ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Reclamanta

SC T.M.O.R. SRL a sesizat Tribunalul Constanța cu o acțiune în răspundere

contractuală, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA la plata sumei

de 217.770,26 dolari SUA, echivalentul a 653.311,86 lei, reprezentând avansuri

achitate în temeiul contractului de prestări servicii din 19 octombrie 2005.

Prin sentința civilă nr. 91/MF din 30

noiembrie 2010, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială a admis

acțiunea formulată de SC T.M.O.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, și

a obligat pârâta SC P. SA către reclamantă la plata sumei de 217.770,26 dolari

SUA cu titlu de avansuri achitate în baza contractului de prestări servicii.

A fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 10.986 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel prima instanță

a reținut următoarele:

Reclamanta SC T.M.O.R. SRL, în

calitate de prestator, a încheiat cu pârâta SC P. SA, în calitate de

beneficiar, contractul de prestări servicii din 19 octombrie 2005 care a avut

ca obiect realizarea de către reclamantă a activității de bunkerare, în rada

portului și a danelor petroliere, a navelor românești și sub pavilion străin cu

motorină pusă la dispoziție de pârâtă.

Procedura de derulare a acestor

operațiuni de bunkerare este descrisă în art. 2.2-2.5 din contract și constă,

în esență, în transmiterea de către reclamantă către pârâtă a comenzilor

primite de la terți (armator, agenție de shipping, comandant) și solicitarea de

către pârâtă a cantităților comandate către O.T., după ce va fi fost transmisă

prin fax acceptarea comenzii.

Marfa trebuia achitată de reclamantă

anticipat prin transfer telegrafic, iar toate documentele pentru îndeplinirea

operațiunilor de bunkerare, în numele terților, urmau sa fie emise de către

pârâtă.

Contractul a avut inițial

valabilitatea până la 31 decembrie 2005, dar a fost prelungit prin 13 acte

adiționale până la data de 31 martie 2009.

Potrivit expertizei contabile

efectuată în cursul cercetării judecătorești, reclamanta a avansat, în perioada

01 ianuarie 2008 - 31 martie 2009, suma de 6.695.000 dolari SUA, soldul la 31

decembrie 2007 fiind de 91.255,07 dolari SUA, iar livrările efectuate de pârâtă

sunt în valoare de 6.577.180,16 dolari SUA, valoarea mărfii neacoperită de

avansuri fiind de 209.074,91 dolari SUA.

S-a reținut că pârâta nu a contestat

faptul nelivrării mărfii în limita avansurilor primite, însă a invocat

neexecutarea contractului de către reclamantă.

Din interpretarea normelor legale

enunțate rezultă că scutirea de la plata accizelor aferente carburantului

pentru navigația pe căile navigabile interioare se acordă beneficiarului,

respectiv reclamantei, cu condiția ca antrepozitării autorizați, respectiv

pârâta, să marcheze și să coloreze motorina încadrată în unul din codurile

prevăzute de textul legal.

Așadar, obligația marcării

combustibilului livrat de pârâtă celor șase nave sub pavilion Ungaria nu

revenea reclamantei, astfel că răspunderea pentru faptele contravenționale

pentru care a fost sancționată pârâta îi incumbă acesteia din urmă.

Oricum, reclamanta a făcut dovada

deținerii autorizației pentru bunkerajul navelor (fila 65) care este acordată

indiferent dacă aprovizionarea are loc pentru navele care naviga în apele

internaționale sau pe căile navigabile interioare.

Analizând obligațiile asumate de

reclamantă prin art. 12.1 din contractul de prestări servicii se constată că

printre acestea nu se regăsește emiterea documentelor vamale, astfel că pentru

neîndeplinirea corespunzătoare a acestora răspunde doar pârâta.

În raport de considerentele

prezentate, instanța a conchis că nu poate fi reținută în sarcina reclamantei

încălcarea obligațiilor contractuale și prin urmare excepția de neexecutare

invocată de pârâtă este neîntemeiată.

Urmare a neîndeplinirii obligației de

livrare a combustibilului achitat anticipat, reclamanta a suferit un prejudiciu

echivalent prețului mărfii plătite și nelivrate, iar în raport de prevederile art.

1073 C. civ., dacă creditorul nu poate obține îndeplinirea exactă a obligației,

el are dreptul la dezdăunări.

