SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BAJRAMI c. ALBANIA (Cercetarea nr. 35853/04) HOTĂRÂREA [Extracte] STRASBURG 12 decembrie 2006 DEFINITIVF 12/03/2007 În cauza Bajrami c. Albania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se află într-o cameră compusă din Nicolas Bratza, președintele Giovanni Bonello, Matti Pellonpää, Kristaq Traja, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, judecători și de Lawrence Early, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie și 21 noiembrie 2006, se pronunță în rejudecare la data de 10 noiembrie 2006, acesta fiind adoptat la această ultimă dată de procedură La data inițială a cauzei se află o cerere (n 35853/04) îndreptată împotriva Republicii Albania și al cărei locuitor din Kosovo de origine albaneză, domnul Agim Bajrami ( September 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de domnul E. Murataj, avocat la Fier. Guvernul albanez este reprezentat de agentul său, dl S. Puto, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 14 martie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în comun admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Acestea S-a născut în 1964 și își are reședința în Caraleve, în comuna Shtime (Kosovo). La 28 aprilie 1993, el s-a căsătorit cu F.M., cetățean albanez. Din această uniune s-a născut un copil, I.B., la 20 ianuarie 1997. În 1998, reclamantul și F.M. s-au despărțit. F.M. și-a părăsit fiica la părinții săi, la Vlora, Albania. La 6 mai 1999, cu ajutorul unor documente false, ea a împlinit un alt bărbat fără să fie divorțată de reclamant. Se pare că tribunalul din Vlora a anulat această a doua căsătorie la 15 septembrie 1999. La o dată nespecificată, F.M. s-a căsătorit cu H.I., un resortisant albanez cu reședința în Grecia. În anii care au urmat celei de-a treia căsătorii, F.M. s-a dus frecvent în Grecia, lăsând-o pe fiica sa acasă la părinții ei din Vlora pentru perioade lungi de timp sau plecând cu ea în Grecia fără acordul reclamantului. 10. F.M. și părinții săi l-au împiedicat pe solicitant să aibă contact cu fiica sa. Nu i s-a permis să o vadă decât de două ori după ce a fost despărțită de F.M., în septembrie 2000 și în mai 2003 procedura de divorț și atribuirea dreptului de custodie 11. La 24 iunie 2003, reclamantul a inițiat o procedură de divorț în fața tribunalului din Vlora. 12. La 26 iunie 2003, el i-a cerut prefecturii Vlora să blocheze pașaportul fiicei sale pentru a împiedica planurile soției sale, care, după părerea lui, a dus copilul în Grecia fără acordul tatălui său. 13. În pofida abordării luate de solicitant în cadrul prefecturii, se pare că FM și-a dus fiica în Grecia la 15 ianuarie 2004, utilizând un document de stare civilă pe care copilul îl figura sub numele de I.M., domnul fiind numele de familie al mamei 14. F.M. nu s-a prezentat la audieri, iar tatăl său a declarat în fața tribunalului că nepoata sa era în Grecia cu fiica sa, care locuia acolo ca refugiat economic. La 4 februarie 2004, tribunalul din Vlora a pronunțat divorțul părților. El a acordat custodia copilului reclamantului, având în vedere lipsa interesului față de viața fiicei sale, numeroasele sale schimbări de reședință și perioadele sale lungi de separare de la copil la copil. 16. La 19 martie 2004, hotărârea de divorț și atribuirea custodia copilului au devenit definitive. Procedura de executare 17. La 5 aprilie 2004, tribunalul din Vlora a pronunțat o ordonanță de executare forțată a hotărârii sale din 4 februarie 2004. 18. La 13 iulie 2004, la 13 iulie 2004, instanța din Vlora l-a informat pe reclamant că era imposibil să se execute sentința, întrucât copilul nu se afla în Albania. 19. La 15 august 2004 și 13 ianuarie 2005, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției al Albaniei să obțină înapoi fiica sa. 20. La 11 ianuarie 2005, interogat de aprozi, tatăl lui F.M. a declarat că fiica și nepoata sa locuiau în străinătate și că nu știa unde se aflau. Aprozii s-au dus la casa familiei F.M. în trei ocazii între ianuarie și mai 2005. În mai 2005, poliția din Selenice i-a informat pe aprozi că F.M. și fiica sa nu locuiau în Atena și că tatăl FM era stabilit în Tirana, la o adresă necunoscută. 22. În iulie 2005, studiul aprozilor l-a informat pe reclamant că, pentru ca acordul bilateral dintre Grecia și Albania să poată fi pus în aplicare, acesta trebuia să introducă o cerere în care să precizeze adresa exactă a copilului din Grecia. 23. Reclamantul a trimis mai multe cereri autorităților albaneze, la ambasada Greciei din Albania, Ombudsmanului Republicii Albania (Avokati i Popullit ) și mediatorului din Kosovo, astfel încât să se acorde sprijin pentru aplicarea deciziei de acordare a dreptului de custodie. Procedura penală pentru răpirea copilului 24. La 14 august 2004, reclamantul ar fi intentat o acțiune penală împotriva fostei sale soții în fața Tribunalului din Vlora pentru răpirea copilului. 