ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 709/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC T.M.O.R. SRL a sesizat Tribunalul Constanța cu o acțiune în răspundere contractuală, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA la plata sumei de 217.770,26 dolari SUA, echivalentul a 653.311,86 lei, reprezentând avansuri achitate în temeiul contractului de prestări servicii din 19 octombrie 2005. Prin sentința civilă nr. 91/MF din 30 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială a admis acțiunea formulată de SC T.M.O.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, și a obligat pârâta SC P. SA către reclamantă la plata sumei de 217.770,26 dolari SUA cu titlu de avansuri achitate în baza contractului de prestări servicii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.986 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut următoarele: Reclamanta SC T.M.O.R. SRL, în calitate de prestator, a încheiat cu pârâta SC P. SA, în calitate de beneficiar, contractul de prestări servicii din 19 octombrie 2005 care a avut ca obiect realizarea de către reclamantă a activității de bunkerare, în rada portului și a danelor petroliere, a navelor românești și sub pavilion străin cu motorină pusă la dispoziție de pârâtă. Procedura de derulare a acestor operațiuni de bunkerare este descrisă în art. 2.2-2.5 din contract și constă, în esență, în transmiterea de către reclamantă către pârâtă a comenzilor primite de la terți (armator, agenție de shipping, comandant) și solicitarea de către pârâtă a cantităților comandate către O.T., după ce va fi fost transmisă prin fax acceptarea comenzii.

Marfa trebuia achitată de reclamantă anticipat prin transfer telegrafic, iar toate documentele pentru îndeplinirea operațiunilor de bunkerare, în numele terților, urmau sa fie emise de către pârâtă. Contractul a avut inițial valabilitatea până la 31 decembrie 2005, dar a fost prelungit prin 13 acte adiționale până la data de 31 martie 2009. Potrivit expertizei contabile efectuată în cursul cercetării judecătorești, reclamanta a avansat, în perioada 01 ianuarie 2008 - 31 martie 2009, suma de 6.695.000 dolari SUA, soldul la 31 decembrie 2007 fiind de 91.255,07 dolari SUA, iar livrările efectuate de pârâtă sunt în valoare de 6.577.180,16 dolari SUA, valoarea mărfii neacoperită de avansuri fiind de 209.074,91 dolari SUA.

S-a reținut că pârâta nu a contestat faptul nelivrării mărfii în limita avansurilor primite, însă a invocat neexecutarea contractului de către reclamantă. Din interpretarea normelor legale enunțate rezultă că scutirea de la plata accizelor aferente carburantului pentru navigația pe căile navigabile interioare se acordă beneficiarului, respectiv reclamantei, cu condiția ca antrepozitării autorizați, respectiv pârâta, să marcheze și să coloreze motorina încadrată în unul din codurile prevăzute de textul legal. Așadar, obligația marcării combustibilului livrat de pârâtă celor șase nave sub pavilion Ungaria nu revenea reclamantei, astfel că răspunderea pentru faptele contravenționale pentru care a fost sancționată pârâta îi incumbă acesteia din urmă.

Oricum, reclamanta a făcut dovada deținerii autorizației pentru bunkerajul navelor (fila 65) care este acordată indiferent dacă aprovizionarea are loc pentru navele care naviga în apele internaționale sau pe căile navigabile interioare. Analizând obligațiile asumate de reclamantă prin art. 12.1 din contractul de prestări servicii se constată că printre acestea nu se regăsește emiterea documentelor vamale, astfel că pentru neîndeplinirea corespunzătoare a acestora răspunde doar pârâta. În raport de considerentele prezentate, instanța a conchis că nu poate fi reținută în sarcina reclamantei încălcarea obligațiilor contractuale și prin urmare excepția de neexecutare invocată de pârâtă este neîntemeiată.