Împotriva sentinței civile nr. 91/ MF

din 30 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța, în termen legal, a formulat

apel pârâta SC O.P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub

următoarele aspecte:

În mod greșit instanța de fond a

respins excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale invocate de SC O.P.

SA fără a analiza și discuta înscrisurile depuse la dosar cu care a făcut

dovada încălcării de către reclamantă a obligațiilor contractuale.

SC T.M.O. SRL nu era autorizată să

efectueze operațiuni de buncherare pentru nava care se deplasa în ape

comunitare întrucât nu deține autorizație de antrepozit fiscal, conform

prevederilor C. fisc.

Acest aspect este confirmat și de

organul fiscal - Direcția Județeană pentru Operațiuni Vamale Constanța prin

adresa din 16 octombrie 2008, depusă la dosar.

Culpa contractuală a reclamatei SC T.M.O.

SRL constă în faptul că nu era autorizată să efectueze operațiuni de buncherare

decât pentru nave care plecau în voiaj maritim internațional. Cele șase nave sub

pavilion Ungaria care au fost alimentate cu combustibil de către reclamanta

aveau ca țară de destinație Ungaria, circulând pe traseul Dunării, deci pe ape

comunitare.

Prin urmare, reclamanta nu era

autorizată și nu avea dreptul de a efectua operațiuni de buncherare pentru

aceste șase nave.

Datorită activității culpabile a

reclamantei, O.P. a suferit un important prejudiciu material, respectiv suma de

240.000 lei (echivalentul celor șase amenzi contravenționale) la care se adaugă

contravaloarea accizelor pentru cantitățile de motorină livrate celor șase nave

în cuantum de 425.916,47 lei.

Reclamanta SC T.M.O. SRL nu era

autorizată să efectueze operațiuni de alimentare cu combustibil a navelor care

se deplasau în ape comunitare, pentru ca acestea se încadrau în regim de

scutire de plata accizei, iar reclamanta nu îndeplinea condițiile pentru o

astfel de alimentare, nefiind autorizată ca antrepozit fiscal.

Regimul fiscal al livrării de

combustibil în regim de scutire de la plata accizelor este prevăzut de art. 201

alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și de pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004

privind Normele de aplicare a C. fisc.

În mod greșit instanța de fond a

obligat SC P. SA către reclamantă la plata sumei de 217.770,26 dolari SUA, în

condițiile în care la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2010

reclamanta a precizat că își micșorează câtimea pretențiilor la valoarea de

209.074,91 dolari SUA.

S-a susținut în apel și că instanța a

acordat mai mult decât s-a cerut și a fost stabilit prin raportul de expertiză

pe care reclamanta și l-a însușit, diminuându-și pretențiile.

Analizând criticile aduse sentinței,

Curtea a reținut că acestea sunt nefondate pentru considerentele următoare:

Între SC P. SA, în calitate de

beneficiar și SC T.M.O. SRL, în calitate de prestator, s-a încheiat contractul

de prestări servicii din 19 octombrie 2005, având ca obiect „totalitatea

operațiunilor efectuate de prestator cu terțe părți (Armator, Agenție de

shipping, Comandant etc.) în regim spot și pe bază de contract, în numele și

pentru acea terță parte pentru realizarea activității de bunkerare - în raza

portului precum și la danele petroliere special amenajate din porturile de la

Marea Neagră (de la Sulina la Cernavodă) a navelor românești și a navelor cu

pavilion străin, cu motorină 0,2 % sulf pusă la dispoziția de Beneficiar.

Potrivit contractului părților,

prestatorul primește comenzi de la terțe părți, pentru îndeplinirea operațiunii

de bunker, comenzi care sunt forwardate beneficiarului. Pentru cantitățile

menționate în comenzile emise terța parte/prestatorul va preplăti valoarea

mărfii comandate prin transfer telegrafic către contul beneficiarului (art. 2.2.).

„În baza comenzilor emise - valoarea

cantității comandate, primită de prestator, beneficiarul va informa prestatorul

de posibilitatea îndeplinirii operațiunii de bunkerare în termeni de livrare

ceruți; beneficiarul va cere Oii terminal să pună la dispoziție cantitatea

cerută de către prestator și va emite toate documentele necesare pentru

îndeplinirea operațiunii de bunkerare, în numele terței părți menționată în

comanda primită de la prestator" (art. 2.3.).