25. La 13 octombrie 2004, Tribunalul din Vlora l-a informat pe mediatorul Republicii Albania că nu a fost intentată nicio acțiune în justiție pentru răpirea fiicei reclamantului. Procedura penală împotriva A.C. 26. La 15 decembrie 2003, reclamantul a intentat o acțiune penală împotriva A.C., angajată în serviciul de stare civilă. El a acuzat că a falsificat diferite documente care i-au permis F.M. să scoată I.B. din Albania, și a susținut în special că ea a stabilit declarații false ale soției sale necăsătorite și nu a înțeles adevăratul nume de familie al fiicei sale. 27. La 26 ianuarie 2004, Tribunalul din Vlora a declarat că nu a fost soluționat cazul, fapt recent 28. La 22 august 2006, guvernul a informat grefa că, la 31 august 2006, În martie 2006, tribunalul de apel al Vlora a anulat decizia de acordare a dreptului de custodie la 4 februarie 2004 și a trimis cauza în fața Tribunalului din Vlora, pe motiv că F.M. nu fusese informată în mod corespunzător cu privire la procedura privind custodia fiicei sale. Prin urmare, procedura privind dreptul de custodie este încă în curs de desfășurare. 29. La 23 august 2006, reclamantul a declarat că nu a fost informat cu privire la noua procedură sau la rezultatul acesteia. 30. Procedura în fața instanei de apel ar fi fost inițiată de avocatul FM și s-ar fi desfășurat în lipsa reclamantului. II. DREPTUL INTERNE ȘI INTERNATIONAL PERTINENT Dreptul internațional relevant Convenția de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii 31. În prezent, Albania nu a ratificat Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii. Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului 32. art. 11 din Convenția din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului, pe care Albania a ratificat-o la 27 februarie 1992, impune statelor părți să ia măsuri pentru a combate deplasările și nereturnările ilicite ale copiilor în străinătate. În acest scop, acestea trebuie să favorizeze încheierea acordurilor bilaterale sau multilaterale sau aderarea la acordurile existente. La 17 mai 1993, acordul a fost ratificat de Albania în temeiul Legii nr. 7760 din 14 octombrie 1993 și de Grecia în temeiul Legii nr. 2331/1995. În articolele 2, 3, 23 și 24, acesta prevede posibilitatea ca ministerele de justiție ale celor două părți contractante să coopereze în vederea recunoașterii și executării pe teritoriile lor a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de autoritățile altei părți în materie civilă, familială și comercială. Dreptul și practica internă relevante 34. Codul de procedură civilă, care se referă în special la executarea hotărârilor definitive, nu conține dispoziții aplicabile în mod expres transferului de îngrijire a copiilor. Normele de procedură de drept comun privind executarea hotărârilor se aplică mutatis mutandis 35. În cazul în care refuzul unui părinte de a respecta o hotărâre judecătorească este legat de o infracțiune, cauza trebuie retrimisă procurorului public. 36. Nerespectarea unei decizii definitive privind îngrijirea copiilor poate lua sancțiunile prevăzute la art. 127 din Codul penal. Reclamantul susține că eficacitatea autorităților albaneze, care nu au luat măsurile necesare pentru ca fiica sa și fiica sa să fie reunite în conformitate cu o hotărâre judecătorească definitivă, și-a încălcat dreptul la respectarea vieții de familie garantate prin art. 8 din convenție, conform căruia Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale personale și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Pe fondul Tezelor părților 48, reclamantul consideră că autoritățile nu au manifestat diligența pe care o putea aștepta în mod normal pentru a asigura respectarea drepturilor sale. În plus, acesta susține că motivul pentru care autoritățile elene nu au reușit să obțină cooperarea autorităților elene pentru a descoperi locul în care se afla fiica sa este că, în loc de a ține cont de fapte eventual stabilite, ele au presupus că FM și actualul său soț erau în situație neregulamentară în Grecia. 49. Guvernul contestă argumentele reclamantului și susține că, în conformitate cu obligația pozitivă consacrată de art. 8 din convenție, autoritățile au pus în aplicare toate mijloacele disponibile pentru a reuni reclamantul și fiica acestuia și subliniază că aproximativ 500 000 de resortisanți albanezi trăiesc în Grecia și că jumătate dintre aceștia sunt în situație neregulamentară. Prin urmare, acesta consideră că nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că reclamantul nu a comunicat adresa exactă a fiicei sale și nici nu a solicitat luarea unei măsuri de urgență înainte ca F.M. nu a părăsit Albania cu copilul și susține că utilizarea instrumentelor prevăzute în acordul bilateral dintre Grecia și Albania a fost infuctă deoarece adresa exactă a copilului și a mamei sale din Grecia nu a fost indicată (punctul 33 de mai sus). Curtea amintește că, în timp ce art. 8 din Convenție tinde în principal să premieze dreptul la despăgubiri în fața ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta creează, în plus, obligații pozitive inerente unei În aceste două privințe, trebuie să se țină seama de echilibrul corect care trebuie între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblul său; de asemenea, în ambele privințe, la mai puțin de o anumită marjă de apreciere (Keegan c. Irlanda, 26 mai 1994, § 49, seria A n 290 Ignacolo-Zenide c. România, n 31679/96, § 94, CEDH 2000-I Iglesias Gil și A.U.I. c. Spania, n 56673/00, § 48, CEDO 2003-V și Sylvester c. Austria, n 36812/97 și 40104/98, § 55, 24 aprilie 2003). 