A PATRA SECȚIUNE
MARINI c. ALBANIE
(Cerere nr. 3738/02)
18 decembrie 2007
07/07/2008
Această hotărâre este definitivă. Poate suferi corectări de formă.
Privind cauza Marini c. Albania,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), sesizată într-o cameră compusă din:
Nicolas Bratza,
președintele,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Kristaq Traja,
Stanislav Pavlovschi,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
judecători,
și Lawrence Early,
grefier de secțiune,
După deliberare în ședință de cameră la 2 octombrie 2007 și 27 noiembrie 2007,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la aceasta din urmă dată:
1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 3738/02) îndreptată împotriva Republicii Albania și pe care un resortisant al acestui stat, Vlash Marini ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 24 ianuarie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.Reclamantul este reprezentat de avocat S. Puto, de la Tirana. Guvernul albanez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, doamna S. Mëneri, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.Reclamantul susținea că autoritățile nu îndepliniseră obligațiile contractate prin crearea unei societăți 50/50. Denunța în special o violare a articolului 6 § 1 din Convenție sub mai multe aspecte: neexecutare a unei sentințe definitive, durată excesivă a procedurii, lipsa motivării hotărârilor judecătorești și negare a dreptului de acces la tribunal. Invocând art. 13 din Convenție, se plângea că nu dispusese de un recurs efectiv pentru a-și face valide grievele pe temeiul articolului 6. În sfârșit, alegea o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a articolului 14 din Convenție.
4.La 10 aprilie 2006, a patra secțiune a Curții a decis să aducă cererea la cunoștința Guvernului. Prin aplicarea articolului 29 § 3 din Convenție, a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cererii.
FAPTE
I.
5.Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește la Tirana.
A.
Procedura în fața comisiei de arbitraj de stat
6.În 1991, reclamantul, care deținea cetățenia americană și albaneză, și guvernul albanez au înființat o coentreprindere cu durată fixată la zece ani. Această societate era specializată în producția de materiale plastice și avea denumirea "Marini-Albplastik". Staturile societății, din 11 martie 1991, au fost aprobate printr-o decizie a Consilului Miniștrilor din 23 aprilie 1991. Noua societate a fost înregistrată corespunzător în registrul comerțului.
7.Bunurile societății constau dintr-o fabrică cu echipamentul ei cu valoare totală de 1.500.000 lekë (ALL - aproximativ 12.497 euro (EUR)), care aparținuseră anterior unei întreprinderi de stat, Mandimpeks. Aportul reclamantului în societate, un capital de 1.100.000 dolari americani (USD - aproximativ 834.098 euro), era destinat renovării fabricii și achiziționării viitoare a unei noi tehnologii. Părțile dețineau fiecare 50% din acțiuni.
8.La 30 mai 1991, pentru a satisface obligațiilor impuse de staturile societății, reclamantul, în numele Marini-Albplastik, a încheiat cu o societate italiană, Edil-Plastic, un contract de achiziție a unei noi tehnologii pentru producția de materiale plastice. Reclamantul a versât o sumă globală de 228.000 USD (aproximativ 173.000 EUR). Trebuia să cheltuiască o a doua sumă după finalizarea primei faze de renovare a fabricii.
9.După realizarea 60% din lucrările de renovare a fabricii, statul a încheiat activitățile societății și a cerut reclamantului să stabilească noi baze pentru cooperare. Reclamantul a refuzat. La 3 aprilie 1993, Consilul Miniștrilor a luat atunci o decizie prin care a anulat cea din 23 aprilie 1991 și a reziliat unilateral contractul care dăduse naștere societății Marini-Albplastik.
10.Într-o dată neprecizată, reclamantul a sesizat comisia de arbitraj de stat (Arbitrazhi i Shtetit), încărcinată în acea vreme cu reglementarea litigiilor care implicau coentreprinderile statului.
11.La 7 mai 1993, comisia de arbitraj de stat a confirmat validitatea statutelor Marini-Albplastik. De asemenea, a ordonat statului să plătească reclamantului o sumă de aproximativ 41 milioane ALL (aproximativ 341.608 EUR) pentru pierderea veniturilor datorată încetării activităților societății în 1992 și o sumă de 68.400 ALL (aproximativ 569 EUR) corespunzând dobânzilor aduse investiției de 228.000 USD. În plus, a ordonat întreprinderii publice să finalizeze lucrările de reconstituire a fabricii până la 30 octombrie 1993 cel mai târziu. În sfârșit, comisia de arbitraj de stat a respins cererea reclamantului de restituire a cotei sale de investiție pe motiv că aceasta făcea parte din bunurile societății.
12.Statul a făcut apel din această decizie în fața comisiei de arbitraj de stat plenuțe (Mbledhja e Përgjithsme e Arbitrarëve të Arbitrazhit Shtetëror). La 7 iulie 1993, aceasta din urmă a confirmat partea hotărârii comisiei de arbitraj de stat care ordona statului să-și îndeplinească obligația de continuare a activităților coentreprinderii, dar a anulat cea care acorda reclamantului o compensație pentru dobânzi bancare și pierdere de venituri și a returnat dosarul comisiei de arbitraj de stat pentru o nouă calculare a sumei acestei pierderi. La această dată de asemenea, prima parte a hotărârii din 7 mai 1993 a devenit definitivă.
13.La 5 noiembrie 1993, comisia de arbitraj de stat s-a raliat directivelor date de comisia de arbitraj de stat plenuță în hotărârea din 7 iulie 1993 și a ordonat statului să plătească reclamantului o sumă globală de 26 milioane ALL (aproximativ 217.286 EUR) pentru pierderea de venituri în 1992. Această decizie a devenit definitivă la această dată.
14.În 1993, într-o dată neprecizată, executorii judecătorești au procedat la execuția hotărârii definitive menționată prin congelare a activelor întreprinderii publice și remitere reclamantului a sumei de 26 milioane ALL ce-i era datorată.
15.După refuzul Consilului Miniștrilor de a-i comunica decizia comisiei de arbitraj de stat plenuță din 7 iulie 1993, reclamantul a depus un recurs în fața Curții Constituționale pentru a face reparare acestei încălcări. La 8 noiembrie 1995, Curtea Constituțională a concluzionat la o violare a drepturilor constituționale ale reclamantului și a ordonat ca acestuia să i se comunice decizia comisiei de arbitraj de stat plenuță.
16.Doi ani după pronunțarea hotărârii comisiei de arbitraj de stat plenuță, Consilul Miniștrilor a comunicat această decizie reclamantului.