Urmare a neîndeplinirii obligației de livrare a combustibilului achitat anticipat, reclamanta a suferit un prejudiciu echivalent prețului mărfii plătite și nelivrate, iar în raport de prevederile art. 1073 C. civ., dacă creditorul nu poate obține îndeplinirea exactă a obligației, el are dreptul la dezdăunări. Împotriva sentinței civile nr. 91/ MF din 30 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța, în termen legal, a formulat apel pârâta SC O.P. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte: În mod greșit instanța de fond a respins excepția de neexecutare a obligațiilor contractuale invocate de SC O.P. SA fără a analiza și discuta înscrisurile depuse la dosar cu care a făcut dovada încălcării de către reclamantă a obligațiilor contractuale.

SC T.M.O. SRL nu era autorizată să efectueze operațiuni de buncherare pentru nava care se deplasa în ape comunitare întrucât nu deține autorizație de antrepozit fiscal, conform prevederilor C. fisc. Acest aspect este confirmat și de organul fiscal - Direcția Județeană pentru Operațiuni Vamale Constanța prin adresa din 16 octombrie 2008, depusă la dosar. Culpa contractuală a reclamatei SC T.M.O. SRL constă în faptul că nu era autorizată să efectueze operațiuni de buncherare decât pentru nave care plecau în voiaj maritim internațional. Cele șase nave sub pavilion Ungaria care au fost alimentate cu combustibil de către reclamanta aveau ca țară de destinație Ungaria, circulând pe traseul Dunării, deci pe ape comunitare.

Prin urmare, reclamanta nu era autorizată și nu avea dreptul de a efectua operațiuni de buncherare pentru aceste șase nave. Datorită activității culpabile a reclamantei, O.P. a suferit un important prejudiciu material, respectiv suma de 240.000 lei (echivalentul celor șase amenzi contravenționale) la care se adaugă contravaloarea accizelor pentru cantitățile de motorină livrate celor șase nave în cuantum de 425.916,47 lei. Reclamanta SC T.M.O. SRL nu era autorizată să efectueze operațiuni de alimentare cu combustibil a navelor care se deplasau în ape comunitare, pentru ca acestea se încadrau în regim de scutire de plata accizei, iar reclamanta nu îndeplinea condițiile pentru o astfel de alimentare, nefiind autorizată ca antrepozit fiscal.

Regimul fiscal al livrării de combustibil în regim de scutire de la plata accizelor este prevăzut de art. 201 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și de pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a C. fisc. În mod greșit instanța de fond a obligat SC P. SA către reclamantă la plata sumei de 217.770,26 dolari SUA, în condițiile în care la termenul de judecată din data de 23 noiembrie 2010 reclamanta a precizat că își micșorează câtimea pretențiilor la valoarea de 209.074,91 dolari SUA. S-a susținut în apel și că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut și a fost stabilit prin raportul de expertiză pe care reclamanta și l-a însușit, diminuându-și pretențiile. Analizând criticile aduse sentinței, Curtea a reținut că acestea sunt nefondate pentru considerentele următoare: Între SC P. SA, în calitate de beneficiar și SC T.M.O.

SRL, în calitate de prestator, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 19 octombrie 2005, având ca obiect „totalitatea operațiunilor efectuate de prestator cu terțe părți (Armator, Agenție de shipping, Comandant etc.) în regim spot și pe bază de contract, în numele și pentru acea terță parte pentru realizarea activității de bunkerare - în raza portului precum și la danele petroliere special amenajate din porturile de la Marea Neagră (de la Sulina la Cernavodă) a navelor românești și a navelor cu pavilion străin, cu motorină 0,2 % sulf pusă la dispoziția de Beneficiar. Potrivit contractului părților, prestatorul primește comenzi de la terțe părți, pentru îndeplinirea operațiunii de bunker, comenzi care sunt forwardate beneficiarului.