51. În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a declarat în repetate rânduri că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri adecvate pentru a-l reuni copilului său și obligația autorităților naționale de a facilita această regrupare (a se vedea, de exemplu, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, § 94 Iglesias Gil și A.U.I., citată anterior, § 49 și Nuutinen c. Finlanda , n 32842/96, § 127, CEDO 2000 VIII). 52. Curtea a declarat în repetate rânduri că, în cauzele referitoare la executarea hotărârilor în temeiul dreptului familiei, punctul decisiv este dacă autoritățile naționale au luat, pentru a facilita executarea, toate măsurile necesare pe care le putea impune în mod rezonabil, ținând seama de circumstanțele din speță ( Hokkanen c. Finlanda, 23 septembrie 1994, § 58, seria A n 299-A Ignacolo-Zenide, citată anterior, § 96 Nuutinen, citată anterior, § 128, și Sylvester, citată anterior, § 59). 53. În acest tip de afaceri, caracterul satisfăcător al unei anumite măsuri este apreciat la rapiditatea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu locuiește cu el. Curtea arată că art. 11 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii (la care Albania nu este parte) impune autorităților judiciare sau administrative în cauză să procedeze de urgență în vederea returnării copilului și prevede că orice inacțiune de mai mult de șase săptămâni poate da naștere unei cereri de declarare a motivelor întârzierii ( Ignaccolo-Zenide, citată anterior, punctul 102. 54. Curtea a afirmat, de asemenea, că, în cazul în care nu sunt de dorit măsuri coercitive împotriva copiilor în acest domeniu delicat, recurgerea la sancțiuni nu trebuie să fie respinsă în cazul comportamentului ilegal al părintelui cu care locuiesc copiii (Ignaccolo-Zenide, citată anterior, punctul 106). 55. Curtea amintește că Convenția trebuie să se aplice în conformitate cu principiile dreptului internațional, în special cele referitoare la protecția internațională a drepturilor omului (Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], n 34044/96, 35532/97 și 44881/98, § 90, CEDH 2001 II și Al-Adsani c. Regatul Unit [GC], n 35763/97, § 55, CEDO 2001-XI. Prin urmare, Comisia consideră că obligațiile pozitive pe care art. 8 din Convenție le impune statelor contractante în materie de reuniune a unui părinte copiilor săi trebuie să le respecte în lumina Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 (Ignaccolo-Zenide, citată anterior, § 95). Aplicarea principiilor generale în speță 56. Curtea ia notă, în primul rând, de faptul că nu este controversat că relația dintre solicitant și fiica sa ține de viața de familie în sensul art. 8 din Convenție. 57. În măsura în care angajează răspunderea statului pârât, faptele prezentate în speță constituie în mod clar o interferență în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie a reclamantului, pe care la executarea deciziei de acordare a dreptului de custodie a privat de prezența fiicei sale. 58. Chiar dacă procedura privind dreptul de custodie a fost redeschisă recent și este încă în curs de desfășurare, trebuie să se constate că decizia de acordare a acestui drept pronunțat la 4 februarie 2004, în timp ce aceasta era opozabilă, a rămas neexecutată timp de aproape doi ani. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare și suficiente pentru a facilita executarea hotărârii în cauză. 59. În speță, Curtea constată că procedura de executare a deciziei în favoarea reclamantului este pendinte din aprilie 2004, și subliniază că această situație nu este imputată în mare măsură societății în cauză, întrucât acesta a solicitat autorităților naționale să pună capăt acesteia și că este în mod neobosit să obțină înapoierea fiicei sale. 60. Numai în aprilie 2005, după mai mult de un an de la adoptarea deciziei de acordare a dreptului de custodie, aprozii au solicitat poliției să le informeze despre locul unde se aflau F.M. și fiica sa. În cazul în care aceste măsuri de executare a deciziei au fost luate toate în termen de patru luni în 2005, aceeași diligență nu a fost exercitată în perioada crucială imediat după decizia de atribuire. După cum s-a menționat anterior, abia în ianuarie 2005 au început să caute locul de reședință al F.M. În plus, trebuie remarcat faptul că nu s-a luat nicio măsură după mai 2005. 