CENAJ c. GRECE ET ALBANIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 12049/06 prezentate de Lefter CENAJ împotriva Greciei și a Albaniei Curtea Europeană a Drepturilor L'eipe (secțiunea I), care se află la 4 octombrie 2007 într-o cameră compusă din domni L. Loucaides, președinte, C.L. Rozakis, N. Vajić, domnii K. Traja, K. Hajiyev, D. Spielmann, G. Malinverni, judecători, și de domnul S. Nielsen, grefier al secțiunii Având în vedere cererea formulată mai sus la 29 martie 2006, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Lefter Cenaj, este un resortisant albanez, născut în 1947. El este reprezentat în fața Curții de către dl S. Afendras, avocat în Baroul de la Õ . Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1991, reclamantul s-a angajat în afaceri și a fondat o societate comercială, care se afla la Avlona, Albania. În septembrie 1997, reclamantul s-a implicat în Grecia, unde a desfășurat activități comerciale cu întreprinderi albaneze. 1. Procedura în fața instanțelor penale albaneze La 3 decembrie 1998, s-au inițiat acțiuni penale împotriva reclamantului din Albania pentru fraudă în temeiul art. 143-25 din Codul penal albanez. La 16 august 1999, Tribunalul Districtual Tirana a ordonat ca reclamantul să fie reținut provizoriu. Cu toate acestea, această ordonanță nu a putut fi executată deoarece reclamantul se afla în Grecia. La 30 martie 2000, autoritățile albaneze au solicitat, pe cale diplomatică, de la autoritățile elene extrădarea reclamantului pentru ca acesta să fie judecat de instanțele albaneze. 1244/2000, Curtea de Casație a dat un aviz favorabil cu privire la extrădarea reclamantului. Cu toate acestea, la 20 septembrie 2000, ministrul Justiției, autoritatea competentă în conformitate cu art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală grecesc, a dispus suspendarea extrădării pe motiv că a existat o procedură pendinte în fața instanțelor grecești împotriva sa (hotărârea nr. 110772/ La 24 ianuarie 2001, Parlamentul albanez a votat Legea nr. 8733/2001, ale cărei articole 42 și 43 au modificat art. 143 din Codul penal. Noile dispoziții prevedeau circumstanțe agravante (fraudă piramidală) și au mărit pedeapsa până la 20 de ani de recucerire, în timp ce legislația anterioară prevedea o pedeapsă maximă de cinci ani de recucerire. La o dată nespecificată, reclamantul a fost trimis în fața Tribunalului Districtual Tirana. La tribunalul de District Tirana a fost stabilit la 10 februarie 2003. În lipsa acesteia, reclamantul a fost reprezentat de avocatul său. Prin Hotărârea nr. 93/2003, Tribunalul Districtual Tirana l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 10 ani de închisoare pentru fraudă. La 23 mai 2003, Tribunalul de Primă Instană din Tirana a confirmat condamnarea și pedeapsa aplicată reclamantului de către Tribunalul Districtual Tirana (hotărârea nr. 316/2003). Întrucât reclamantul nu a formulat nicio cale de atac împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță, condamnarea sa a devenit irevocabilă, în conformitate cu dreptul albanez, la 23 iunie 2003. Din dosar reiese că reclamantul luase deja cunoștință de această hotărâre în ianuarie 2005 cel târziu. 2. Procedura în fața instanțelor penale elene între timp, la 28 februarie 2000, s-au inițiat acțiuni penale împotriva reclamantului de către autoritățile elene pentru spălare de bani. În aceeași zi, reclamantul a fost reținut provizoriu. La 5 iunie 2001, instanța de judecată a condamnat reclamantul la o pedeapsă de cinci ani și șase luni de reținere. Pe de altă parte, aceasta a ordonat ca reclamantul să fie deportat, odată ce această pedeapsă a fost pronunțată (hotărârea nr. 143 La 20 decembrie 2005, Curtea de Casație a respins recursul său (hotărârea nr. 2458/98). 3. Contextul general al extrădării reclamantului către Albania. La 11 februarie 2005, reclamantul a fost transferat la închisoarea din Ioannina pentru a fi eliberat autorităților albaneze în temeiul hotărârii judecătorești din data de 20 septembrie 2000 și al celui ministerial din 20 septembrie 2000 prin care se dispune extrădarea sa. La 15 februarie 2005, reclamantul a depus o cerere de azil. În urma respingerii cererii sale de către autoritățile administrative, acesta sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare, precum și cu privire la o cerere de suspendare a extrădării sale. Între timp, la 23 februarie 2005, recurentul sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare împotriva tribunalului ministerial prin care se dispune extrădarea sa, precum și cu privire la o cerere de suspendare a executării la data de 15 martie 2006 atacată. La 15 martie 2006, înalta instanță administrativă a respins cererile de suspendare a executării (deciziile n 218-219/2006). Din dosar reiese că procedurile pe fond inițiate în fața acestei instanțe sunt încă în curs de desfășurare. 