Pentru cantitățile menționate în comenzile emise terța parte/prestatorul va preplăti valoarea mărfii comandate prin transfer telegrafic către contul beneficiarului (art. 2.2.). „În baza comenzilor emise - valoarea cantității comandate, primită de prestator, beneficiarul va informa prestatorul de posibilitatea îndeplinirii operațiunii de bunkerare în termeni de livrare ceruți; beneficiarul va cere Oii terminal să pună la dispoziție cantitatea cerută de către prestator și va emite toate documentele necesare pentru îndeplinirea operațiunii de bunkerare, în numele terței părți menționată în comanda primită de la prestator" (art. 2.3.). Contractul părților definește terța parte ca fiind persoana juridică identificată ca potențial cumpărător de prestator și împreună cu care prestatorul încheie contract de vânzare-cumpărare sau ca primi comenzi de bunkerare în regim S. pentru îndeplinirea operațiunii de bunkerare.

Reiese totodată din înțelegerea părților că beneficiarul va livra bunurile cerute de către terța parte numai după ce beneficiarul primește de la prestator/terța parte, contravaloarea bunurilor cerute de către terța parte și comanda de bunkerare (art. 2.4.). Curtea de Apel a reținut că, în cauză, în executarea contractului încheiat, reclamanta a acordat apelantei-pârâte avansuri pentru livrări de marfă în valoare de 6.695.000 dolari SUA. Din raportul de expertiză contabilă efectuat de expert O.E. a reieșit că pârâta nu a livrat marfa la nivelul avansurilor acordate de SC T.M.O. SRL și a rămas neacoperită suma de 209.074,91 dolari SUA. Potrivit contractului de prestări servicii încheiat, intimata reclamantă în calitate de agent al terței părți (cumpărătorul final) a preluat marfa de la P. și a efectuat transportul și livrarea mărfii la navă pe cheltuiala terței părți.

Așa cum a susținut reclamanta, aceasta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între P. și terța parte (cumpărătorul final). Curtea de Apel a reținut că, în perioada martie - mai 2008, intimata-reclamantă a efectuat livrări de combustibil la 6 nave sub pavilion Ungaria, fiind autorizată să desfășoare activitate de bunkeraj nave - cod BN, activitate care permite aprovizionarea cu combustibil și lubrefianți a navelor. Autoritatea vamală a decis anularea declarațiilor de export și a solicitat plata accizelor pentru marfa livrată, întrucât pârâta P. nu a marcat coloristic marfa vândută către navele sub pavilion Ungaria.

Operațiunile și formalitățile legate de regimul fiscal și vamal al mărfurilor (vânzare intracomunitară, TVA, accize, alte taxe care se aplică asupra mărfii) sunt în sarcina apelantei - pârâte P., care a înțeles să le delege, în speță, firmei V. SRL, mandatată să reprezinte societatea beneficiară (P.) în relația cu autoritățile vamale și fiscale. Prin urmare, obligația de a marca coloristic marfa livrată către navele sub pavilion Ungaria incumbă proprietarului mărfii, respectiv P. SA și nicidecum reclamantei, câtă vreme nu a fost mandatată pentru această operațiune. Prin urmare, judicios a reținut prima instanță că SC T.M.O.

SRL nu poate fi ținută să răspundă de executarea necorespunzătoare a contractului de prestări servicii, întrucât era autorizată să desfășoare activitatea de aprovizionare cu combustibil și lubrefianți ai navelor indiferent de tipul de navă, pavilionul acestuia, regimul de navigare (fluviul sau maritim) sau tipul de voiaj în care este angajată (internațional sau intracomunitar); marcarea coloristică a mărfii livrate care interesează dosar din perspectiva regimului taxelor și accizelor era în sarcina proprietarului mărfii, societatea P. SA și nicidecum a intimatei SC T.M.O. SRL; regimul aplicabil aprovizionării a fost stabilit exclusiv de către P. SA; operațiunile și formalitățile legate de regimul fiscal și vamal al mărfurilor sunt în sarcina P. SA și a firmei împuternicite de către acesta - SC V. SRL și nicidecum a reclamantei.

