AFFAIRE EMİN ȘİRİN c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

25.11.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 13 - Droit à un recours effectif

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE EMİN ȘİRİN c. TURQUIE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CERINȚE EM Ișii Karakaș, Nebojša Vučinić, judecători, și de Fatoș Arac La 20 septembrie 2004, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Reclamantul este reprezentat de domnul Y. Baysal, avocat la Istanbul. La 13 septembrie 2007, președintele celei de-a patra secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. La 12 iunie 1998, reclamantul sesizează instanța de muncă cu privire la o cerere de plată a indemnizațiilor de concediere și de înscriere. În perioada 18 iunie 1998-24 aprilie 2002, Tribunalul a ținut în total douăzeci și patru de ședințe în cursul cărora a auzit în principal părțile în prezența avocaților lor, precum și martorii acestora, și a ordonat expertiză pentru a stabili cuantumul indemnizațiilor în litigiu. Printr-o hotărâre din 24 aprilie 2002, Tribunalul a acceptat parțial cererea reclamantului. La 26 aprilie 2002, reclamantul a formulat un recurs în casație împotriva hotărârii menționate anterior. Prin hotărârea din 24 decembrie 2002, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a retrimis cauza în fața instanței de muncă. 10. Prin hotărârea din 5 decembrie 2003, cu privire la hotărârea menționată anterior a Curții de Casație, Tribunalul a acceptat parțial cererea reclamantului. 11. La 26 decembrie 2003, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva hotărârii menționate anterior. 12. Prin hotărârea din 25 ianuarie 2005, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a adus cauza în fața Tribunalului Muncii. 13. Prin hotărârea din 31 mai 2005, prin care pârâtul a formulat recurs împotriva hotărârii menționate anterior a Curții de Casație, Tribunalul a acceptat parțial cererea reclamantului. 14. La 2 iunie 2005, pârâtul a formulat un recurs în casație împotriva hotărârii menționate anterior și a solicitat, de asemenea, să se desfășoare o instanță judecătorească. La 6 decembrie 2005, Curtea de Casație a ținut o audiere în cadrul căreia nici recurentul, nici reprezentantul său nu au fost prezenți, în pofida unei invitații de a fi citat. Printr-o scrisoare din 2 iulie 2007, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că părțile la litigiu au semnat un acord amiabil cu puțin timp înainte de 6 decembrie 2005, punând astfel capăt litigiului. La 7 decembrie 2007, guvernul a confirmat aceste afirmații în observațiile sale cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. II. DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNES ÎN VIGOARE 17. În temeiul articolului 8 alineatul (2) din Legea nr. 5521 privind instanțele de muncă care intră în vigoare la 4 februarie 1950, Curtea de Casație sesizată cu recurs împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de muncă pronunță o hotărâre cu privire la cauza în litigiu după examinarea dosarului în cauză în termen de două luni de la recurs. 18. În conformitate cu alineatul (3) din art. 8 menționat mai sus, Curtea de Casație nu poate fi sesizată cu privire la o cerere în litigiu în materie de judecată a muncii. Reclamantul susține că durata procedurii în fața instanțelor interne, în special în fața Curții de Casație, a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 12 iunie 1998, data sesizării Tribunalului Muncii de către reclamant, și se încheie cel târziu la 6 decembrie 2005, data hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat aproximativ șapte ani și șase luni, pentru două instanțe sesizate de șase ori. Cu privire la admisibilitatea 22. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 23. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000 VII. Aceasta reamintește că o diligență specială se impune pentru soluționarea muncii (Ruoto c. Italia , Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39, § De Cantelar c. Franța , n 3996/98, Raportul Comisiei din 9 septembrie 1999, § 37 24. În speță, Curtea arată că litigiul în fața instanțelor interne se referea la evaluarea și stabilirea cuantumului despăgubirilor de concediere și de exigibilitate ale reclamantului și era de o anumită complexitate; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acesta a fost astfel rezolvat după șapte ani și șase luni (punctul 21 de mai sus), dintre care numai trei ani și zece luni în primă instanță pentru perioada cuprinsă între sesizarea instanței muncii la 12 iunie 1998 și prima judecată pe care a pronunțat-o la 24 aprilie 2002 (punctele 5 și 7 de mai sus), apoi din nou 11 luni în primă instanță după hotărârea Curții de Casație din 24 decembrie 2002 și, în sfârșit, patru luni după Hotărârea din 25 ianuarie 2005 (punctele 9, 10, 12 și 13 de mai sus). Curtea de Casație a aplicat aproape opt luni după primul recurs, un an și o lună după a doua și șase luni după a treia (punctele 8, 9, 11, 12, 14 și 15 de mai sus). Or, în temeiul dispozițiilor articolului 8 alineatul (2) din Legea nr. 5521 (punctul 17 de mai sus), Curtea de Casație sesizată cu un recurs împotriva hotărârilor pronunțate de instanța muncii trebuie să pronunțe o hotărâre cu privire la cauza în litigiu după examinarea dosarului în cauză în termen de două luni de la recurs, termenul pe care aceasta l-a respectat în acest caz. Prin urmare, rezultă că autoritățile interne, în special Curtea de Casație, nu au acționat cu diligența pe care ar fi trebuit să o aibă în circumstanțele din speță. 25. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior 26). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie și toate circumstanțele cauzei privind litigiul de muncă, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 27. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Turcia nu există jurisdicție în care să se plângă de durata excesivă a procedurii. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI. Aceasta subliniază că excepțiile și argumentele invocate de guvern în cauze similare cu cele prezentate anterior de reclamant au fost deja respinse (a se vedea, printre altele, Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005 Ebru și Tayfun Engin etolak c. Turcia, nr. 60176/00, § 106, 30 mai 2006) și nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. 31. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care i-a permis reclamantului să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 33. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție în limba franceză și a fost comunicat în scris la 25 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Arachi Nicolas Bratza adjunct președinte