(...)
C.
Privatizarea fabricii aparținând coentreprinderii
19.La 13 septembrie 1996 și respectiv 24 ianuarie 1997, Oficiul Național de Privatizare (Agjensia Kombëtare e Privatizimit) a vândut lui F. imobilele fabricii și terenul adiacent, deși ambele erau proprietatea societății Marini-Albplastik.
20.Reclamantul a deschis o procedură în care a contestat aceste decizii de privatizare.
21.La 10 iunie 1998, 18 decembrie 1998, 1 decembrie 1999, 19 decembrie 2000 și 2 mai 2001, tribunalul de district Tirana, curtea de apel Tirana, camera civilă a Curții Supreme, camerele reunite ale Curții Supreme și Curtea Constituțională au concluzionat respectiv că actele de privatizare erau nule și lipsite de efect, considerând în special că fabrica făcea parte din bunurile societății Marini-Albplastik. Instanțele judecătorești interne au ordonat în sfârșit lui F. să restituie fabrica și terenul adiacent asociaților acestei societăți.
22.La cererea reclamantului, tribunalul de district Tirana a adoptat la 17 ianuarie 2000 un titlu de execuție al hotărârii din 10 iunie 1998.
23.În ciuda acestui titlu de execuție, ministrul Afacerilor Economice și Finanțelor a încheiat la 4 iulie 2001, fără acordul reclamantului, un contract de locație de 20 de ani cu o altă societate, D., care trebuia să transforme fabrica într-o fabrică de încălțaminte (a se vedea expunerea procedurii la punctul D mai jos). Societatea D. ocupase deja imobilele fabricii și o administra pe baza unui contract de locație de patru ani încheiat în 1998 cu F. (a se vedea expunerea procedurii la punctul D mai jos).
D.
Procedura privind validitatea primului contract de locație
24.În 1998, în timp ce procedura privind legalitatea deciziilor de privatizare a fabricii era încă în curs, F. a încheiat cu societatea D. un contract de locație de patru ani prin care aceasta din urmă trebuia să transforme fabrica în fabrică de încălțaminte.
25.Societatea D. a sesizat tribunalul de district Tirana cu o cerere de suspendare a execuției titlului de execuție din 17 ianuarie 2000. La 17 februarie 2000, tribunalul a admis această cerere.
26.Prin hotărâre a 11 mai 2000, tribunalul de district Tirana a declarat că reclamantul trebuia să respecte clauzele contractului de locație încheiat între F. și societatea D. La 2 februarie 2001, curtea de apel a confirmat această hotărâre.
27.Reclamantul s-a pourvăzut împotriva acestei hotărâri în fața Curții Supreme.
28.La 23 decembrie 2002, Curtea Supremă a hotărât că din cauza nulității deciziilor de privatizare, F. nu putuse încheie contractul menționat mai sus și că locația era prin urmare nulă și lipsite de efect. Curtea a anulat hotărârile tribunalului de district și ale curții de apel și a pus capăt procedurii.
29.În acea vreme însă, contractul de locație de patru ani a expirat (la 2 octombrie 2002) și societatea D. administra acum fabrica în virtutea unui nou contract încheiat, de data aceasta, cu Guvernul (a se vedea procedura expusă la punctul F mai jos).
E.
Noile statute ale societății Marini-Albplastik
30.La 1 februarie 2001, în timp ce procedura privind validitatea primului contract de locație deschisă împotriva D. era încă în curs, Ministerul Muncii și reclamantul au convenit să înființeze o nouă societate Marini-Albplastik. Această nouă societate a fost constituită pe baza statutelor primei societăți Marini-Albplastik, din 11 martie 1991, a hotărârii comisiei de arbitraj de stat din 7 mai 1993 și a sentinței definitive a tribunalului de district pronunțată în favoarea reclamantului la 10 iunie 1998
31.Conform articolului 9 al statutelor noii societăți, "părțile recunosc responsabilitatea lor în nerespectarea obligațiilor la care se angajaseră în primele statute și convin să se achite de daunele și prejudiciile datorate (în virtutea hotărârii comisiei de arbitraj de stat din 7 mai 1993 și a sentinței definitive a tribunalului de district Tirana pronunțată în favoarea reclamantului la 10 iunie 1998)".
32.Părțile s-au pus de acord asupra unei proprietăți indivize la egalitate a societății pentru o perioadă de 10 ani, postul de manager al acestei societăți revenind reclamantului.
33.La 18 mai 2001, noua societate a fost înregistrată în fața tribunalului de district Tirana sub denumirea Marini-Albplastik Ltd, o societate de producție de materiale plastice deținută în indivize de reclamant și o întreprindere publică care depindea, în acea vreme, de Ministerul Muncii.
34.La 6 septembrie 2001, părțile au ținut prima adunare generală a societății pentru a stabili suma cotelor lor de capital. Reprezentantul întreprinderii publice a declarat că statul și-ar face aportul în numele societății Marini-Albplastik de îndată ce reclamantul și-ar fi făcut al său. Reclamantul s-a opus acestei pretenții pe motiv că legea prevedea aporte simultane.
(...)
H.
Procedura de lichidare a Marini-Albplastik
58.În 2003, întreprinderea publică a cerut, dar în zadar, de mai multe ori reclamantului să convoace, în calitatea sa de manager al societății Marini-Albplastik, o adunare generală a societății.
59.La 21 februarie 2003, în cursul unei adunări generale a societății, reprezentantul întreprinderii publice a informat reclamantul de intenția sa de a rezilia contractul la originea societății Marini-Albplastik, la care reclamantul s-a opus. Ministerul Afacerilor Economice a sesizat atunci tribunalul de district cu o cerere de lichidare a societății și a bunurilor acesteia din cauza dezinteresului reclamantului pentru activitățile acestei societăți.
60.La 8 mai 2003, tribunalul de district a numit un lichidator și a întărit lichidarea societății Marini-Albplastik. La 20 noiembrie 2003, curtea de apel a confirmat această decizie. La 20 iulie 2004, Curtea Supremă a respins recursul depus ulterior, pe motiv că nu erau îndeplinite condițiile articolului 472 al Codului de procedură civilă.
61.Într-o dată neprecizată, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională cu un recurs invocând în special lipsa echității procedurii din următoarele motive: pe de o parte, Ministerul Afacerilor Economice nu deținea cote în societatea Marini-Albplastik și deci nu avea dreptul de a cere lichidarea acesteia și, pe de alta parte, procedura viza nu societatea ci doar reclamantul deoarece nu fusese comunicată celuilalt asociat, și anume Ministerul Muncii.