61. Curtea constată că nu s-a prezentat nicio explicație satisfăcătoare pentru a-i justifica pe acești incetinitori. În mod similar, nu s-a explicat de ce autoritățile nu au luat absolut nici o măsură după ce au stabilit că F.M. locuia în Grecia. În acest sens, se va aminti faptul că reclamantul și familia fostei sale soții au informat autoritățile, în special în cursul procesului privind acordarea dreptului de custodie, că F.M. avea reședința în Grecia, unde ar fi emigrat din motive economice. 62. Curtea consideră că argumentul guvernului potrivit căruia F.M. se află în situație neregulamentară în Grecia se bazează numai pe speculații. Autoritățile nu au luat nicio măsură pentru a se adresa autorităților elene de la locul de reședință al FM și fiicei sale, deși acordul bilateral dintre cele două țări prevede această posibilitate. 63. Guvernul susține că executarea deciziei în cauză se datorează faptului că copilul na a fost mai mult în Albania, situație care ar fi ea însăși imputată parțial reclamantului, care nu ar fi solicitat luarea de măsuri de urgență în timpul procedurii privind atribuirea dreptului de custodie. 64. Cu toate acestea, se pare că încercările reclamantului de a avertiza autoritățile cu privire la riscul ca copilul să fie răpit au rămas fără efect. Curtea consideră că faptul că reclamantul nu a solicitat o măsură asigurătorie nu scutește în niciun fel autoritățile de obligațiile lor în materie de executare a hotărârilor judecătorești, în măsura în care acestea sunt tocmai cele care exercită autoritatea publică și dispun de mijloacele necesare pentru a depăși obstacolele în calea executării. În plus, reclamantul nu poate fi acuzat că nu este adresat instanțelor elene, acordul bilateral care prevede în mod expres că este responsabilitatea ministerelor de justiție din ambele țări să pună în aplicare deciziile de acordare a dreptului de custodie pe teritoriul lor (punctul 33 de mai sus). După cum a subliniat deja Curtea, guvernul nu i-a explicat în mod satisfăcător ce măsuri a luat în cadrul acestui acord, în cazul în care atâta timp cât a luat, pentru a obține înapoiarea Greciei a fiicei reclamantului, sau cel puțin pentru a stabili locul de reședință al FM 65. Curtea observă, de asemenea, că numeroasele măsuri legislative adoptate de guvernul albanez pentru a garanta statul de drept și respectarea tratatelor europene și internaționale nu includ nicio măsură efectivă care să permită regruparea părinților și a copiilor lor în cazuri precum cel al reclamantului. În special, nu există recursuri speciale care să permită prevenirea și reprimarea răpirilor de copii în afara teritoriului albanez (punctele 34 și următoarele). În prezent, Albania nu este parte la Convenția de la Haga menționată anterior și nu a luat încă măsuri pentru aplicarea Convenției Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului (punctele 31 și 32 de mai sus). 66. Curtea reamintește că, în cazul în care Convenția europeană a drepturilor omului nu impune statelor să ratifice convențiile internaționale, aceasta le impune acestora să ia toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor garantate prin art. 8 din Convenție, în special pentru a obține înapoierea copiilor la părinții lor, în conformitate cu deciziile definitive ale instanțelor interne. 67. Indiferent de faptul că Albania nu a ratificat instrumentele internaționale aplicabile în acest domeniu, Curtea constată că: ordinea juridică albaneză, în starea sa actuală, nu oferă niciun alt cadru care să permită reclamantului să beneficieze de protecția concretă și efectivă necesară în temeiul obligației pozitive a statului în temeiul articolului 8 din Convenție. 68. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea concluzionează că măsurile luate de autoritățile albaneze în speță nu erau suficiente sau eficiente în ceea ce privește obligația pozitivă care le afecta în temeiul articolului 8.69. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 8 din convenție. (...) Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, (...) A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție (...) în limba engleză, apoi comunicat în scris la 12 decembrie 2006, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Lawrence Early Nicolas Bratza Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
BAJRAMI c. ALBANIE
(Requête n
o
35853/04)
ARRÊT
[Extraits]
12 décembre 2006
12/03/2007
En l’affaire Bajrami c. Albanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Nicolas Bratza,
président
,
Giovanni Bonello,
Matti Pellonpää,
Kristaq Traja,
Lech Garlicki,
Ljiljana Mijović,
Ján Šikuta,
juges
,
et de Lawrence Early,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 10 octobre et 21
novembre 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
35853/04) dirigée contre la République d’Albanie et dont un habitant du Kosovo d’origine albanaise, M. Agim Bajrami («
le requérant
»), a saisi la Cour le 27
septembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. S. Puto, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 14 mars 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a résolu d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
Le requérant est né en 1964 et réside à Caralevë, dans la commune de Shtime (Kosovo).