Contractul părților definește terța

parte ca fiind persoana juridică identificată ca potențial cumpărător de

prestator și împreună cu care prestatorul încheie contract de vânzare-cumpărare

sau ca primi comenzi de bunkerare în regim S. pentru îndeplinirea operațiunii

de bunkerare.

Reiese totodată din înțelegerea

părților că beneficiarul va livra bunurile cerute de către terța parte numai

după ce beneficiarul primește de la prestator/terța parte, contravaloarea

bunurilor cerute de către terța parte și comanda de bunkerare (art. 2.4.).

Curtea de Apel a reținut că, în cauză,

în executarea contractului încheiat, reclamanta a acordat apelantei-pârâte

avansuri pentru livrări de marfă în valoare de 6.695.000 dolari SUA.

Din raportul de expertiză contabilă

efectuat de expert O.E. a reieșit că pârâta nu a livrat marfa la nivelul

avansurilor acordate de SC T.M.O. SRL și a rămas neacoperită suma de 209.074,91

dolari SUA.

Potrivit contractului de prestări

servicii încheiat, intimata reclamantă în calitate de agent al terței părți

(cumpărătorul final) a preluat marfa de la P. și a efectuat transportul și

livrarea mărfii la navă pe cheltuiala terței părți.

Așa cum a susținut reclamanta, aceasta

nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între P. și terța

parte (cumpărătorul final).

Curtea de Apel a reținut că, în

perioada martie - mai 2008, intimata-reclamantă a efectuat livrări de

combustibil la 6 nave sub pavilion Ungaria, fiind autorizată să desfășoare

activitate de bunkeraj nave - cod BN, activitate care permite aprovizionarea cu

combustibil și lubrefianți a navelor.

Autoritatea vamală a decis anularea

declarațiilor de export și a solicitat plata accizelor pentru marfa livrată,

întrucât pârâta P. nu a marcat coloristic marfa vândută către navele sub

pavilion Ungaria.

Operațiunile și formalitățile legate

de regimul fiscal și vamal al mărfurilor (vânzare intracomunitară, TVA, accize,

alte taxe care se aplică asupra mărfii) sunt în sarcina apelantei - pârâte P.,

care a înțeles să le delege, în speță, firmei V. SRL, mandatată să reprezinte

societatea beneficiară (P.) în relația cu autoritățile vamale și fiscale.

Prin urmare, obligația de a marca

coloristic marfa livrată către navele sub pavilion Ungaria incumbă

proprietarului mărfii, respectiv P. SA și nicidecum reclamantei, câtă vreme nu

a fost mandatată pentru această operațiune.

Prin urmare, judicios a reținut prima

instanță că SC T.M.O. SRL nu poate fi ținută să răspundă de executarea

necorespunzătoare a contractului de prestări servicii, întrucât era autorizată

să desfășoare activitatea de aprovizionare cu combustibil și lubrefianți ai

navelor indiferent de tipul de navă, pavilionul acestuia, regimul de navigare (fluviul

sau maritim) sau tipul de voiaj în care este angajată (internațional sau

intracomunitar); marcarea coloristică a mărfii livrate care interesează dosar

din perspectiva regimului taxelor și accizelor era în sarcina proprietarului

mărfii, societatea P. SA și nicidecum a intimatei SC T.M.O. SRL; regimul

aplicabil aprovizionării a fost stabilit exclusiv de către P. SA; operațiunile

și formalitățile legate de regimul fiscal și vamal al mărfurilor sunt în

sarcina P. SA și a firmei împuternicite de către acesta - SC V. SRL și

nicidecum a reclamantei.

Ca atare, s-a reținut că în mod corect

instanța de fond a respins excepția de neexecutare și a admis acțiunea în

pretenții formulată de reclamanta.

Pentru motivele arătate, prin Decizia civilă

nr. 8/ MF din 16 mai 2011 pronunțată de Curte de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal s-a

respins apelul ca nefondat.

A fost obligată apelanta la plata

către intimată a sumei de 8.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente

apelului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen

legal, a declarat recurs intimata O.P. care a solicitat în principal admiterea

recursului, casarea deciziei și sentinței instanței de fond și trimiterea

cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, în temeiul art. 312 alin.

