probe care generează bănuiala

legitimă că inculpatul a săvârșit o faptă de natură penală, nu s-ar putea

reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii arestării

preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care

au determinat luarea măsurii arestării s-au modificat, respectiv, condiția

privind pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta

lăsarea în libertate a inculpatului, ceea ce atrage aplicabilitatea

dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii

arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

S-a mai reținut că

măsura arestării preventive inculpatului T.M. a fost justificată inițial pentru

buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunea dedusă

judecății, măsură a cărei finalitate s-a estompat însă prin trecerea timpului,

de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de aproximativ 2 ani de

zile, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, iar durata privării

de libertate tinde să depășească o durată rezonabilă.

Instanța a apreciat

că rezonanța negativă a faptei deduse judecății s-a diminuat în intervalul de

timp de când inculpatul este arestat preventiv, iar pe de altă parte,

indiferent de indiciile care justifică sau nu presupunerea că este vinovat de

comiterea acestei fapte, arestul preventiv trebuie menținut doar atât timp cât

se impune cu necesitate și nu depășește o durată rezonabilă, privarea de

libertate neputând avea rolul sau semnificația unei eventuale pedepse .

Stadiul procesual în

care se află dosarul, respectiv, faza apelului (rejudecare), actele procesual

penale ce urmează a fi efectuate în cadrul procesual stabilit prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție și lipsa unor probe care să demonstreze că

odată lăsat în libertate inculpatul ar obstacula în vreun mod desfășurarea

procesului penal, coroborate cu elementele ce caracterizează persoana

inculpatului, respectiv, lipsa antecedentelor penale, buna conduită în

societate, susțin concluzia că măsura obligării de a nu părăsi localitatea este

o măsură justificată și nu va impieta buna desfășurare a procedurilor.

Curtea a apreciat că

prin instituirea unui control al conduitei inculpatului, urmare obligațiilor pe

care acesta trebuie să le respecte, se va asigura buna desfășurare a procesului

penal și se va evita sustragerea inculpatului de la judecată, în situația

nerespectării obligațiilor impuse de instanță, i se va face aplicația

dispozițiilor art. 145

2

C. proc. pen., privind revocarea acestei

măsuri și arestarea sa preventivă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași,

apreciindu-se că soluția de înlocuire a măsurii arestării preventive este

nelegală. Reprezentanta parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea

încheierii pronunțată de Curtea de Apel Iași și menținerea măsurii arestării

preventive față de inculpatul T.M.

Recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași este fondat urmând a fi admis pentru

următoarele considerente.

Examinându-se actele

și lucrările dosarului se constată că inculpatul T.M. a fost arestat preventiv

la data de 12 iulie 2010, măsura arestării preventive fiind menținută atât de

către instanța de fond – Tribunalul Vaslui - cât și de către instanța de apel –

Curtea de Apel Iași - ambele instanțe concluzionând cu ocazia prelungirilor

succesive a privării de libertate că subzistă temeiurile care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive.

Prin sentința penală nr.

99 din 18 mai 2011, Tribunalul Vaslui – secția penală a condamnat pe inculpatul

T.M. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte, prev. de art. 183 C. pen., la pedeapsa de 9 ani închisoare și 3 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

În baza art. 71 C.

pen., pe durata executării pedepsei a interzis inculpatului exercițiul

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 alin.

(1) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive și conform art. 88 alin.

(1) C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării

preventive începând cu data de 12 iulie 2010 la zi.

A luat act că în

cauză nu s-au constituit părți civile soția victimei sau alte rude.

A admis acțiunile

civile formulate de Spitalul clinic de Urgență Prof. Dr. N. Oblu Iași și Serviciul

de Ambulanță județean Vaslui.

În baza art. 14 și art.

346 C. proc. pen., art. 998 și următoarele C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006

modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a obligat inculpatul să plătească Spitalului

Clinic de Urgență Prof. Dr. Nicolae Oblu Iași suma de 5.730,43 lei reprezentând

cheltuieli de spitalizare, iar Serviciul de Ambulanță județean Vaslui suma de

1.162,20 lei reprezentând cheltuieli de transport, sume ce vor fi reactualizate

la data executării.

În temeiul art. 191 alin.

(1) C. pen., a obligat inculpatul să plătească statului cheltuieli judiciare în

sumă de 1530 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu pentru

apărătorul desemnat din oficiu în faza de urmărire penală, se va avansa din

fondurile Ministerului Justiției.

Prin actul de

sesizare a instanței s-a reținut că în după amiaza zilei de 1 iulie 2010, în

pădurea situată la locul numit „M.” sat Balica, inculpatul i-a aplicat victimei

C.C. o lovitură cu muchia unei securi peste extremitatea cefalică, care au

produs leziuni traumatice cu fractură craniană și hemoragie subarahnoidiană

care s-a complicat în evoluție cu bronhopneumonie conducând la decesul victimei

la data de 11 iulie 2010, deși i s-au acordat îngrijiri medicale în spital.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul, cauza aflându-se în prezent pe rolul

Curții de Apel Iași -

secția penală și pentru cauze cu minori.

Examinând încheierea

atacată, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a admis cererea

formulată de inculpat T.M. și în temeiul art. 139 alin. (1) și (3

5

) C.

proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea prev. de art. 136 alin. (1) lit.

c) C. proc. pen. și art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 139 alin.

(1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuiește cu o altă măsură

preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Or, în cauza de față,

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a

inculpatului se mențin, în plus existând date potrivit cărora acesta încearcă

(direct sau indirect) să zădărnicească aflarea adevărului în cauză prin

influențarea martorilor.

În speță, condițiile

prevăzute de art. 143 C. proc. pen. sunt îndeplinite, astfel se constată că la

dosar există probe și indicii temeinice în sensul art. 68

1

C. proc.

pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis fapta

prevăzută de legea penală reținută în sarcina sa.

Și condițiile

cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt întrunite în cauză,

respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care este

judecat este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea

inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În analiza celei de-a

doua condiții se are în vedere natura și modalitatea concretă de săvârșire a

faptei, împrejurările în care inculpatul a acționat, gravitatea deosebită a

faptei ca și urmarea produsă –decesul victimei.

Din declarațiile

martorilor audiați B.V., B.A. și B.G. rezultă că inculpatul are un comportament

violent inspirând deseori teamă în colectivitatea în care trăiește.

Menținerea stării de

arest față de inculpat se justifică și pentru faptul că există unele date din

care rezultă că inculpatul încearcă să zădărnicească direct sau indirect

aflarea adevărului în cauză prin influențarea unor martori. Numita C.E., soția

victimei, în declarațiile date pe parcursul procesului a arătat că tatăl martorilor

B.V., B.A. și B.G. a fost amenințat de către inculpat.

Faptul că în cauză a

intervenit o hotărâre de condamnare chiar nedefinitivă face necesară în

continuare privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfășurare a

procesului penal și aflarea adevărului în cauză.

Față de

considerentele arătate, Înalta Curte va admite

recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Iași privind pe intimatul inculpat T.M.

Va casa încheierea

atacată și rejudecând va respinge ca nefondată cererea formulată de inculpat de

înlocuire a măsurii arestării preventive.

Va menține starea de

arest a inculpatului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru a asigura asistența juridică a

inculpatului se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva încheierii din

14 iunie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 3449/89/2010**, privind pe intimatul inculpat T.M.

Casează încheierea

atacată și rejudecând:

Respinge, ca

nefondată, cererea formulată de inculpatul T.M. de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea.

Menține starea de

arest a inculpatului T.M.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu

pentru intimatul inculpat T.M., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie

2012.