5.
Le 28 avril 1993, il épousa F.M., ressortissante albanaise. De cette union naquit un enfant, I.B., le 20 janvier 1997. En 1998, le requérant et F.M. se séparèrent.
6.
F.M. s’installa avec sa fille chez ses parents, à Vlora (Albanie).
7.
Le 6 mai 1999, à l’aide de faux documents, elle épousa un autre homme sans être divorcée du requérant.
8.
Il semble que le tribunal de Vlora ait annulé ce deuxième mariage le 15 septembre 1999. A une date non précisée, F.M. épousa H.I., un ressortissant albanais résidant en Grèce.
9.
Au cours des années qui suivirent son troisième mariage, F.M. se rendit fréquemment en Grèce, en laissant sa fille chez ses parents à Vlora pendant de longues périodes ou en l’emmenant avec elle en Grèce sans l’accord du requérant.
10.
F.M. et ses parents empêchèrent le requérant d’avoir des contacts avec sa fille. Il ne lui fut permis de la voir que deux fois après sa séparation d’avec F.M., l’une en septembre 2000 et l’autre en mai 2003.
1.
Procédure de divorce et attribution du droit de garde
11.
Le 24 juin 2003, le requérant entama une procédure de divorce devant le tribunal de Vlora.
12.
Le 26 juin 2003, il demanda à la préfecture de Vlora de bloquer le passeport de sa fille afin de faire obstacle aux projets de son épouse, qui s’apprêtait selon lui à emmener l’enfant en Grèce sans l’accord du père.
13.
Malgré la démarche entreprise par le requérant auprès de la préfecture, il semble que F.M. ait emmené sa fille en Grèce le 15 janvier 2004, en utilisant un document d’état civil sur lequel l’enfant figurait sous le nom de I.M., M. étant le nom de famille de la mère.
14.
F.M. ne se présenta pas aux audiences. Son père déclara quant à lui devant le tribunal que sa petite-fille était en Grèce avec sa fille, qui y résidait en qualité de réfugiée économique.
15.
Le 4 février 2004, le tribunal de Vlora prononça le divorce des parties. Il accorda la garde de l’enfant au requérant, au vu du manque d’intérêt de l’épouse pour la vie de sa fille, de ses nombreux changements de résidence et de ses longues périodes de séparation d’avec l’enfant.
16.
Le 19 mars 2004, le jugement de divorce et l’attribution de la garde de l’enfant devinrent définitifs.
2.
Procédure d’exécution
17.
Le 5 avril 2004, le tribunal de Vlora prononça une ordonnance d’exécution forcée de son jugement du 4 février 2004.
18.
Le 13 juillet 2004, l’étude d’huissiers de justice de Vlora informa le requérant qu’il était impossible de faire exécuter le jugement puisque l’enfant ne se trouvait pas en Albanie.
19.
Les 15 août 2004 et 13 janvier 2005, le requérant demanda au ministère albanais de la Justice d’obtenir le retour de sa fille.
20.
Le 11 janvier 2005, interrogé par les huissiers, le père de F.M. déclara que sa fille et sa petite-fille vivaient à l’étranger et qu’il ne savait pas où elles se trouvaient. Les huissiers se rendirent au domicile familial de F.M. en trois occasions entre janvier et mai 2005.
21.
En mai 2005, les services de police de Selenice informèrent les huissiers que F.M. et sa fille ne vivaient pas à Athènes, et que le père de F.M. s’était installé à Tirana, à une adresse inconnue.
22.
En juillet 2005, l’étude des huissiers informa le requérant que, pour que l’accord bilatéral entre la Grèce et l’Albanie puisse être appliqué, il devait introduire une requête précisant l’adresse exacte de l’enfant en Grèce.
23.
Le requérant envoya plusieurs requêtes aux autorités albanaises, à l’ambassade de Grèce en Albanie, au médiateur de la République d’Albanie (
Avokati i Popullit
) et au médiateur du Kosovo, afin qu’on l’aide à faire appliquer la décision d’attribution du droit de garde.
3.
Procédure pénale pour enlèvement d’enfant
24.
Le 14 août 2004, le requérant aurait intenté une action pénale contre son ex-épouse devant le tribunal de Vlora pour enlèvement d’enfant.
25.
Le 13 octobre 2004, le tribunal de Vlora aurait informé le médiateur de la République d’Albanie qu’aucune action en justice n’avait été intentée pour l’enlèvement de la fille du requérant.
4.
Procédure pénale contre A.C.
26.