62.La 14 octombrie 2004, lichidatorul societății Marini-Albplastik a cerut reclamantului, în calitatea sa de manager al societății, să prezinte conturile și quitanța. Lipsa de promptitudine a reclamantului de a participa la adunările generale convocate de lichidator l-a determinat pe acesta din urmă să sesizeze tribunalul de district Tirana pentru aprobarea conturilor definitive ale societății și radierea acesteia din registrul comerțului. Reclamantul a cerut să fie suspendată această procedură până la pronunțarea hotărârii Curții Constituționale.
63.La 6 ianuarie 2005, tribunalul de district Tirana a respins reclamantul, a validat conturile definitive ale societății și a ordonat închiderea procedurii de lichidare și mențiunea acesteia în registrul comerțului. La 7 iunie 2005, Curtea de apel Tirana a confirmat această hotărâre.
64.La 27 aprilie 2005, Curtea Constituțională, sesizând într-o formație de șapte judecători din nouă, în conformitate cu dispozițiile relevante ale legii privind organizația și funcționarea acesteia, a respins recursul reclamantului din cauza unui vot egal. A limitat raționamentul la imposibilitatea, pentru ea, de a se pronunța cu majoritate asupra vreuneia din chestiunile ridicate în cauza. Reclamantul a fost invitat să depună un nou recurs conform prevederilor articolului 74 al legii privind Curtea Constituțională (a se vedea §72 mai jos).
65.Reclamantul nu a depus un nou recurs.
II.
A.
Constituția
66.Dispozițiile relevante ale Constituției albaneze se citesc după cum urmează:
art. 42 § 2
"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care să garanteze protecția drepturilor, libertăților și intereselor pe care le recunoaște Constituția și legile și se va pronunța asupra oricărei acuzații în materie penală adresată ei."
art. 131
"Curtea Constituțională se pronunță:
(...)
f) într-o decizie definitivă asupra recursurilor depuse în fața ei, după epuizarea căilor de atac deschise pentru protecția acestor drepturi, de orice persoană care se consideră victimă a unei violări a dreptului constituțional la un proces echitabil".
art. 133
"(...)
2.Curtea Constituțională se pronunță cu majoritate a tuturor membrilor săi."
art. 142 § 3
"Hotărârile judecătorești se impun organelor statului."
B.
Legea privind Curtea Constituțională (organizare și funcționare) (Legea nr. 8577) din 10 februarie 2000
67.Conform acestei legi, Curtea Constituțională este instanța supremă responsabilă de garantarea respectării Constituției și de pronunțarea asupra interpretării acesteia în mod definitiv
68.Curtea este compusă din nouă membri desemnați de Președintele Republicii cu acordul Parlamentului (art. 7).
69.Recursurile fac obiectul unui examen preliminar de o grupă de trei judecători constituționali, inclusiv judecătorul raportor (art. 31).
70.Curtea se pronunță asupra recursurilor individuale în ședință plenuțe, toți judecătorii fiind prezenți. Cvorumul ședinței plenare este de două treimi din judecătorii aleși (art. 32). Curtea ia deciziile sale cu majoritate a tuturor membrilor săi (art. 133 al Constituției albaneze).
71.Curtea Constituțională se pronunță cu majoritate a membrilor săi, abținerea fiind interzisă (art. 72).
72.Conform articolului 74 al legii privind Curtea Constituțională, în caz de vot egal, Curtea Constituțională trebuie să respingă recursul. Respingerea unui recurs pentru acest motiv nu împiedică reclamantul de a sesiza din nou Curtea Constituțională cu același grief, care trebuie atunci să se pronunțe cu majoritate a judecătorilor prezenți.
(...)
II.
76.Printre documentele prezentate în fața Curții, se află un studiu privind regulile aplicabile în caz de vot egal la adoptarea hotărârilor instanțelor superioare în mai multe State contractante reprezentând diferite tradiții juridice. În acest sens, se poate observa că nu există o practică uniformă în cadrul curților supreme și curților constituționale. Numeroase State au adoptat măsuri proprii de evitare a unui vot egal și de garantare a existenței unei majorități: formație colegială compusă dintr-un număr impar de judecători (Albania, Bosnia-Herțegovina, Polonia, Malta și Regatul Unit, de exemplu) și/sau interzicerea abstinerii (Albania, Bosnia-Herțegovina, Moldova, de exemplu) și/sau cvor necesar pentru a judeca fixat la un număr impar de judecători (Italia, Andorra, Austria, de exemplu). Cu toate acestea, chiar și în aceste condiții, un vot egal nu este niciodată exclus. Pentru a garanta obținerea unei hotărâri finale chiar și în acest caz, sistemele juridice diferite oferă diverse soluții, cum ar fi vocea preponderentă a Președintelui Curții sau al colegiului (Austria, Italia și Spania, de exemplu) sau a judecătorului raportor (Andorra, de exemplu) sau interpretarea votului egal (Germania, Polonia, Slovacia și Moldova, de exemplu). În caz de vot egal, sistemul juridic albanez prevede că examinarea dosarului este amânată pentru o durată nedeterminată până când circumstanțele care au dus la un asemenea vot au încetând de a exista (a se vedea §72 mai sus).
77.Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de neexecutare de către autorități a unei sentințe definitive, de durată excesivă a procedurii, de lipsa motivării hotărârilor judecătorești și de negare a dreptului de acces la tribunal. Reclamantul se prevalează de asemenea de art. 13 pentru a contesta absența unui recurs efectiv privind grievele sale pe temeiul articolului 6. În sfârșit, reclamantul denunță o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 14 din Convenție.
78.Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție se citesc după cum urmează:
"1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil..."
(...)
II.
100.Reclamantul se plânge de violare a articolului 6 § 1 din cauza neexecutării de hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, a duratei excessive a procedurii, a lipsei motivării hotărârilor Curții Supreme și a restricționării dreptului de acces la tribunal sub două aspecte: recursul constituțional al sa a fost respins din cauza votului egal și ordinanța de lichidare a societății l-a împiedicat să deschidă o procedură prin care să-și apere interesele.
(...)
B.
Pe fond
1.