Ca atare, s-a reținut că în mod corect instanța de fond a respins excepția de neexecutare și a admis acțiunea în pretenții formulată de reclamanta. Pentru motivele arătate, prin Decizia civilă nr. 8/ MF din 16 mai 2011 pronunțată de Curte de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal s-a respins apelul ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 8.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimata O.P. care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea deciziei și sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, în temeiul art. 312 alin. (6) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. și în subsidiar modificarea deciziei și admiterea apelului. Recurenta a solicitat casarea deciziei recurate apreciind că soluționarea cauzei la fond era de competența Tribunalului București, așa cum, în mod corect, a reținut prima instanța. Astfel, s-a arătat că reclamanta T.M.O. își întemeiază pretențiile pe contractul de prestări servicii din 19 octombrie 2005 încheiat între reclamantă în calitate de Prestator și pârâtă în calitate de Beneficiar. Prin art. 14.3 din contract, părțile au ales instanța competentă sa judece litigiile dintre ele izvorâte din acest contract, ca fiind instanța de la locul unde a fost semnat contractul. Potrivit mențiunii din finalul contractului, acesta a fost semnat în data de 19 octombrie 2005 la București.

Prin urmare, recurenta a apreciat că, în baza art. 14.3 din contract, competența soluționării prezentului litigiu aparține instanței de la locul semnării contractului, respectiv Tribunalului București, apelul fiind de competența Curții de Apel București. Recurenta a invocat și faptul că în mod greșit a fost respinsă excepția de neexecutare a contractului, motiv de recurs pe care 1-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a arătat că reclamanta, deși nu era autorizată să efectueze operațiuni de buncherare decât pentru nave care plecau în voiaj maritim internațional, a aprovizionat șase nave care aveau ca țară de destinație Ungaria, circulând pe traseul Dunării, deci pe ape comunitare, pentru care regimul de accizare era cel de scutire de la plata accizei.

Datorită activității culpabile a reclamantei, O.P. a suferit un important prejudiciu material. Efectul invocării excepției de neexecutare constă în suspendarea executării obligațiilor de către partea care invocă excepția, până la momentul la care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin. Atât timp cât reclamanta și-a îndeplinit în mod necorespunzător obligațiile contractuale, iar prin această îndeplinire necorespunzătoare a creat recurentei un prejudiciu în cuantum de 665.916,47 lei, pârâta nu trebuia să fie obligată la plata sumelor pretinse de reclamantă. S-a mai învederat că, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut că T.M.O. nu era autorizată să efectueze operațiuni de buncherare (aprovizionare cu motorină) pentru nave care se deplasau în ape comunitare, pentru că nu deține autorizație de antrepozit fiscal, iar prin hotărârea pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 201 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

și pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a C. fisc. Așa cum rezultă și din adresa Direcției Județene pentru Operațiuni Vamale Constanța nr. din 16 octombrie 2008, depusă la dosar, SC T.M.O. SRL nu îndeplinea aceste condiții pentru că nu era autorizat ca antrepozit fiscal de depozitare și nu îi era permis să alimenteze cu combustibil nave care se deplasau în ape comunitare. Prin urmare, reclamanta putea să aprovizioneze cu combustibil pentru motor doar vase care navigau în ape internaționale, în regim suspensiv de accizare, pentru care se întocmește D.A.I. S-a mai invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 C. civ. Recurenta a învederat că dispozițiile contractuale erau obligatorii pentru părțile din prezenta cauză și, implicit, pentru instanța de judecată.