Le 15 décembre 2003, le requérant intenta une action pénale contre A.C., employée du service d’état civil. Il l’accusait d’avoir falsifié différents documents qui avaient permis à F.M. de faire sortir I.B. d’Albanie, et prétendait notamment qu’elle avait établi des faux déclarant son épouse célibataire et n’indiquant pas le véritable nom de famille de sa fille.
27.
Le 26 janvier 2004, le tribunal de Vlora prononça un non-lieu.
5.
Faits récents
28.
Le 22 août 2006, le Gouvernement a informé le greffe que, le 31
mars 2006, la cour d’appel de Vlora avait annulé la décision d’attribution du droit de garde en date du 4 février 2004 et renvoyé l’affaire devant le tribunal de Vlora, au motif que F.M. n’avait pas été dûment informée de la procédure relative à la garde de sa fille. La procédure relative au droit de garde est donc encore pendante.
29.
Le 23 août 2006, répondant à une question du greffe, le requérant a déclaré qu’il n’avait pas été avisé de la nouvelle procédure ni de son issue.
30.
La procédure devant la cour d’appel aurait été engagée par l’avocat de F.M. et elle se serait déroulée en l’absence du requérant.
II.
A.
Le droit international pertinent
1.
La
Convention de La Haye sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants
31.
A l’heure actuelle, l’Albanie n’a pas ratifié la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants.
2.
La
Convention des Nations unies relative aux droits de l’enfant
32.
L’article 11 de la Convention du 20 novembre 1989 relative aux droits de l’enfant, que l’Albanie a ratifiée le 27 février 1992, impose aux Etats parties de prendre des mesures pour lutter contre les déplacements et les non-retours illicites d’enfants à l’étranger. A cette fin, ils doivent favoriser la conclusion d’accords bilatéraux ou multilatéraux ou l’adhésion aux accords existants.
3.
L’Accord bilatéral d’entraide judiciaire en matière civile et pénale entre la Grèce et l’Albanie
33.
Signé le 17 mai 1993, cet accord a été ratifié par l’Albanie en vertu de la loi n
o
7760 du 14 octobre 1993 et par la Grèce en vertu de la loi n
o
2311/1995. Il prévoit, en ses articles 2, 3, 23 et 24, la possibilité pour les ministères de la Justice des deux Parties contractantes de coopérer en vue de la reconnaissance et de l’exécution sur leurs territoires respectifs des décisions de justice définitives rendues par les autorités de l’autre Partie en matière civile, familiale et commerciale.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
34.
Le code de procédure civile, qui régit notamment l’exécution des jugements définitifs, ne contient pas de dispositions expressément applicables au transfert de garde des enfants. Les règles de procédure de droit commun relatives à l’exécution des jugements sont donc applicables
mutatis mutandis
.
35.
Lorsque le refus d’un parent de respecter une décision de justice est constitutif d’une infraction pénale, l’affaire doit être renvoyée au ministère public.
36.
Le non-respect d’une décision définitive relative à la garde des enfants peut emporter les sanctions prévues à l’article 127 du code pénal.
(...)
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
46.
Le requérant allègue que l’inefficacité des autorités albanaises, qui n’ont pas pris les mesures nécessaires pour que sa fille et lui soient réunis conformément à une décision de justice définitive, a violé son droit au respect de sa vie familiale garanti par l’article 8 de la Convention, aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
(...)
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
48.
Le requérant estime que les autorités n’ont pas fait preuve de la diligence que l’on pouvait normalement attendre d’elles pour garantir le respect de ses droits. Il allègue en outre que la raison pour laquelle elles n’ont pas réussi à obtenir la coopération des autorités grecques pour découvrir le lieu où se trouvait sa fille est que, au lieu de s’en tenir à des faits éventuellement établis, elles ont présumé que F.M. et son époux actuel étaient en situation irrégulière en Grèce.
49.
Le Gouvernement conteste les arguments du requérant. Il soutient que, conformément à l’obligation positive consacrée par l’article 8 de la Convention, les autorités ont mis en œuvre tous les moyens à leur disposition pour réunir le requérant et sa fille. Il souligne que quelque 500
000 ressortissants albanais vivent en Grèce, et que la moitié d’entre eux sont en situation irrégulière. Il estime donc qu’il ne saurait être tenu pour responsable du fait que le requérant n’a pas communiqué l’adresse précise de sa fille ni demandé la prise d’une mesure d’urgence avant que F.M. ne quittât l’Albanie avec l’enfant, et soutient que le recours aux instruments prévus dans l’accord bilatéral entre la Grèce et l’Albanie a été infructueux parce que l’adresse précise de l’enfant et de sa mère en Grèce n’a pas été indiquée (paragraphe 33 ci-dessus).
2.
Appréciation de la Cour
a)
Principes généraux
50.