(6) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și în subsidiar modificarea

deciziei și admiterea apelului.

Recurenta a solicitat casarea deciziei

recurate apreciind că soluționarea cauzei la fond era de competența Tribunalului

București, așa cum, în mod corect, a reținut prima instanța.

Astfel, s-a arătat că reclamanta T.M.O.

își întemeiază pretențiile pe contractul de prestări servicii din 19 octombrie 2005

încheiat între reclamantă în calitate de Prestator și pârâtă în calitate de

Beneficiar. Prin art. 14.3 din contract, părțile au ales instanța competentă sa

judece litigiile dintre ele izvorâte din acest contract, ca fiind instanța de

la locul unde a fost semnat contractul. Potrivit mențiunii din finalul

contractului, acesta a fost semnat în data de 19 octombrie 2005 la București.

Prin urmare, recurenta a apreciat că, în baza art. 14.3 din contract,

competența soluționării prezentului litigiu aparține instanței de la locul

semnării contractului, respectiv Tribunalului București, apelul fiind de

competența Curții de Apel București.

Recurenta a invocat și faptul că în

mod greșit a fost respinsă excepția de neexecutare a contractului, motiv de

recurs pe care 1-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat că reclamanta, deși nu era

autorizată să efectueze operațiuni de buncherare decât pentru nave care plecau

în voiaj maritim internațional, a aprovizionat șase nave care aveau ca țară de

destinație Ungaria, circulând pe traseul Dunării, deci pe ape comunitare,

pentru care regimul de accizare era cel de scutire de la plata accizei.

Datorită activității culpabile a reclamantei, O.P. a suferit un important

prejudiciu material.

Efectul invocării excepției de

neexecutare constă în suspendarea executării obligațiilor de către partea care

invocă excepția, până la momentul la care cealaltă parte își va îndeplini

obligațiile ce-i revin. Atât timp cât reclamanta și-a îndeplinit în mod

necorespunzător obligațiile contractuale, iar prin această îndeplinire

necorespunzătoare a creat recurentei un prejudiciu în cuantum de 665.916,47

lei, pârâta nu trebuia să fie obligată la plata sumelor pretinse de reclamantă.

S-a mai învederat că, în mod greșit,

instanța de apel nu a reținut că T.M.O. nu era autorizată să efectueze

operațiuni de buncherare (aprovizionare cu motorină) pentru nave care se

deplasau în ape comunitare, pentru că nu deține autorizație de antrepozit

fiscal, iar prin hotărârea pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 201 alin.

(1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004

privind Normele de aplicare a C. fisc.

Așa cum rezultă și din adresa

Direcției Județene pentru Operațiuni Vamale Constanța nr. din 16 octombrie 2008,

depusă la dosar, SC T.M.O. SRL nu îndeplinea aceste condiții pentru că nu era

autorizat ca antrepozit fiscal de depozitare și nu îi era permis să alimenteze

cu combustibil nave care se deplasau în ape comunitare.

Prin urmare, reclamanta putea să

aprovizioneze cu combustibil pentru motor doar vase care navigau în ape

internaționale, în regim suspensiv de accizare, pentru care se întocmește D.A.I.

S-a mai invocat încălcarea de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 969 C. civ.

Recurenta a învederat că dispozițiile

contractuale erau obligatorii pentru părțile din prezenta cauză și, implicit,

pentru instanța de judecată.

Intimata a încălcat dispozițiile

contractuale, alimentând cu combustibil nave care se deplasau în apele

comunitare, pentru care nu era autorizată întrucât nu deține antrepozit fiscal

de depozitare.

S-a menționat că atât clauzele

contractului, cât și adresa Direcției Județene pentru Accize dovedesc culpa

intimatei, iar instanța de apel nu a ținut cont de prevederile contractuale

menționate, încălcând dispozițiile art. 969 C. civ.

S-a mai arătat că instanța de apel,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, respectiv autorizația de

bunkerare, i-a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, neobservând că

intimata nu era autorizată să desfășoare activități de bunkerare pentru nave

care circulau în spațiul comunitar, ci doar pentru nave care circulau în apele

internaționale (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

S-au invocat și prevederile art. 304 pct.