Negare a dreptului de acces la tribunal
a)
Argumentele părților
109.Reclamantul se plânge că în cursul procedurii interne, dreptul de acces la tribunal a fost încălcat sub două aspecte. În primul rând, contestă ordinanța de lichidare a societății care nu i-a permis să deschidă o procedură pentru a-și apăra interesele. Sub acest aspect, susține de asemenea că, în procedura internă, a fost reprezentat de lichidator care a acționat împotriva intereselor sale.
110.În al doilea rând, reclamantul susține că votul egal la adoptarea hotărârii Curții Constituționale din 27 aprilie 2005 a lezat dreptul de acces la aceasta. Posibilitatea de a sesiza ulterior această instanță cu același grief nu a modificat în niciun fel situația deoarece un nou vot egal nu era exclus.
111.Guvernul nu răspunde privind prima componentă a acestui grief pe care o contestă totuși pe cea de-a doua. Potrivit acestuia, legea prevede respingerea unui recurs în caz de vot egal în scopul de a garanta principiul siguranței juridice. Această respingere nu aduce de altfel consecințe definitive pentru reclamant deoarece Curtea Constituțională poate reexamina același grief de îndată ce circumstanțele care au dus la votul egal au încetând de a exista și a fost depus un nou recurs.
b)
Aprecierea Curții
112.Curtea reamininteste că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație privind drepturile și obligațiile de caracter civil. Consacră prin urmare "dreptul la tribunal", din care dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă, nu constituie decât un aspect (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, §§ 35-36, seria A nr. 18). Acest drept apare numai privind contestațiile referitoare la "drepturi și obligații" de caracter civil care pot fi spuse, cel puțin în mod apărabil, recunoscute în dreptul intern (a se vedea, printre alte hotărâri, James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 81, seria A nr. 98 și Powell și Rayner c. Regatul Unit, 21 februarie 1990, § 36, seria A nr. 172).
113.Mai mult, "dreptul la tribunal" nu este absolut; poate da loc la limitări implicit admise, în ceea ce privește în special condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece apelează prin natura sa la o reglementare de către stat care se bucură de o oarecare marjă de apreciere la acest punct (Ashingdane c. Regatul Unit, 28 mai 1985, § 57, seria A nr. 93). Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justițiabil într-o manieră sau la punct încât dreptul de acces la tribunal se vede afectat în substanța sa; în sfârșit, se pot concilia cu art. 6 § 1 numai dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Levages Prestations Services c. Franța, 23 octombrie 1996, § 40, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V).
114.Curtea va examina acum grievele reclamantului la lumina principiilor generale tocmai expuse.
(...)
ii.
Negare a dreptului de acces la tribunal rezultând din votul egal
118.Curtea observă că art. 74 al legii privind organizația Curții Constituționale prevede că Curtea Constituțională este obligată să respingă recursurile individuale în caz de vot egal și/sau atunci când niciuna din soluțiile propuse nu obține o majoritate de voturi. Curtea Constituțională poate examina ulterior un nou recurs constituțional al reclamantului fondat pe aceleași motive și invocând același grief.
119.Deslușit, părțile au afirmat că Curtea Constituțională a respins recursul reclamantului din cauza votului egal, dar Curtea nu mai puțin observă că Curtea Constituțională sesiza într-o formație de șapte judecători și că conform articolului 72 al legii privind organizația Curții Constituționale, aceștia din urmă nu aveau dreptul de a se abține. Prin urmare, și contrar a ceea ce susțin părțile, Curtea trebuie să concluzioneze că, dacă Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra recursului reclamantului, nu din cauza votului egal ci deoarece nu a ajuns la o majoritate pe vreuna din soluțiile propuse. Trebuie subliniat că niciun motiv nu fusese avansat pentru a susține aceasta.
120.Curtea reamininteste că art. 6 din Convenție nu obligă Statele contractante să creeze curți de apel sau de casație. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu instanțe judecătorești de acest tip are obligația de a veghea ca justițiabiii să se bucure în fața lor de garanțiile fundamentale ale articolului 6 (a se vedea, printre alte hotărâri, Delcourt c. Belgia, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Aceste garanții cuprind dreptul fiecăruia de a-și vedea cauza decisă definitiv, inclusiv în cazul reclamantului, acela de a obține o hotărâre privind admisibilitatea și/sau fondul recursului constituțional.
121.În cazul reclamantului, Curtea Constituțională de fapt a refuzat să se pronunțe. Guvernul susține că respingerea grevei reclamantului nu aduce consecințe permanente pentru acesta din urmă în măsura în care ar mai avea posibilitatea de a depune un nou recurs de îndată ce "circumstanțele" care au dus la absența hotărârii Curții Constituționale ar fi schimbat. Curtea nu poate totuși admite că simpla posibilitate a unei schimbări de circumstanțe și, pentru reclamant, cea de a-și vedea recursul decis definitiv într-un viitor rău definit pot satisface cerințele siguranței juridice.
122.Faptul că Curtea Constituțională nu a putut să se pronunțe cu majoritate asupra soluțiilor propuse a privat reclamantul de o hotărâre definitivă asupra dosarului și deci a lezat dreptul de acces la tribunal în substanța sa. A existat prin urmare violare a articolului 6 § 1 din Convenție.
123.Cu toate că acest argument este lipsit de relevanță în cauza de față, Curtea ar dori totuși să observe, ca răspuns la invocarea de către părți a dispozițiilor relevante ale legii privind organizația Curții Constituționale, că soluția adoptată în Albania în caz de vot egal se deosebește puternic de cele în vigoare în sistemele juridice ale altor Părți contractante (a se vedea §76 mai sus). Contrastând cu aceste sisteme care, fie exclud un vot egal, fie oferă diverse procedee pentru a permite ajungerea la o hotărâre definitivă într-un asemenea caz, sistemul albanez, pe de altă parte, reglementează chestiunea votului egal în fața Curții Constituționale într-un sens excludând o hotărâre definitivă formală asupra obiectului recursului. Mai mult, niciun alt motiv decât existența unui vot egal nu este atunci invocat pentru a susține respingerea recursului. În aceste condiții, Curtea trebuie să concluzioneze că dispozițiile privind votul egal ale articolului 74 al legii privind organizația Curții Constituționale nu servesc interesul siguranței juridice și pot priva un reclamant de dreptul efectiv ca recursul constituțional să fie definit decis.
(...)
(...)
4.
Declară
că a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție deoarece reclamantul s-a văzut privat de dreptul de acces la tribunal din cauza refuzului Curții Constituționale de a se pronunța asupra recursului constituțional al său;
(...)