4. Procedura de extrădare în cauză la 4 ianuarie 2007, autoritățile albaneze au formulat o nouă cerere de extrădare adresată pe cale diplomatică, pe baza Hotărârii nr. 316/2003 a Tribunalului de apel din Tirana. Prin hotărârea pronunțată la 8 februarie 2007, camera de acuzare a Tribunalului de apel al lui Ioannina a emis un aviz favorabil cu privire la această cerere. Într-adevăr, instanța respectivă a considerat că cererea autorităților albaneze răspundea cerințelor Convenției europene de extrădare, semnată la Paris în 1957. În ceea ce privește acuzațiile reclamantului de a afirma că pedeapsa pronunțată de instanțele albaneze a încălcat interdicția de neretroactivitate a legii penale, Camera Tribunalului de Primă Instanță din Ioannina a considerat că nu are competența de a examina temeinicia condamnării sale de către instanțele albaneze (hotărârea nr. 28/2007). La 16 martie 2007, camera de judecată a Curții de Casație a confirmat hotărârea atacată. În măsura în care recurentul invoca caracterul inechitabil al procedurii în fața instanțelor albaneze, înalta instanță consideră că nu era competentă să examineze temeinicia condamnării sale sau pedeapsa care i-a fost impusă de instanțele albaneze (hotărârea nr. 576/2007). Dosarul privind extrădarea reclamantului a fost transmis ministrului Justiției, singura autoritate competentă, în conformitate cu art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, să ia decizia finală în acest domeniu. Nu reiese din dosar dacă este prevăzută o dată exactă pentru extrădare. Redeschiderea procedurii penale în conformitate cu dreptul albanez la art. 147 din Codul penal prevede posibilitatea de a exercita căi de atac în fața instanțelor albaneze după expirarea termenelor prevăzute. În acest caz, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În conformitate cu art. 449-461 din Codul de procedură penală, laiul poate solicita redeschiderea unui proces penal încheiat printr-o hotărâre irevocabilă. În special, art. 449 alineatul (1) din Codul de procedură penală prevede că, în condițiile prevăzute de lege, o astfel de redeschidere este posibilă în orice moment, chiar și în cazul în care pedeapsa impusă a fost deja executată. Printre condițiile enumerate la art. 450 din Codul de procedură penală figurează la apariția de noi fapte, luarea în considerare a documentelor false și contradicția hotărârii în cauză cu o altă hotărâre irevocabilă. Singurul fapt că o hotărâre a fost pronunțată in absentia nu dă eo facto Curtea Supremă este competentă să examineze cererile de redeschidere. (1) Invocând art. 6 alin. (1) și (7) din Convenție, reclamantul se plângea că pedeapsa care i-a fost impusă prin Hotărârea nr. 316/2003 a Tribunalului din Tirana nu respecta principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și se baza pe o lege adoptată de Parlamentul albanez în timp ce procedura penală în fața instanțelor albaneze era pendinte. (2) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de legalitatea procedurii penale împotriva sa în fața instanțelor grecești. Invocând art. 3, 5 alin. (1), 6 alin. (1) și 7 din Convenție, reclamantul se plânge, în plus, de legalitatea procedurii de extrădare către Albania. În special, reclamantul susține că extrădarea sa în Albania ar aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, deoarece, în această țară, acesta ar executa o pedeapsă mai mare decât cea prevăzută de lege în momentul comisiei pentru infracțiuni și care a fost pronunțată in absența ÎN DREPTUL A. În măsura în care cererea privește Albania Reclamantul se plânge, sub aspectul articolelor 6 alineatul (1) și 7 din convenție, că procedura penală împotriva sa în fața instanțelor albaneze nu a fost echitabilă. În special, susține că procedura penală a fost pendinte, Parlamentul a adoptat o nouă lege nr. 8733/2001 de modificare a Codului penal și de prevedere a infracțiunii de fraudă piramidală, ceea ce a dus la condamnarea sa la o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută inițial. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul comiterii acesteia, era infracțională în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Această regulă constituie un factor de securitate juridică (a se vedea De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia , Hotărârea din 28 mai 1970, seria A nr. 12, pp. 29-30, § 50) și răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (cc.), nr. 55092/00, 23 martie 2004). Astfel, aceasta marchează limita temporală a controlului exercitat de Curte și raportează atât persoanelor fizice, cât și autorităților din statul membru, perioada care depășește perioada în care acest control nu mai este posibil (a se vedea Walker c. Regatul Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I; Kadićis c. Letonia (nr. 2) (dec.), nr. 62393/00, 25 septembrie 2003). În cazul de față, Curtea arată că procedura inițiată în fața instanțelor penale albaneze, inițiată la 3 decembrie 1998, s-a încheiat la 23 decembrie 1998 Mai 2003 prin Hotărârea nr. 316/2003 a Tribunalului de apel din Tirana. Prin urmare, această procedură sa încheiat cu mai mult de șase luni înainte de 29 martie 2006, data de la care a fost introdusă cererea. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. B. În măsura în care cererea se referă la Grecia (1) Reclamantul se plânge, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenție, de modul în care instanțele penale grecești au efectuat administrarea probelor, precum și interpretarea și aplicarea dreptului intern. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Pe de altă parte, în cazul în care art. 6 din convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare al dreptului intern și al instanțelor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii în fața Curții de Casație, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căruia reclamantul a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale. (2) Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii în fața camerelor de acuzare care s-au pronunțat asupra extrădării sale și că, în cazul extrădării sale, ar fi obligat să execute în Albania o pedeapsă pronunțată in absența și fără posibilitatea de a fi rejudecat. El invocă art. 3, 5 alin. (1), 6 alin. (1) și (7) din Convenție. Curtea va examina acest aspect sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, singura dispoziție relevantă în speță. Curtea amintește că deciziile referitoare la intrarea, șederea și la lanțul străinilor nu se referă la drepturile sau obligațiile cu caracter civil ale unui solicitant și nu se referă la dreptul la o acuzație în materie penală îndreptată împotriva acestuia, în sensul articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Maauuia c. Franța [GC], nr. 39652/98, § 40 CEDH 2000-X). Cu toate acestea, Curtea trebuie să reamintească că, în Hotărârea Soering Regatul Unit din 7 iulie 1989, seria A n 161, p. 45, § 113, Curtea a declarat: Astfel cum se consacră la art. 6, dreptul la un proces penal echitabil ocupă un loc important într-o societate democratică. Curtea nu se referă la faptul că o decizie de extrădare poate ridica în mod excepțional o problemă pe teren a acestui text în cazul în care fugarul ar fi suferit sau ar fi riscat să sufere o negare a justiției flagrante (...) În cazul în care Curtea nu a declarat încă că expulzarea sau extrădarea unui individ ar viola sau ar viola, dacă ar fi pusă în aplicare, art. 6 din convenție, aceasta a avut deja posibilitatea de a interpreta noțiunea de negare flagrantă a justiției. Astfel, în Decizia Einhorn c. Franța, Curtea a precizat că o decădere a justiției este constituită atunci când o persoană condamnată în lipsăia nu poate obține ulterior decât o instanță pronunță din nou, după ce a ascultat, pe baza temeiniciei acuzației, de fapt, ca în drept, în timp ce nu este stabilit într-un mod neechivoc pe care a renunțat la dreptul său de a se prezenta și de a se apăra (Einhorn c. Franța (dec.), nr 71555/01, CEDH 2001 XI). În Decizia Al-Moayad c. Germania , Curtea a inclus în noțiunea de negare a justiției cazul unei persoane deținute din cauza unei infracțiuni pe care este suspectată că a comis-o fără a avea acces la o instanță imparțială și independentă care să se pronunțe asupra legalității detenției sale și care ar putea ordona eliberarea sa. În mod similar, în opinia Curții, refuzul intenționat și sistematic de a permite unui deținut să recurgă la avocatul său trebuie considerat drept negare flagrantă a justiției (Al-Moayad c. Germania (dec.), nr. 35865/03, 20 februarie 2007). Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă extrădarea reclamantului către mai mult de o parte din Albania ar putea ridica o problemă din punctul de vedere al articolului 6 din Convenția dacă există motive serioase și dovedite de a crede că ar putea suferi o negare flagrantă a justiției. Curtea arată că întoarcerea în Albania a reclamantului nu ar duce la privarea de libertate arbitrară și nefondată legală, ci la închisoare în urma unei condamnări. Faptul că această pedeapsă a fost pronunțată in absență sau prin necunoașterea cerințelor prevăzute la articolele 6 sau 7 din convenție nu poate angaja răspunderea Greciei, Albania fiind parte contractantă la convenție (a se vedea mutatis mutandis Tomic c. Regatul Unit (dec.), nr. 17837/03, 14 octombrie 2003). Spre deosebire de cazurile menționate anterior, în care reclamanții riscă să fie extrădați într-un stat terț, ale cărui acte au scăpat de un control european ulterior și în care prejudiciul pretins ar fi fost ireparabil, în speță, reclamantul va fi extrădat în Albania, statul care are obligația de a prevedea garanții procedurale și de a stabili căi de atac eficiente împotriva încălcării Convenției europene a drepturilor omului. Într-adevăr, chiar dacă nu reiese clar dacă dreptul albanez prevede dreptul oricărei persoane condamnate in absentia la redeschiderea procesului (a se vedea mai sus, Dreptul și practica relevante ), reclamantul poate solicita o astfel de redeschidere, după ce a fost extrădat în Albania. În cazul în care cererea sa este respinsă, reclamantul poate oricând să sesizeze Curtea cu privire la Albania (a se vedea în special Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, CEDH 2006-...). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că faptele cauzei nu arată că reclamantul ar fi suferit sau ar fi riscat să sufere o negare a justiției flagrante. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Loukis Loucaide Moduler Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