Intimata a încălcat dispozițiile contractuale, alimentând cu combustibil nave care se deplasau în apele comunitare, pentru care nu era autorizată întrucât nu deține antrepozit fiscal de depozitare. S-a menționat că atât clauzele contractului, cât și adresa Direcției Județene pentru Accize dovedesc culpa intimatei, iar instanța de apel nu a ținut cont de prevederile contractuale menționate, încălcând dispozițiile art. 969 C. civ. S-a mai arătat că instanța de apel, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, respectiv autorizația de bunkerare, i-a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, neobservând că intimata nu era autorizată să desfășoare activități de bunkerare pentru nave care circulau în spațiul comunitar, ci doar pentru nave care circulau în apele internaționale (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). S-au invocat și prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că motivarea instanței de apel prin care se reține că reclamanta nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătorul final este neadevărată, fiind străină de natura pricinii. În motivarea recursului s-a arătat și că, deși reclamanta și-a redus pretențiile la suma de 209.074,91 dolari SUA, instanța de fond i-a acordat o sumă mai mare, cea solicitată inițial, iar instanța de apel nu a răspuns acestui motiv de apel. În opinia recurentei, acest motiv de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Apelul a fost legal timbrat. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că recurenta invocă următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate: 1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În susținerea acestei critici a deciziei recurenta a arătat că, potrivit clauzei atributive de competență din contract, competența de soluționare a cauzei aparține în primă instanță Tribunalului București. Cu privire la acest motiv, Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 37/ MF din 22 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost tranșată, în mod irevocabil, problema competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță, stabilindu-se competența secției specializate în acest domeniu din cadrul Tribunalului Constanța.

Curtea de apel, în soluționarea problemei competenței, a reținut că poate fi eficientă clauza atributivă de competență teritorială atunci când alegerea este făcută între două instanțe deopotrivă competente din punct de vedere material, astfel că alegerea ar fi putut exista doar între două instanțe de același grad cu specializare în soluționarea cauzelor de drept maritim. Prin urmare competența materială funcțională de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Constanța, secția maritimă și fluvială, în baza art. 2 alin. (2) lit. b) din Decretul nr. 203/1974 și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Având în vedere faptul că, pe de-o parte, natura maritimă a litigiului ca și împrejurarea ca nu este eficientă clauza atributivă de competență au fost stabilite prin hotărâre irevocabilă, iar, pe de alta parte, competența teritorială de soluționare a cauzei se stabilește în raport de competența materială determinată conform Decretului nr. 203/1974, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat este neîntemeiat. 2) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Referitor la greșita soluționare a excepției de neexecutare a contractului, ca urmare a executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către intimata SC T.M.O. și la încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.

și 201 C. fisc. și a pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004, Înalta Curte reține următoarele aspecte: Analizând conținutul contractului de prestări servicii încheiat de părți rezultă incontestabil că intimata T.M.O. a fost desemnată ca agent al recurentei O.P. pentru bunkerarea terților beneficiari cu motorina pusă la dispoziție de recurentă. Pentru realizarea acestei activități, reclamanta primea zilnic sau la cerere, de la terțe părți, comenzi care erau forwardate beneficiarului. Conform art. 2.4 din contract, beneficiarul livra providerului bunurile cerute de terța parce numai după ce beneficiarul primea de la prestator sau terța parte contravaloarea bunurilor cerute de către terța parte și comanda de bunkerare.

Deși recurenta încearcă să inducă ideea că proprietatea mărfii se transmitea de la beneficiar la prestator la momentul livrării motorinei în mijloacele de transport ale prestatorului și că din acel moment prestatorul (reclamanta) devenea proprietarul motorinei și riscul trecea în sarcina sa, această susținere este contrazisă de clauzele contractului. Astfel, conform capitolului X din contract, riscurile corespunzătoare mărfii se transmit de la beneficiarul O.P. la prestatorul T.O. în momentul livrării mărfii franco depozitul furnizorului în mijloacele de transport, iar proprietatea asupra mărfii se transmite de la beneficiar la terța parte în momentul livrării mărfii în condiția F.O.B.[.]. În consecință, clauzele contractuale nu atestă transmiterea proprietății mărfii de la beneficiar la prestator și nici nu stipulează obligația prestatorului de a efectua formalitățile vamale.