Redactat în limba engleză, apoi comunicat în scris la 18 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Lawrence Early
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte
QUATRIÈME SECTION
MARINI c. ALBANIE
(Requête n
o
3738/02)
ARRÊT
18 décembre 2007
07/07/2008
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Marini c. Albanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Nicolas Bratza,
président,
Josep Casadevall,
Giovanni Bonello,
Kristaq Traja,
Stanislav Pavlovschi,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
juges,
et de Lawrence Early,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2007 et le 27
novembre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
3738/02) dirigée contre la République d'Albanie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Vlash Marini («
le requérant
»), a saisi la Cour le 24 janvier 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
3.
Le requérant soutenait que les autorités n'avaient pas rempli les obligations qu'elles avaient contractées en créant une société à 50/50. Il dénonçait en particulier une violation de l'article 6 § 1 de la Convention à plusieurs égards
: non-exécution d'un jugement définitif, durée excessive de la procédure, défaut de motivation des décisions judiciaires et déni de son droit d'accès à un tribunal. Invoquant l'article 13 de la Convention, il se plaignait de ne pas avoir disposé d'un recours efficace pour faire valoir ses griefs au titre de l'article 6. Enfin, il alléguait une violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention et de l'article 14 de la Convention.
4.
Le 10 avril 2006, la quatrième section de la Cour décida de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Par application de l'article 29 §
3 de la Convention, elle décida d'examiner en même temps la recevabilité et le fond de la requête.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1936 et réside à Tirana.
A.
Procédure devant la commission étatique d'arbitrage
6.
En 1991, le requérant, qui possède la double nationalité américaine et albanaise, et le gouvernement albanais créèrent une coentreprise dont la durée était fixée à dix ans. Cette société était spécialisée dans la production de matières plastiques et sa raison sociale était «
Marini-Albplastik
». Les statuts de la société, en date du 11 mars 1991, furent agréés par une décision du Conseil des ministres du 23 avril 1991. La nouvelle société fut enregistrée en bonne et due forme au registre du commerce.
7.
Les biens de la société consistaient en une usine avec son équipement d'une valeur totale de 1
500
000 leks (ALL – 12
497 euros (EUR) environ), lesquels avaient appartenu auparavant à une entreprise d'Etat, la Mandimpeks. L'apport du requérant dans la société, un capital de 1
100
000 dollars américains (USD – 834
098 euros environ) était destiné à la rénovation de l'usine et à l'achat futur d'une nouvelle technologie. Les parties détenaient chacune 50
% des parts.
8.
Le 30 mai 1991, pour satisfaire aux obligations que lui imposaient les statuts, le requérant, au nom de Marini-Albplastik, conclut avec une société italienne, Edil-Plastic, un contrat d'achat d'une nouvelle technologie pour la production de matières plastiques. Le requérant versa un montant global de 228
000 EUR environ). Il devait débourser une deuxième somme à l'issue de la première phase de rénovation de l'usine.
9.
Après réalisation de 60
% des travaux de rénovation de l'usine, l'Etat mit fin aux activités de la société et demanda au requérant de fixer de nouvelles bases pour la coopération. Le requérant refusa. Le 3 avril 1993, le Conseil des ministres prit alors une décision par laquelle il annulait celle du 23 avril 1991 et résiliait unilatéralement le contrat ayant donné naissance à la société Marini-Albplastik.
10.
A une date non précisée, le requérant saisit d'une demande de réparation la commission étatique d'arbitrage (
Arbitrazhi i Shtetit
), chargée, à l'époque des faits, de régler les litiges impliquant les coentreprises de l'Etat.
11.
Le 7 mai 1993, la commission étatique d'arbitrage confirma la validité des statuts de la Marini-Albplastik. Elle ordonna également à l'Etat de verser au requérant une somme de quelque 41 millions ALL (341
608
EUR environ) pour la perte de recettes due à la cessation des activités de la société en 1992 et un montant de 68
400 ALL (569 EUR environ) correspondant aux intérêts portés par l'investissement de 228
000
USD. De plus, elle enjoignit à l'entreprise publique de terminer les travaux de reconstruction de l'usine au 30 octobre 1993 au plus tard. Enfin, la commission étatique d'arbitrage débouta le requérant de sa demande de restitution de sa part d'investissement au motif que celle-ci faisait partie des biens de la société.
12.
L'Etat interjeta appel de cette décision devant la commission étatique d'arbitrage plénière (
Mbledhja e Përgjithsme e Arbitrarëve të Arbitrazhit Shtetëror
). Le 7 juillet 1993, cette dernière confirma la partie de la décision de la commission étatique d'arbitrage ordonnant à l'Etat de remplir son obligation de poursuite des activités de la coentreprise mais annula celle accordant au requérant une compensation pour les intérêts bancaires et la perte de recettes et renvoya l'affaire devant la commission étatique d'arbitrage pour un nouveau calcul du montant de cette perte. A cette date également, la première partie de la décision du 7 mai 1993 devint définitive.
13.
Le 5 novembre 1993, la commission étatique d'arbitrage se rallia aux directives données par la commission étatique d'arbitrage plénière dans sa décision du 7 juillet 1993 et ordonna à l'Etat de verser au requérant une somme globale de 26 millions ALL (217
286 EUR environ) pour la perte de recettes en 1992. Cette décision devint définitive à cette date.
14.
En 1993, à une date non précisée, les huissiers procédèrent à l'exécution de la décision définitive précitée en gelant les actifs de l'entreprise publique et en remettant au requérant la somme de 26 millions ALL qui lui était due.
15.
Après le refus du Conseil des ministres de lui notifier la décision de la commission étatique d'arbitrage plénière du 7 juillet 1993, le requérant forma un recours devant la Cour constitutionnelle pour faire redresser cette violation. Le 8 novembre 1995, la Cour constitutionnelle conclut à une violation des droits constitutionnels du requérant et ordonna que ce dernier se vît notifier la décision de la commission étatique d'arbitrage plénière.
16.
Deux ans après le prononcé de la décision de la commission étatique d'arbitrage plénière, le Conseil des ministres notifia cette décision au requérant.
(...)
C.
Privatisation de l'usine appartenant à la coentreprise
19.
Le 13 septembre 1996 et le 24 janvier 1997 respectivement, l'Office national des privatisations (
Agjensia Kombëtare e Privatizimit
) vendit à F. les locaux de l'usine et le terrain adjacent quoique tous deux fussent la propriété de la société Marini-Albplastik.