12049/06

présentée par Lefter CENAJ

contre la Grèce et l’Albanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 octobre 2007 en une chambre composée de

:

MM.

L. Loucaides,

président,

C.L. Rozakis,

M

me

N. Vajić,

MM.

K. Traja,

K. Hajiyev,

D. Spielmann,

G. Malinverni,

juges,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de la section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 mars 2006,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Lefter Cenaj, est un ressortissant albanais, né en 1947. Il est représenté devant la Cour par M

e

S. Afendras, avocat au barreau d’Athènes.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 1991, le requérant se lança dans les affaires et fonda une société commerciale, siégeant à Avlona, en Albanie. En septembre 1997, le requérant s’installa en Grèce, où il développa des activités commerciales avec des entreprises albanaises.

Le 3 décembre 1998, des poursuites pénales furent engagées contre le requérant en Albanie pour fraude en vertu des articles 143-25 du code pénal albanais.

Le 16 août 1999, le tribunal de district de Tirana ordonna que le requérant fût placé en détention provisoire. Cependant, cette ordonnance n’a pas pu être exécutée car le requérant se trouvait en Grèce.

Le 30 mars 2000, les autorités albanaises demandèrent, par voie diplomatique, auprès des autorités grecques l’extradition du requérant afin que celui-ci soit jugé par les tribunaux albanais. Par ordonnance nº

1244/2000, la Cour de cassation donna un avis favorable au sujet de l’extradition du requérant. Toutefois, le 20 septembre 2000, le ministre de la Justice, autorité compétente selon l’article 452 § 1 du code de procédure pénale grec, ordonna la suspension de l’extradition au motif qu’il y avait une procédure pendante devant les juridictions grecques à son encontre (arrêté nº 110772/ΦΕΑ605/Φ.17).