7 C. proc. civ. în sensul că motivarea instanței de apel prin care se reține că

reclamanta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

cumpărătorul final este neadevărată, fiind străină de natura pricinii.

În motivarea recursului s-a arătat și

că, deși reclamanta și-a redus pretențiile la suma de 209.074,91 dolari SUA,

instanța de fond i-a acordat o sumă mai mare, cea solicitată inițial, iar

instanța de apel nu a răspuns acestui motiv de apel.

În opinia recurentei, acest motiv de

recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Apelul a fost legal timbrat.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat

respingerea recursului.

Analizând actele și lucrările

dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că

recurenta invocă următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate:

1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici a

deciziei recurenta a arătat că, potrivit clauzei atributive de competență din

contract, competența de soluționare a cauzei aparține în primă instanță

Tribunalului București.

Cu privire la acest motiv, Înalta Curte

constată că prin Decizia civilă nr. 37/ MF din 22 martie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța a fost tranșată, în mod irevocabil, problema

competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță, stabilindu-se

competența secției specializate în acest domeniu din cadrul Tribunalului

Constanța.

Curtea de apel, în soluționarea

problemei competenței, a reținut că poate fi eficientă clauza atributivă de

competență teritorială atunci când alegerea este făcută între două instanțe

deopotrivă competente din punct de vedere material, astfel că alegerea ar fi

putut exista doar între două instanțe de același grad cu specializare în

soluționarea cauzelor de drept maritim.

Prin urmare competența materială

funcțională de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Constanța, secția

maritimă și fluvială, în baza art. 2 alin. (2) lit. b) din Decretul nr. 203/1974

și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere faptul că, pe de-o

parte, natura maritimă a litigiului ca și împrejurarea ca nu este eficientă

clauza atributivă de competență au fost stabilite prin hotărâre irevocabilă, iar,

pe de alta parte, competența teritorială de soluționare a cauzei se stabilește

în raport de competența materială determinată conform Decretului nr. 203/1974, Înalta

Curte constată că motivul de recurs invocat este neîntemeiat.

2) Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la greșita soluționare a

excepției de neexecutare a contractului, ca urmare a executării

necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către intimata SC T.M.O. și la

încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. și 201 C. fisc. și a pct. 23.1 din H.G.

nr. 44/2004, Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Analizând conținutul contractului de

prestări servicii încheiat de părți rezultă incontestabil că intimata T.M.O. a

fost desemnată ca agent al recurentei O.P. pentru bunkerarea terților

beneficiari cu motorina pusă la dispoziție de recurentă.

Pentru realizarea acestei activități,

reclamanta primea zilnic sau la cerere, de la terțe părți, comenzi care erau

forwardate beneficiarului.

Conform art. 2.4 din contract,

beneficiarul livra providerului bunurile cerute de terța parce numai după ce

beneficiarul primea de la prestator sau terța parte contravaloarea bunurilor

cerute de către terța parte și comanda de bunkerare.

Deși recurenta încearcă să inducă

ideea că proprietatea mărfii se transmitea de la beneficiar la prestator la

momentul livrării motorinei în mijloacele de transport ale prestatorului și că

din acel moment prestatorul (reclamanta) devenea proprietarul motorinei și

riscul trecea în sarcina sa, această susținere este contrazisă de clauzele

contractului.

Astfel, conform capitolului X din

contract, riscurile corespunzătoare mărfii se transmit de la beneficiarul O.P.

la prestatorul T.O. în momentul livrării mărfii franco depozitul furnizorului

în mijloacele de transport, iar proprietatea asupra mărfii se transmite de la

beneficiar la terța parte în momentul livrării mărfii în condiția F.O.B.[.].

În consecință, clauzele contractuale

nu atestă transmiterea proprietății mărfii de la beneficiar la prestator și

nici nu stipulează obligația prestatorului de a efectua formalitățile vamale.

Mai mult chiar, printre obligațiile

beneficiarului prevăzute la art. 12.2 din contract se regăsește și aceea de a

asigura documentele necesare pentru îndeplinirea formalităților vamale și

pentru a obține declarația vamală pentru orice operațiune de bunkerare.

Coroborând prevederile C. proc. fisc.

cu prevederile H.G. nr. 44/2004 rezultă că legiuitorul a stabilit că livrarea combustibilului

în scutire de accize este posibilă numai dacă acesta este marcat și colorat.