La Cour rappelle que, si l’article 8 de la Convention tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il engendre de surcroît des obligations positives inhérentes à un «
respect
» effectif de la vie familiale. A ces deux égards, il faut tenir compte du juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents de l’individu et de la société dans son ensemble
; de même, aux deux égards, l’Etat jouit d’une certaine marge d’appréciation (
Keegan c. Irlande
, 26 mai 1994, § 49, série A n
o
290
;
Ignaccolo-Zenide c. Roumanie
, n
o
31679/96, §
;
Iglesias Gil et A.U.I. c. Espagne
, n
o
56673/00, § 48, CEDH 2003-V, et
Sylvester c. Autriche
, n
os
36812/97 et 40104/98, § 55, 24
avril 2003).
51.
S’agissant de l’obligation pour l’Etat de prendre des mesures positives, la Cour a déclaré à de nombreuses reprises que l’article 8 implique le droit d’un parent à des mesures propres à le réunir à son enfant et l’obligation pour les autorités nationales de faciliter ce regroupement (voir, par exemple,
Ignaccolo-Zenide
, précité, § 94
;
Iglesias Gil et A.U.I.
, précité, § 49, et
Nuutinen c. Finlande
, n
o
‑
52.
La Cour a dit à de nombreuses reprises que, dans les affaires relatives à l’exécution des décisions relevant du droit de la famille, le point décisif consiste à savoir si les autorités nationales ont pris, pour faciliter l’exécution, toutes les mesures nécessaires que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles compte tenu des circonstances de l’espèce (
Hokkanen c. Finlande
, 23 septembre 1994, § 58, série A n
o
299-A
;
Ignaccolo-Zenide
, précité, § 96
;
Nuutinen
, précité, § 128, et
Sylvester
, précité, § 59).
53.
Dans ce type d’affaires, le caractère satisfaisant d’une mesure s’apprécie à la rapidité de sa mise en œuvre, car le passage du temps peut avoir des conséquences irrémédiables sur les relations entre l’enfant et le parent qui ne vit pas avec lui. La Cour relève que l’article 11 de la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants (à laquelle l’Albanie n’est pas partie) impose aux autorités judiciaires ou administratives concernées de procéder d’urgence en vue du retour de l’enfant, et prévoit que toute inaction de plus de six semaines peut donner lieu à la demande d’une déclaration sur les raisons de ce retard (
Ignaccolo-Zenide
, précité, § 102).
54.
La Cour a dit également que, si des mesures coercitives à l’égard des enfants ne sont pas souhaitables dans ce domaine délicat, le recours à des sanctions ne doit pas être écarté en cas de comportement illégal du parent avec lequel vivent les enfants (
Ignaccolo-Zenide
, précité, § 106).
55.
La Cour rappelle que la Convention doit s’appliquer en accord avec les principes du droit international, en particulier ceux relatifs à la protection internationale des droits de l’homme (
Streletz, Kessler et Krenz c.
Allemagne
[GC], n
os
34044/96, 35532/97 et 44801/98, § 90, CEDH 2001
‑
II, et
Al-Adsani c. Royaume-Uni
[GC], n
o
35763/97, § 55, CEDH 2001-XI). Elle estime par conséquent que les obligations positives que l’article 8 de la Convention fait peser sur les Etats contractants en matière de réunion d’un parent à ses enfants doivent s’interpréter à la lumière de la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 (
Ignaccolo-Zenide
, précité, §
95).
b)
Application des principes généraux en l’espèce
56.
La Cour note, en premier lieu, qu’il ne prête pas à controverse que la relation entre le requérant et sa fille relève de la vie familiale au sens de l’article 8 de la Convention.
57.
Dans la mesure où ils engagent la responsabilité de l’Etat défendeur, les faits présentés en l’espèce constituent clairement une ingérence dans l’exercice du droit au respect de la vie familiale du requérant, que l’inexécution de la décision d’attribution du droit de garde a privé de la présence de sa fille.
58.
Même si la procédure relative au droit de garde a été rouverte récemment et est encore pendante, force est de constater que la décision d’attribution de ce droit prononcée le 4 février 2004, alors qu’elle était opposable, est restée inexécutée pendant près de deux ans. La Cour doit donc déterminer si les autorités nationales ont pris les mesures nécessaires et suffisantes pour faciliter l’exécution du jugement en question.
59.
En l’espèce, la Cour observe que la procédure visant à l’exécution de la décision en faveur du requérant est pendante depuis avril 2004, et elle relève d’emblée que cette situation n’est nullement imputable à l’intéressé, celui-ci ayant demandé aux autorités nationales d’y mettre fin et s’étant efforcé sans relâche d’obtenir le retour de sa fille.
60.