Mai mult chiar, printre obligațiile beneficiarului prevăzute la art. 12.2 din contract se regăsește și aceea de a asigura documentele necesare pentru îndeplinirea formalităților vamale și pentru a obține declarația vamală pentru orice operațiune de bunkerare. Coroborând prevederile C. proc. fisc. cu prevederile H.G. nr. 44/2004 rezultă că legiuitorul a stabilit că livrarea combustibilului în scutire de accize este posibilă numai dacă acesta este marcat și colorat. Analizând conținutul contractului de prestări servicii, rezultă că marcarea coloristică a combustibilului (care interesează numai din perspectiva regimului taxelor și accizelor) este în sarcina O.P., care păstra marfa în antrepozitul fiscal al SC O.T.

SA, iar formalitățile legate de regimul fiscal și vamal sunt în sarcina recurentei, așa cum, în mod judicios au reținut și instanțele de fond și apel. Față de considerentele expuse în ceea ce privește obligațiile părților rezultând din contractul de prestări servicii, Înalta Curte constată că instanțele au soluționat în mod corect excepția de neexecutare a contractului, nefiind încălcate prevederile art. 201 C. fisc. și ale pct. 23.1 din H.G. nr. 44/2004, invocate de recurentă. 3) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la interpretarea greșită a autorizației de bunkerare a reclamantei, Înalta Curte constată că actul juridic dedus judecății nu este autorizația de bunkerare a reclamantei, ci contractul de prestări servicii încheiat de părți, a cărui natură sau conținut nu a fost schimbat sau alterat prin nesocotirea sau aplicarea greșită a regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute în C. civ.

de la 1864. Prin urmare, acest motiv de recurs apare ca fiind neîntemeiat. 4) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că, deși reclamanta și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă și și-a redus în ședință publică pretențiile de la suma de 217.770 dolari SUA de la suma de 209.074,91 dolari SUA, instanța de fond i-a acordat prin hotărâre suma solicitată inițial, deci mai mult decât s-a cerut, iar instanța de apel a omis să răspundă acestui motiv de apel. Analizând această critică, Înalta Curte constată că nu poate fi încadrată în motivul de recurs invocat întrucât acesta se referă la încălcarea de către instanță a principiului disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care stabilește limitele cererii de chemare în judecată prin obiectul acesteia.

Întrucât obiectul apelului l-a constituit hotărârea pronunțată de prima instanță și nu cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv asupra apelului cu care a fost sesizată, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra, însă, motivele de recurs care privesc omisiunea instanței de apel de a cerceta motivul de apel referitor la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a cerceta acest motiv împreună cu motivele încadrate de recurentă însăși în prevederile legale menționate, prin cererea de recurs.

4) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În opinia înaltei Curți, critica formulată de recurentă în sensul că motivarea instanței este străină de natura pricinii, nu este întemeiată, întrucât motivarea răspunde criticilor care au fost formulate de apelantă și analizate de instanța de apel. De altfel, motivarea instanței referitoare la părțile contractului de vânzare - cumpărare se circumscrie argumentului că reclamanta a acționat ca mandatar al cumpărătorului final, a preluat marfa de la pârâtă și a aprovizionat navele la ordinul și pe cheltuiala terței părți. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat de către Înalta Curte în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care privește omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra unui motiv de apel, se constată că acesta este întemeiat.

Înalta Curte constată că, neexistând nicio motivare cu privire la motivul de apel referitor la plus petita, deși acesta este menționat în considerentele deciziei ca fiind susținut de către apelantă, este imposibilă exercitarea controlului judiciar în recurs asupra deciziei, cu privire la justețea soluției adoptate în întregul său. Nemotivarea soluției cu privire la toate aspectele invocate în apel împiedică exercitarea controlului de legalitate a hotărârii. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptat este consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 C. proc. civ. și are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței fără de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Întrucât lipsa motivării asupra unui motiv de apel face imposibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) raportat la 304 pct. 7 C. proc.civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel numai pentru soluționarea motivului de apel referitor la plus petita.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC O.P. SA București. Casează Decizia civilă nr. 8/ MF din 16 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2012.