BATTISTI c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
BATTISTI c. FRANCE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28796/05 prezentate de Cesare BATTISTI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 decembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 3 august 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, dl Cesare Battisti, este un resortisant italian, născut în 1954, care declară că își are reședința la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către dl Turcon și E. Casadieu-Camus, avocați la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1977, reclamantul s-a alăturat Proletarilor Înarmați pentru Comunism (PAC), grup italian de extremă stângă. El a fost arestat la 26 iunie 1979. Au fost descoperite arme în timpul unei percheziții, s-a deschis o informare judiciară. În cursul procesului care a urmat, reclamantul a fost exclus definitiv din dezbaterile de către procurorul public pentru tulburarea seninătății dezbaterilor și, în plus, cei doi avocați numiți succesiv de solicitant au fost întemnițați. Condamnat la două pedepse cu închisoarea (una de trei luni, cealaltă de patru ani), în special pentru furt calificat, violare de domiciliu, jaf calificat și sechestrare de persoane, reclamantul se evada la 5 Octombrie 1981, în închisoarea Frosinone, s-a refugiat în Mexic până în 1990. În timpul exilului său în Mexic, unul dintre foștii membri ai PAC, dizolvat din 1979, s-a decis să beneficieze de legislația italiană privind produsele lactate și să denunțe acțiunile PAC. Pe baza revelațiilor dlui, s-au inițiat trei mandate de arestare pentru participarea la patru omucideri comise cu circumstanțe agravante împotriva reclamantului: la 3 iunie 1982, 17 mai 1983 și 13 octombrie 1983 au fost acordate trei mandate de arestare. Reclamantul s-a dus apoi în Franța, unde foști membri ai grupurilor de extremă stângă italiene au fost primiți și s-a stabilit acolo. Reclamantul susține că, din moment ce a intrat în ilegalitate, aceste mandate de arestare nu i-au fost notificate și nu a putut organiza apărarea împreună cu avocații săi. Prin hotărârea din 13 decembrie 1988, Curtea de Assesie din Milano l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață pentru patru omucideri, în conformitate cu procedura de contumație ( Prin hotărârea pronunțată la 8 aprilie 1991, Curtea de Casație din Italia a respins recursul formulat de reclamant cu privire la trei dintre omuciderile în litigiu, făcând astfel definitivă condamnarea reclamantului acestor șefi. În schimb, Curtea de Casație din Italia a respins parțial hotărârea pronunțată de Curtea de Apel în sensul că a reținut complicitatea reclamantului la a patra crimă. Prin hotărârea pronunțată la 31 martie 1993, Curtea de Assese de Apel din Milano, care se pronunțase asupra trimiterii după casiunea parțială, a confirmat complicitatea reclamantului în ultima crimă. La 8 ianuarie 1991, pe baza mandatelor de arestare acordate în 1982 și 1983, autoritățile italiene au prezentat o cerere de extrădare autorităților franceze. Prin hotărârea din 29 mai 1991, camera de acuzare a Curții de Apel de la Paris a emis un aviz nefavorabil cu privire la această cerere, pe motiv că extrădarea nu mai putea fi acordată pe baza mandatelor de arestare respective, întrucât condamnările au fost pronunțate de la eliberarea lor. La 11 aprilie 1997, reclamantul a obținut un permis de ședere în Franța pentru o perioadă de zece ani și a inițiat o procedură de naturalizare. La 3 ianuarie 2003, guvernul italian a prezentat autorităților franceze o nouă cerere de extrădare. La 10 februarie 2004, reclamantul a fost arestat. Procurorul Republicii Paris l-a pus sub pârghie extrădare. Prin Hotărârea din 30 iunie 2004, după ce reclamantul a fost eliberat, camera de instrucție a Curții de Apel din Paris a emis un aviz, foarte detaliat, favorabil extrădării sale. Prin hotărârea din 13 octombrie 2004, Curtea de Casație și-a respins recursul, exprimându-se în special astfel Cu condiția ca, la 8 ianuarie 1991, guvernul italian a prezentat o primă cerere de extrădare a Cesare Battisti pentru executarea a trei mandate de arestare acordate la 3 iunie 1982, 17 mai 1983 și 13 octombrie 1983 de către un judecător de instrucție din Milano, în special pentru omucideri și tentativă de omor prin imprudență. ; că autoritățile italiene au menționat, în plus, că, pentru faptele care fac obiectul cererii, Cesare Battisti a fost condamnat de Curtea de Assesie din Milano la 13 decembrie 1988 la condamnare pe viață, decizie confirmată de Curtea de Apel din Milano la 16 februarie 1990, dar nu definitivă din cauza recursului formulat de persoana interesată Întrucât, pentru a se opune extrădării sale, Cesare Battisti a susținut că condamnarea la condamnare pe viață pronunțată la 16 februarie 1990 a devenit definitivă ca urmare a respingerii recursului său de