Analizând conținutul contractului de

prestări servicii, rezultă că marcarea coloristică a combustibilului (care

interesează numai din perspectiva regimului taxelor și accizelor) este în

sarcina O.P., care păstra marfa în antrepozitul fiscal al SC O.T. SA, iar

formalitățile legate de regimul fiscal și vamal sunt în sarcina recurentei, așa

cum, în mod judicios au reținut și instanțele de fond și apel.

Față de considerentele expuse în ceea

ce privește obligațiile părților rezultând din contractul de prestări servicii,

Înalta Curte constată că instanțele au soluționat în mod corect excepția de

neexecutare a contractului, nefiind încălcate prevederile art. 201 C. fisc. și

ale pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004, invocate de recurentă.

3) Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la interpretarea greșită a

autorizației de bunkerare a reclamantei, Înalta Curte constată că actul juridic

dedus judecății nu este autorizația de bunkerare a reclamantei, ci contractul

de prestări servicii încheiat de părți, a cărui natură sau conținut nu a fost

schimbat sau alterat prin nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de

interpretare a convențiilor prevăzute în C. civ. de la 1864.

Prin urmare, acest motiv de recurs

apare ca fiind neîntemeiat.

4) Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs,

recurenta a arătat că, deși reclamanta și-a însușit concluziile raportului de

expertiză contabilă și și-a redus în ședință publică pretențiile de la suma de

217.770 dolari SUA de la suma de 209.074,91 dolari SUA, instanța de fond i-a

acordat prin hotărâre suma solicitată inițial, deci mai mult decât s-a cerut,

iar instanța de apel a omis să răspundă acestui motiv de apel.

Analizând această critică, Înalta Curte

constată că nu poate fi încadrată în motivul de recurs invocat întrucât acesta

se referă la încălcarea de către instanță a principiului disponibilității,

potrivit căruia reclamantul este cel care stabilește limitele cererii de chemare

în judecată prin obiectul acesteia.

Întrucât obiectul apelului l-a

constituit hotărârea pronunțată de prima instanță și nu cererea de chemare în

judecată, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut,

respectiv asupra apelului cu care a fost sesizată, Înalta Curte apreciază că

motivul de recurs invocat nu se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va încadra, însă, motivele de recurs care privesc omisiunea

instanței de apel de a cerceta motivul de apel referitor la prevederile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., urmând a cerceta acest motiv împreună cu motivele

încadrate de recurentă însăși în prevederile legale menționate, prin cererea de

recurs.

4) Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

În opinia înaltei Curți, critica

formulată de recurentă în sensul că motivarea instanței este străină de natura

pricinii, nu este întemeiată, întrucât motivarea răspunde criticilor care au

fost formulate de apelantă și analizate de instanța de apel.

De altfel, motivarea instanței

referitoare la părțile contractului de vânzare - cumpărare se circumscrie

argumentului că reclamanta a acționat ca mandatar al cumpărătorului final, a

preluat marfa de la pârâtă și a aprovizionat navele la ordinul și pe cheltuiala

terței părți.

În ceea ce privește motivul de recurs

încadrat de către Înalta Curte în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

care privește omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra unui motiv de

apel, se constată că acesta este întemeiat.

Înalta Curte constată că, neexistând

nicio motivare cu privire la motivul de apel referitor la plus petita, deși

acesta este menționat în considerentele deciziei ca fiind susținut de către

apelantă, este imposibilă exercitarea controlului judiciar în recurs asupra

deciziei, cu privire la justețea soluției adoptate în întregul său.

Nemotivarea soluției cu privire la

toate aspectele invocate în apel împiedică exercitarea controlului de

legalitate a hotărârii. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptat

este consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și are în

vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, examinarea

argumentelor părților și punctul de vedere al instanței fără de fiecare

argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a

fundamentat soluția adoptată.

Întrucât lipsa motivării asupra unui

motiv de apel face imposibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) raportat la 304 pct. 7 C. proc.civ.,

va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare instanței de apel numai pentru soluționarea motivului de apel

referitor la plus petita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

O.P. SA București.

Casează Decizia civilă nr. 8/ MF din

16 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 februarie 2012.