20.
Le requérant engagea une procédure dans laquelle il attaquait ces décisions de privatisation.
21.
Les 10 juin 1998, 18 décembre 1998, 1
er
décembre 1999, 19
décembre 2000 et 2 mai 2001, le tribunal de district de Tirana, la cour d'appel de Tirana, la chambre civile de la Cour suprême, les chambres réunies de la Cour suprême et la Cour constitutionnelle conclurent respectivement que les actes de privatisation étaient nuls et non avenus, estimant notamment que l'usine faisait partie des biens de la société Marini-Albplastik. Les juridictions internes enjoignirent enfin à F. de restituer l'usine et le terrain adjacent aux associés de ladite société.
22.
Sur demande du requérant, le tribunal de district de Tirana adopta, le 17 janvier 2000, un titre exécutoire du jugement du 10 juin 1998.
23.
En dépit de ce titre exécutoire, le ministre des Affaires économiques et des Finances conclut, le 4 juillet 2001, sans l'accord du requérant, un contrat de bail de 20 ans avec une autre société, D., qui devait transformer l'usine en fabrique de chaussures (voir l'exposé de la procédure au point D ci-après). La société D. occupait déjà les locaux de l'usine et gérait celle-ci sur la base d'un contrat de bail de quatre ans conclu en 1998 avec F. (voir l'exposé de la procédure au point D ci-après).
D.
Procédure quant à la validité du premier contrat de bail
24.
En 1998, alors que la procédure portant sur la légalité des décisions de privatisation de l'usine était encore pendante, F. conclut avec la société D. un contrat de bail de quatre ans aux termes duquel cette dernière devait transformer cette usine en fabrique de chaussures.
25.
La société D. saisit le tribunal de district de Tirana d'une demande de sursis à exécution du titre exécutoire du 17 janvier 2000. Le 17 février 2000, le tribunal fit droit à cette demande.
26.
Par un jugement du 11 mai 2000, le tribunal de district de Tirana déclara que le requérant devait respecter les clauses du contrat de bail conclu entre F. et la société D. Le 2 février 2001, la cour d'appel confirma ce jugement.
27.
Le requérant se pourvut contre cet arrêt devant la Cour suprême.
28.
Le 23 décembre 2002, la Cour suprême jugea qu'en raison de la nullité des décisions de privatisation, F. n'avait pas pu conclure le contrat mentionné ci-dessus et que le bail était dès lors nul et non avenu. La Cour cassa les décisions du tribunal de district et de la cour d'appel et mit fin à la procédure.
29.
A cette époque toutefois, le contrat de bail de quatre ans était venu à expiration (le 2 octobre 2002) et la société D. gérait désormais l'usine en vertu d'un nouveau contrat conclu, cette fois-ci, avec le Gouvernement (voir la procédure exposée au point F ci-après).
E.
Les nouveaux statuts de la société Marini-Albplastik
30.
Le 1
er
février 2001, alors que la procédure quant à la validité du premier contrat de bail engagée contre D. était encore pendante, le ministère du Travail et le requérant convinrent de créer une nouvelle société Marini-Albplastik. Cette nouvelle société était constituée sur la base des statuts de la première société Marini-Albplastik, en date du 11 mars 1991, de la décision de la commission étatique d'arbitrage du 7 mai 1993 et du jugement définitif du tribunal de district rendu en faveur du requérant le 10
juin 1998
31.
Aux termes de l'article 9 des statuts de la nouvelle société, «
les parties reconnaissent leur responsabilité dans le non-respect des obligations auxquelles elles se sont engagées dans les premiers statuts et conviennent de s'acquitter des dommages-intérêts dus (en vertu de la décision de la commission étatique d'arbitrage du 7 mai 1993 et du jugement définitif du tribunal de district de Tirana rendu en faveur du requérant le 10 juin 1998)
».
32.
Les parties s'accordèrent sur une propriété indivise à parts égales de la société pour une période de 10 ans, le poste de gérant de cette société revenant au requérant.
33.
Le 18 mai 2001, la nouvelle société fut enregistrée auprès du tribunal de district de Tirana sous la raison sociale de Marini-Albplastik Ltd, une société de production de matières plastiques possédée en indivision par le requérant et une entreprise publique dépendant, à l'époque, du ministère du Travail.
34.
Le 6 septembre 2001, les parties tinrent la première assemblée générale de la société afin d'établir le montant de leurs parts de capital. Le représentant de l'entreprise publique déclara que l'Etat ferait son apport au nom de la société Marini-Albplastik dès que le requérant aurait fait le sien. Le requérant s'opposa à cette prétention au motif que la loi prévoyait des apports simultanés.
(...)
H.
Procédure de liquidation de Marini-Albplastik
58.
En 2003, l'entreprise publique demanda, mais en vain, à plusieurs reprises au requérant de convoquer, en sa qualité de gérant de la société Marini-Albplastik, une assemblée générale de la société.
59.
Le 21 février 2003, au cours d'une assemblée générale de la société, le représentant de l'entreprise publique informa le requérant de son intention de résilier le contrat à l'origine de la société Marini-Albplastik, ce à quoi s'opposa le requérant. Le ministère des Affaires économiques saisit alors le tribunal de district d'une demande de liquidation de la société et de ses biens en raison du désintérêt du requérant pour les activités de ladite société.
60.
Le 8 mai 2003, le tribunal de district nomma un liquidateur et entérina la liquidation de la société Marini-Albplastik. Le 20 novembre 2003, la cour d'appel confirma cette décision. Le 20 juillet 2004, la Cour suprême rejeta le pourvoi formé par la suite, au motif que les conditions de l'article 472 du code de procédure civile n'étaient pas réunies.
61.
A une date non précisée, le requérant saisit la Cour constitutionnelle d'un recours en invoquant notamment le manque d'équité de la procédure pour les motifs suivants
: d'une part, le ministère des Affaires économiques ne détenait pas de parts dans la société Marini-Albplastik et, partant, il n'avait pas le droit d'en demander la liquidation et, de l'autre, la procédure visait non la société mais le seul requérant puisqu'elle n'avait pas été notifiée à l'autre associé, à savoir le ministère du Travail.
62.
Le 14 octobre 2004, le liquidateur de la société Marini-Albplastik demanda au requérant, en sa qualité de gérant de la société, de présenter les comptes et son quitus. Le manque d'empressement du requérant à participer aux assemblées générales convoquées par le liquidateur amena ce dernier à saisir le tribunal de district de Tirana aux fins d'approbation des comptes définitifs de la société et de la radiation de celle-ci du registre du commerce. Le requérant demanda qu'il fût sursis à cette procédure jusqu'au prononcé de la décision de la Cour constitutionnelle.