Ce n’est qu’en avril 2005, plus d’un an après l’adoption de la décision d’attribution du droit de garde, que les huissiers ont prié la police de les informer du lieu où se trouvaient F.M. et sa fille. Si ces mesures visant à l’exécution de la décision ont toutes été prises dans un délai de quatre mois en 2005, la même diligence n’avait pas été déployée pendant la période cruciale immédiatement postérieure à la décision d’attribution. Comme indiqué précédemment, ce n’est qu’en janvier 2005 que les huissiers ont entrepris de rechercher le lieu de résidence de F.M. Il est à noter en outre qu’aucune mesure n’a été prise après mai 2005.
61.
La Cour constate qu’aucune explication satisfaisante n’a été avancée pour justifier ces lenteurs. De même, le Gouvernement n’a pas expliqué pourquoi les autorités n’avaient pris absolument aucune mesure après avoir établi que F.M. vivait en Grèce. On se rappellera à cet égard que le requérant et la famille de son ex-épouse avaient informé les autorités, notamment au cours de l’audience relative à l’attribution du droit de garde, que F.M. résidait en Grèce, où elle aurait émigré pour des raisons économiques.
62.
La Cour considère que l’argument du Gouvernement selon lequel F.M. serait en situation irrégulière en Grèce ne repose que sur des spéculations. Les autorités n’ont pris aucune mesure pour s’enquérir auprès des autorités grecques du lieu de résidence de F.M. et de sa fille, bien que l’accord bilatéral entre les deux pays prévît cette possibilité.
63.
Le Gouvernement soutient que l’inexécution de la décision en question est due au fait que l’enfant n’était plus en Albanie, situation qui serait elle-même imputable en partie au requérant, qui n’aurait pas demandé la prise de mesures d’urgence pendant la procédure relative à l’attribution du droit de garde.
64.
Il apparaît cependant que les tentatives faites par le requérant pour alerter les autorités quant au risque que l’enfant fût enlevée sont restées sans effet. La Cour estime que le fait que le requérant n’ait pas sollicité de mesure conservatoire n’exonère nullement les autorités de leurs obligations en matière d’exécution des jugements, dans la mesure où ce sont elles qui, précisément, exercent l’autorité publique et disposent des moyens de surmonter les obstacles à l’exécution. En outre, on ne saurait reprocher au requérant de ne pas s’être adressé aux juridictions grecques, l’accord bilatéral prévoyant expressément qu’il revient aux ministères de la Justice des deux pays de faire exécuter les décisions d’attribution du droit de garde sur leur territoire (paragraphe 33 ci-dessus). Comme la Cour l’a déjà souligné, le Gouvernement ne lui a pas expliqué de manière satisfaisante quelles mesures il a prises dans le cadre de cet accord, si tant est qu’il en ait pris, pour obtenir le retour de Grèce de la fille du requérant, ou tout au moins pour déterminer le lieu de résidence de F.M.
65.
La Cour observe par ailleurs que les nombreuses mesures législatives adoptées par le gouvernement albanais pour garantir l’état de droit et respecter les traités européens et internationaux ne comprennent aucune mesure effective permettant d’assurer le regroupement des parents et de leurs enfants dans les cas tels que celui du requérant. Il n’existe pas, notamment, de recours particulier permettant la prévention et la répression des enlèvements d’enfants hors du territoire albanais (paragraphes 34 et suivants ci-dessus). A l’heure actuelle, l’Albanie n’est pas partie à la Convention de La Haye susmentionnée, et elle n’a pas encore pris de mesures pour appliquer la Convention des Nations unies du 20 novembre 1989 relative aux droits de l’enfant (paragraphes 31 et 32 ci-dessus).
66.
La Cour rappelle que, si la Convention européenne des droits de l’homme n’impose pas aux Etats de ratifier les conventions internationales, elle leur fait obligation de prendre toutes les mesures de leur choix nécessaires pour assurer le respect des droits de l’individu garantis par l’article 8 de la Convention, et notamment pour obtenir le retour des enfants auprès de leurs parents conformément aux décisions définitives des juridictions internes.
67.
Indépendamment du fait que l’Albanie n’a pas ratifié les instruments internationaux applicables dans ce domaine, la Cour constate que l’ordre juridique albanais, en son état actuel, ne procure aucun autre cadre permettant au requérant de bénéficier de la protection concrète et effective requise en vertu de l’obligation positive de l’Etat consacrée à l’article 8 de la Convention.
68.
Compte tenu des circonstances de l’affaire, la Cour conclut, nonobstant la marge d’appréciation de l’Etat défendeur en la matière, que les mesures prises par les autorités albanaises en l’espèce n’étaient ni suffisantes ni efficaces au regard de l’obligation positive qui leur incombait en vertu de l’article 8.
69.
Il y a donc eu violation de l’article 8 de la Convention.
(...)
(...)
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
(...)
Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 12 décembre 2006, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Lawrence Early
Nicolas Bratza
Greffier
Président