Le 24 janvier 2001, le Parlement albanais vota la loi nº 8733/2001, dont les articles 42 et 43 modifièrent l’article 143 du code pénal. Les nouvelles dispositions prévoyaient des circonstances aggravantes (fraude pyramidale) et augmentaient la peine jusqu’à vingt ans de réclusion, alors que la législation antérieure prévoyait une peine maximale de cinq ans de réclusion.

A une date non précisée, le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de district de Tirana. L’audience fut fixée au 10

février 2003.

Absent ce jour-là, le requérant fut représenté par son avocat. Par l’arrêt nº

93/2003, le tribunal de district de Tirana condamna le requérant à une peine de dix ans de réclusion pour fraude.

Le 23 mai 2003, la cour d’appel de Tirana confirma la condamnation et la peine infligée au requérant par le tribunal de district de Tirana (arrêt nº

316/2003).

Le requérant n’ayant pas exercé de recours contre l’arrêt de la cour d’appel, sa condamnation devint irrévocable, conformément au droit albanais, le 23 juin 2003.

Il ressort du dossier que le requérant avait déjà pris connaissance de cet arrêt en janvier 2005 au plus tard.

Entre-temps, le 28 février 2000, des poursuites pénales furent engagées contre le requérant par les autorités grecques pour blanchiment d’argent. Le jour même, le requérant fut mis en détention provisoire.

Le 5 juin 2001, la cour d’assises d’Athènes condamna le requérant à une peine de cinq ans et six mois de réclusion. Par ailleurs, elle ordonna que le requérant soit expulsé, une fois cette peine purgée (arrêt nº 1436/2001).

Le 8 juin 2001, le requérant interjeta appel. Le 21 septembre 2004, la cour d’appel d’Athènes confirma la condamnation du requérant (arrêt nº

1536/2004).

Le requérant se pourvut en cassation en se plaignant de la motivation de l’arrêt attaqué et de la façon dont la cour d’appel avait procédé à l’administration des preuves et interprété le droit interne. Le 20

décembre 2005, par un arrêt amplement motivé, la Cour de cassation rejeta son pourvoi (arrêt nº 2458/2005).

Le 11 février 2005, le requérant fut transféré à la prison de Ioannina en vue d’être délivré aux autorités albanaises en vertu de l’arrêt de la cour d’appel d’Athènes et de l’arrêté ministériel du 20 septembre 2000 ordonnant son extradition.

Le 15 février 2005, le requérant déposa une demande d’asile. Suite au rejet de sa demande par les autorités administratives, il saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation, ainsi que d’une demande de sursis à exécution de son extradition.

Entre-temps, le 23 février 2005, le requérant saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation contre l’arrêté ministériel ordonnant son extradition, ainsi que d’une demande de sursis à exécution de l’arrêté attaqué.

Le 15 mars 2006, la haute juridiction administrative rejeta les demandes de sursis à exécution (décisions n

os

218-219/2006). Il ressort du dossier que les procédures au fond engagées devant cette juridiction sont toujours pendantes.

Le 4 janvier 2007, les autorités albanaises formèrent une nouvelle demande d’extradition adressée par voie diplomatique sur le fondement de l’arrêt nº 316/2003 de la cour d’appel de Tirana.

Par arrêt rendu le 8 février 2007, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Ioannina rendit un avis favorable sur cette demande. En effet, ladite juridiction considéra que la demande des autorités albanaises répondait aux exigences de la Convention européenne d’extradition, signée à Paris en 1957. Quant aux allégations du requérant consistant à affirmer que la peine prononcée par les juridictions albanaises méconnaissait l’interdiction de la non-rétroactivité de la loi pénale, la chambre de la cour d’appel d’Ioannina considéra qu’elle n’avait pas compétence pour examiner le bien-fondé de sa condamnation par les juridictions albanaises (arrêt nº

28/2007).