63.
Le 6 janvier 2005, le tribunal de district de Tirana débouta le requérant, valida les comptes définitifs de la société et ordonna la clôture de la procédure de liquidation ainsi que sa mention dans le registre du commerce. Le 7 juin 2005, la Cour d'appel de Tirana confirma ce jugement.
64.
Le 27 avril 2005, la Cour constitutionnelle, siégeant dans une formation de sept juges sur neuf, conformément aux dispositions pertinentes de la loi sur son organisation et son fonctionnement, rejeta le recours du requérant en raison d'un partage des voix. Elle limita son raisonnement à l'impossibilité, pour elle, de se prononcer à la majorité sur l'une quelconque des questions soulevées en l'espèce. Le requérant fut invité à former un nouveau recours comme le prévoyait l'article 74 de la loi sur la Cour constitutionnelle (voir paragraphe 72 ci-après).
65.
Le requérant ne forma pas un nouveau recours.
II.
A.
La Constitution
66.
Les dispositions pertinentes de la Constitution albanaise se lisent comme suit
:
Article 42 § 2
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui garantira la protection des droits, libertés et intérêts que lui reconnaissent la Constitution et les lois et se prononcera sur toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Article 131
«
La Cour constitutionnelle se prononce
: (...)
f)
dans une décision définitive sur les recours formés devant elle, après épuisement des voies de recours ouvertes pour la protection desdits droits, par toute personne qui s'estime victime d'une violation de son droit constitutionnel à un procès équitable
».
Article 133
«
(...)
2.
La Cour constitutionnelle se prononce à la majorité de tous ses membres.
»
Article 142 § 3
«
Les décisions judiciaires s'imposent aux organes de l'Etat.
»
B.
La loi sur la Cour constitutionnelle (organisation et fonctionnement) (Loi n
o
8577) du 10 février 2000
67.
Aux termes de cette loi, la Cour constitutionnelle est l'instance suprême chargée de garantir le respect de la Constitution et de se prononcer sur son interprétation à titre définitif
68.
La Cour se compose de neuf membres désignés par le Président de la République avec l'accord du Parlement (article 7).
69.
Les recours font l'objet d'un examen préliminaire par un groupe de trois juges constitutionnels, y compris le juge rapporteur (article 31).
70.
La Cour se prononce sur les recours individuels en séance plénière, tous les juges étant présents. Le quorum de la séance plénière est de deux tiers des juges élus en fonction (article 32). La Cour prend ses décisions à la majorité de tous ses membres (article 133 de la Constitution albanaise).
71.
La Cour constitutionnelle se prononce à la majorité de ses membres, l'abstention étant interdite (article 72).
72.
Aux termes de l'article 74 de la loi sur la Cour constitutionnelle, en cas de partage des voix, la Cour constitutionnelle doit rejeter le recours. Le rejet d'un recours pour ce motif n'empêche pas le requérant de saisir une nouvelle fois du même grief la Cour constitutionnelle qui doit alors se prononcer à la majorité des juges présents.
(...)
II.
76.
Parmi les documents produits devant la Cour, se trouve un exposé sur les règles applicables en cas de partage des voix lors de l'adoption des décisions des juridictions supérieures dans plusieurs Etats contractants représentant différentes traditions juridiques. A cet égard, on peut constater qu'il n'existe pas de pratique uniforme au sein des cours suprêmes et des cours constitutionnelles. Un grand nombre d'Etats ont adopté des mesures propres à éviter qu'il n'y ait partage des voix et à garantir l'existence d'une majorité
: formation collégiale composée d'un nombre impair de juges (Albanie, Bosnie-Herzégovine, Pologne, Malte et Royaume-Uni, par exemple), et/ou interdiction de l'abstention (Albanie, Bosnie-Herzégovine, Moldova, par exemple) et/ou quorum requis pour statuer fixé à un nombre impair de juges (Italie, Andorre, Autriche, par exemple). Toutefois, même dans ces conditions, un partage des voix n'est jamais exclu. Afin de garantir l'obtention d'une décision finale même dans ce cas, les différents systèmes juridiques offrent diverses solutions telles que voix prépondérante du Président de la Cour ou du collège (Autriche, Italie et Espagne par exemple) ou encore du juge rapporteur (Andorre, par exemple) ou interprétation du partage des voix (Allemagne, Pologne, Slovaquie et Moldova, par exemple). En cas de partage des voix, le système juridique albanais prévoit que l'examen de l'affaire est repoussé pendant une durée indéterminée jusqu'à ce que les circonstances ayant abouti à un tel vote aient cessé d'exister (voir paragraphe 72 ci-dessus).
77.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l'inexécution, par les autorités, d'un jugement définitif, de la durée excessive de la procédure, du défaut de motivation des décisions judiciaires et du déni de son droit d'accès à un tribunal. Le requérant se prévaut également de l'article 13 pour contester l'absence d'un recours effectif quant à ses griefs au titre de l'article 6. Enfin, le requérant dénonce une violation de l'article 1 du Protocole n
o
1 et de l'article 14 de la Convention.
78.
Les dispositions pertinentes de l'article 6 § 1 de la Convention se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil...
»
(...)
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
100.
Le requérant se plaint de la violation de l'article 6 § 1 du fait de l'inexécution de décisions définitives rendues en sa faveur, de la durée excessive de la procédure, du défaut de motivation des décisions de la Cour suprême et de la restriction de son droit d'accès à un tribunal à un double point de vue
: son recours constitutionnel a été rejeté en raison d'un partage des voix et l'ordonnance de liquidation de la société l'a empêché d'engager une procédure lui permettant de défendre ses intérêts.
(...)
B.
Au fond
1.
Déni d'accès à un tribunal
a)
Arguments des parties
109.
Le requérant se plaint qu'au cours de la procédure interne, il a été porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal à deux égards. En premier lieu, il conteste l'ordonnance de liquidation de la société qui ne lui a pas permis d'engager une procédure pour défendre ses intérêts. Sur ce plan, il soutient également que, lors de la procédure interne, il a été représenté par le liquidateur qui a agi à l'encontre de ses intérêts.
110.