Le requérant interjeta appel. Le 16 mars 2007, la chambre d’accusation de la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. Pour autant que le requérant invoquait le caractère inéquitable de la procédure devant les juridictions albanaises, la haute juridiction estima qu’elle n’était pas compétente pour examiner le bien-fondé de sa condamnation ou la peine qui lui avait été infligée par les juridictions albanaises (arrêt nº

576/2007).

Le dossier concernant l’extradition du requérant fut transmis au ministre de la Justice, seule autorité compétente, selon l’article 452 § 1 du code de procédure pénale, à prendre la décision définitive en la matière.

Il ne ressort pas du dossier si une date exacte est prévue pour l’extradition.

B.

Le droit et la pratique pertinents

La réouverture de la procédure pénale selon le droit albanais

L’article 147 du code pénal prévoit la possibilité d’exercer des voies de recours devant les juridictions albanaises après l’expiration des délais prévus. Dans ce cas, l’intéressé doit démontrer qu’il n’a pas pu respecter ces délais en raison de force majeure. En particulier, en cas de condamnation

in absentia

, l’intéressé doit démontrer que la décision finale ne lui avait pas été dûment notifiée.

Conformément aux articles 449-461 du code de procédure pénale, l’intéressé peut demander la réouverture d’un procès pénal achevé par un arrêt irrévocable. En particulier, l’article 449 § 1 du code de procédure pénale stipule que, dans les conditions définies par la loi, une telle réouverture est envisageable à tout moment, même dans le cas où la peine imposée a déjà été exécutée. Parmi les conditions énumérées par l’article

450 du code de procédure pénale figure l’émergence de nouveaux faits, la prise en considération de faux documents et la contradiction de l’arrêt en cause avec un autre jugement irrévocable. Le seul fait qu’un jugement ait été rendu

in absentia

ne donne pas

eo facto

le droit à la réouverture de la procédure pénale en question. La Cour suprême est compétente pour examiner les demandes de réouverture.

GRIEFS

in absentia

.

EN DROIT

A. Pour autant que la requête concerne l’Albanie

Le requérant se plaint, sous l’angle des articles 6 § 1 et 7 de la Convention que la procédure pénale engagée à son encontre devant les juridictions albanaises n’a pas été équitable. En particulier, il soutient qu’alors que la procédure pénale était pendante, le Parlement a adopté une nouvelle loi nº 8733/2001 portant modification du code pénal et prévoyant le délit de la fraude pyramidale, ce qui entraîna sa condamnation à une peine plus sévère que celle prévue initialement.

Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

L’article 7 de la Convention dispose:

«

1.

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.

2.

Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.

»

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que « dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive ». Cette règle constitue un facteur de sécurité juridique (voir

De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique

, arrêt du 28 mai 1970, série A nº 12, pp. 29-30, § 50) tout en répondant également au besoin de laisser à l’intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d’apprécier l’opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu (

Iordache c. Roumanie

(déc.), nº 55092/00, 23 mars 2004). Ainsi, elle marque la limite temporelle du contrôle exercé par la Cour et signale, à la fois aux individus et aux autorités de l’Etat, la période au-delà de laquelle ce contrôle n’est plus possible (voir

Walker c. Royaume-Uni

(déc.), nº 34979/97, CEDH 2000-I;

Kadiķis c. Lettonie

(nº 2) (déc.), nº

62393/00, 25 septembre 2003).

Dans le cas d’espèce, la Cour relève que la procédure engagée devant les juridictions pénales albanaises, entamée le 3 décembre 1998, a pris fin le 23

mai 2003 par l’arrêt nº 316/2003 de la cour d’appel de Tirana. Cette procédure s’est donc achevée plus de six mois avant le 29 mars 2006, date d’introduction de la requête. D’ailleurs, il ressort du dossier que le requérant avait déjà pris connaissance de cet arrêt en janvier 2005 au plus tard.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

B. Pour autant que la requête concerne la Grèce

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC], nº 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

Or, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure devant la Cour de cassation, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle le requérant a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

in absentia

et sans possibilité d’être rejugé. Il invoque les articles 3, 5 § 1, 6 § 1 et 7 de la Convention.