En second lieu, le requérant allègue que le partage des voix lors de l'adoption de la décision de la Cour constitutionnelle du 27 avril 2005 a porté atteinte à son droit d'accès à celle-ci. La possibilité de saisir ultérieurement cette juridiction du même grief n'a en rien modifié cette situation puisqu'un nouveau partage des voix n'était pas exclu.
111.
Le Gouvernement ne répond pas s'agissant du premier volet de ce grief dont il conteste toutefois le deuxième volet. Selon lui, la loi prévoit le rejet d'un recours en cas de partage des voix dans le souci de garantir le principe de la sécurité juridique. Ce rejet n'entraîne d'ailleurs pas de conséquences définitives puisque la Cour constitutionnelle peut réexaminer le même grief dès que les circonstances ayant abouti au partage des voix ont cessé d'exister et qu'un nouveau recours a été formé.
b)
Appréciation de la Cour
112.
La Cour rappelle que l'article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu'un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il consacre de la sorte le «
droit à un tribunal
», dont le droit d'accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu'un aspect (
Golder c. Royaume-Uni
, 21
février 1975, §§ 35-36, série A n
o
18). Ce droit ne vaut que pour les contestations relatives à des «
droits et obligations
» de caractère civil que l'on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne (voir, parmi d'autres arrêts,
James et autres c. Royaume-Uni
, 21
février 1986, § 81, série A n
o
98 et
Powell et Rayner c. Royaume-Uni
, 21
février 1990, § 36, série A n
o
172).
113.
De surcroît, le «
droit à un tribunal
» n'est pas absolu
; il peut donner lieu à des limitations implicitement admises, s'agissant notamment des conditions de recevabilité d'un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l'État qui jouit d'une certaine marge d'appréciation à cet égard (
Ashingdane c. Royaume-Uni
, 28 mai 1985, §
57, série A n
o
93). Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l'accès ouvert à un justiciable d'une manière ou à un point tels que son droit d'accès à un tribunal s'en trouve atteint dans sa substance même
; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Levages Prestations Services c. France
, 23
octobre 1996, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V).
114.
La Cour va examiner maintenant les griefs du requérant à l'aune des principes généraux qui viennent d'être exposés.
(...)
ii.
Déni d'accès à un tribunal résultant du partage des voix
118.
La Cour fait observer que l'article 74 de la loi sur l'organisation de la Cour constitutionnelle dispose que la Cour constitutionnelle est tenue de rejeter les recours individuels en cas de partage des voix et/ou lorsqu'aucune des solutions proposées n'obtient une majorité des voix. La Cour constitutionnelle peut examiner par la suite un nouveau recours constitutionnel du requérant fondé sur les mêmes motifs et invoquant le même grief.
119.
Certes, les parties ont affirmé que la Cour constitutionnelle avait rejeté le recours du requérant en raison du partage des voix mais la Cour n'en relève pas moins que la Cour constitutionnelle siégeait dans une formation de sept juges et qu'aux termes de l'article 72 de la loi sur l'organisation de la Cour constitutionnelle, ces derniers n'avaient pas le droit de s'abstenir. Dès lors, et contrairement à ce que soutiennent les parties, force est à la Cour de conclure que, si la Cour constitutionnelle ne s'est pas prononcée sur le recours du requérant, ce n'est pas en raison d'un partage des voix mais parce qu'elle n'est pas parvenue à une majorité sur l'une quelconque des solutions proposées. Il y a lieu de souligner qu'aucune raison n'a été avancée à l'appui de ce manquement.
120.
La Cour rappelle que l'article 6 de la Convention n'astreint pas les Etats contractants à créer des cours d'appel ou de cassation. Néanmoins, un Etat qui se dote de juridictions de cette nature a l'obligation de veiller à ce que les justiciables jouissent auprès d'elles des garanties fondamentales de l'article 6 (voir, parmi d'autres arrêts,
Delcourt c. Belgique
, 17 janvier 1970, § 25, série A n
o
11). Ces garanties comportent le droit pour chacun de voir son affaire tranchée définitivement y compris, dans le cas du requérant, celui d'obtenir une décision sur la recevabilité et/ou sur le bien-fondé de son recours constitutionnel.
121.
Dans l'affaire du requérant, la Cour constitutionnelle a en fait refusé de se prononcer. Le Gouvernement affirme que le rejet du grief du requérant n'entraîne pas des conséquences permanentes pour ce dernier dans la mesure où il aurait toujours la possibilité de former un nouveau recours dès que les «
circonstances
» ayant abouti à l'absence de décision de la Cour constitutionnelle auraient changé. La Cour ne saurait toutefois admettre que la simple possibilité d'un changement de circonstances et, pour le requérant, celle de voir son recours tranché définitivement dans un avenir mal défini puissent satisfaire aux exigences de la sécurité juridique.
122.
Le fait que la Cour constitutionnelle n'a pas pu se prononcer à la majorité sur les solutions proposées a privé le requérant d'un jugement définitif sur son affaire et, partant, a porté atteinte à son droit d'accès à un tribunal dans sa substance même. Il y a donc eu de ce fait violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
123.
Encore que cet argument soit dépourvu de pertinence en l'espèce, la Cour aimerait toutefois faire observer, en réponse à l'invocation, par les parties, des dispositions pertinentes de la loi sur l'organisation de la Cour constitutionnelle, que la solution adoptée en Albanie en cas de partage des voix se distingue fortement de celles en vigueur dans les systèmes juridiques d'autres Parties contractantes (voir paragraphe 76 ci-dessus). A l'encontre de ces systèmes qui, soit excluent un partage des voix soit offrent divers procédés pour permettre d'aboutir à une décision définitive dans un tel cas, le système albanais, lui, règle la question du partage des voix devant la Cour constitutionnelle dans un sens excluant une décision définitive formelle sur l'objet du recours. De plus aucun autre motif que l'existence d'un partage des voix n'est alors invoqué à l'appui du rejet du recours. Dans ces conditions, force est à la Cour de conclure que les dispositions sur le partage des voix de l'article 74 de la loi sur l'organisation de la Cour constitutionnelle ne servent pas l'intérêt de la sécurité juridique et peuvent priver un requérant d'un droit effectif à ce que son recours constitutionnel soit définitivement tranché.
(...)
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
(...)
4.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention du fait que le requérant s'est vu privé de son droit d'accès à un tribunal en raison du refus de la Cour constitutionnelle de se prononcer sur son recours constitutionnel
;
(...)
Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2007, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Lawrence Early
Nicolas Bratza
Greffier
Président