La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, seule disposition pertinente en l’espèce. La Cour rappelle que les décisions relatives à l’entrée, au séjour et à l’éloignement des étrangers n’emportent pas contestation sur des droits ou obligations de caractère civil d’un requérant ni ont trait au bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui, au sens de l’article 6

§

1 de la Convention (voir

Maaouia c. France

[GC], nº 39652/98, § 40, CEDH 2000-X).

Cependant, la Cour se doit de rappeler que dans son arrêt

Soering

c.

Royaume-Uni

, du 7 juillet 1989, série

A n

o

161, p. 45, §

113, elle a déclaré :

« Tel que le consacre l’article 6, le droit à un procès pénal équitable occupe une place éminente dans une société démocratique. La Cour n’exclut pas qu’une décision d’extradition puisse exceptionnellement soulever un problème sur le terrain de ce texte au cas où le fugitif aurait subi ou risquerait de subir un déni de justice flagrant (...) »

Si la Cour n’a pas encore à ce jour dit que l’expulsion ou l’extradition d’un individu violait, ou violerait, si elle était mise à exécution, l’article 6 de la Convention, elle a déjà eu l’occasion d’interpréter la notion de déni de justice flagrant. Ainsi, dans la décision

Einhorn c. France,

la Cour a précisé qu’un déni de justice est constitué lorsqu’un individu condamné

in absentia

ne peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau, après l’avoir entendu, sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit, alors qu’il n’est pas établi de manière non équivoque qu’il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre (

Einhorn c. France

(déc.), n

o

71555/01, CEDH 2001

‑

XI).

Dans la décision

Al-Moayad c. Allemagne

, la Cour a inclus dans la notion de déni de justice le cas d’une personne détenue en raison d’une infraction qu’elle est soupçonnée d’avoir commis sans avoir accès à un tribunal impartial et indépendant qui statuerait sur la légalité de sa détention et qui pourrait ordonner sa libération. De même, aux yeux de la Cour, le refus intentionnel et systématique de permettre à un détenu d’avoir recours à son avocat doit être considéré comme un déni de justice flagrant (

Al-Moayad c. Allemagne

(déc.), nº

35865/03, 20 février 2007).

La Cour doit donc rechercher si l’extradition du requérant vers l’Albanie serait susceptible de soulever un problème sous l’angle de l’article 6 de la Convention s’il existait des motifs sérieux et avérés de croire qu’il risquerait de subir un déni de justice flagrant.

La Cour relève que le retour en Albanie du requérant ne donnerait pas lieu à une privation de sa liberté arbitraire et sans fondement légal, mais à un emprisonnement suite à une condamnation. Le fait que cette peine ait été prononcée

in absentia

ou en méconnaissance des exigences des articles 6 ou 7 de la Convention ne saurait engager la responsabilité de la Grèce, l’Albanie étant Partie contractante à la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Tomic c. Royaume-Uni

(déc.), nº 17837/03, 14 octobre 2003).

A la différence des affaires précitées, où les requérants risquaient d’être extradés vers un Etat tiers, dont les actes échappaient à un contrôle européen ultérieur et où le dommage allégué aurait été irréparable, en l’espèce, le requérant sera extradé vers l’Albanie, Etat qui assume l’obligation de prévoir des garanties procédurales et d’établir des voies de recours efficaces à l’égard des violations de la Convention européenne des droits de l’homme.

En effet, même s’il ne ressort pas de manière claire si le droit albanais prévoit le droit de toute personne condamnée

in absentia

à la réouverture de son procès (voir, ci-dessus,

Droit et pratique pertinents

), le requérant, une fois extradé vers l’Albanie, pourrait demander une telle réouverture. En cas de rejet de sa demande, le requérant pourra toujours saisir la Cour d’une requête contre l’Albanie (voir, notamment

Sejdovic c. Italie

[GC], nº

56581/00, CEDH

2006-...).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que les faits de la cause ne révèlent pas que le requérant aurait subi ou risquerait de subir un déni de justice flagrant.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Loukis

Loucaides

Greffier

Président