către Curtea Supremă de Casație Italiană la 8 aprilie 1991 și că, prin urmare, mandatele de arestare pentru executarea cărora a fost depusă cererea au devenit caduce Întrucât, prin hotărârea din 29 mai 1991, camera de acuzare a emis un aviz negativ cu privire la extrădarea lui Cesare Battisti, motivele pentru care condamnarea la condamnarea la închisoare pe viață a devenit definitivă și că extrădarea solicitată pentru a permite urmărirea penală a infracțiunilor nu poate fi acordată în cazul în care o condamnare a avut loc din cauza acestor infracțiuni decât având în vedere o nouă cerere a statului solicitant Prevăzându-se că Curtea Supremă de Casație Italiană a Cenzurat, în realitate, la 8 aprilie 1991, parțial hotărârea Curții de Apel din Milano din 16 februarie 1990 ; că, hotărând în limitele căsării astfel pronunțate, această instanță, prin hotărârea din 31 martie 1993, a confirmat hotărârea pronunțată la 13 decembrie 1988, Întrucât la 3 ianuarie 2003, guvernul italian a adresat autorităților franceze o nouă cerere de extrădare a Cesare Battisti pe baza celor trei hotărâri pronunțate la 13 decembrie 1988, 16 februarie 1990 și 31 martie 1993 de către cursurile de asediu din Milano, condamnându-l la o condamnare pe viață, în special pentru patru omucideri și, respectiv, o tentativă de omor Așteptând ca, pentru a respinge excepția de lucru judecat, hotărârea reține că noua cerere de extrădare nu a fost prezentată nici în scopul urmăririi penale, ci pentru executarea condamnărilor previzionate că pronunțând astfel, camera de cercetare și-a justificat hotărârea. Într-adevăr, art. 17 din Legea din 10 martie 1927 nu împiedică o nouă sesizare a camerei de cercetare pentru aceleași fapte împotriva aceleiași persoane, atunci când guvernul este el însuși sesizat cu o nouă cerere bazată pe elemente care, intervenite sau revelate de la cererea anterioară, permit o evaluare diferită a condițiilor legale ale extrădării (...) La 23 octombrie 2004, a fost luat un decret de extrădare. Reclamantul sesizează Consiliul de Stat cu privire la anularea acestui decret. Acesta a invocat în special articolele 6 și 8 din convenție, susținând că condamnările la care a fost supus în Italia nu au fost pronunțate în conformitate cu cerințele procesului echitabil din momentul în care au fost aplicate în conformitate cu procedura italiană de consumație, care nu acordă persoanei condamnate în absența sa dreptul de a fi judecat din nou. Printr-o hotărâre pronunțată la 18 martie 2005, Consiliul de Stat a respins cererea, judecând în special după cum urmează, având în vedere că împrejurarea că unele dintre acuzațiile reținute împotriva domnului BATTISTI și care au condus la condamnările menționate anterior se bazează parțial pe declarații ale unor martori Nu contravine ordinii publice franceze și nu constituie o necunoaștere de către autoritățile italiene a dispozițiilor art. 6 din Convenție (...) Considerând că, în cazul în care reclamantul invocă declarațiile făcute de președintele Republicii la 20 aprilie 1985, la congresul unei mișcări de apărare a drepturilor omului, în ceea ce privește tratamentul de către autoritățile franceze al cererilor de extrădare a resortisanților italieni care au participat la acțiuni teroriste în Italia și care au fost instalate de mulți ani în Franța, aceste cuvinte, care trebuie, în schimb, să fie apropiate de cele ținute în mod repetat de aceeași autoritate pe același subiect, care rezervau cazul persoanelor recunoscute vinovate în țara lor, cum ar fi reclamantul, de crime de sânge, sunt în sine lipsite de efect juridic. ; că se aplică și scrisoarea prim-ministrului adresată la 4 martie 1998, apărătorilor acestor resortisanți Considerând că, în cazul în care reclamantul susține că a obținut mai multe permise de ședere, că a inițiat o procedură de naturalizare care a dat naștere unui aviz favorabil din partea autorităților franceze și că numele său a fost retras de autoritățile franceze din partea națională a Sistemului de informații Schengen pentru o lungă perioadă de timp, aceste circumstanțe, care nu i-ar putea conferi, în orice caz, un drept dobândit de a nu fi extrădat, nu au nicio influență asupra legalității decretului atacat (...) Având în vedere că rezultă atât din principiile ordinii publice franceze, cât și din convențiile internaționale semnate de Franța, cât și în materie penală, o persoană condamnată în mod implicit trebuie să poată obține rejudecarea în prezența sa, cu excepția cazului în care se stabilește într-un mod neechivoc că a renunțat la dreptul său de a se prezenta și de a se apăra. Considerând că din documentele din dosar reiese că dl BATTISTI a fost arestat la 26 iunie 1979 în cadrul anchetei privind omuciderile menționate mai sus, desfășurate la 16 februarie 1979; că a evadat la 5 octombrie 1981 din închisoarea Frosinone, unde a fost încarcerat ; că a făcut obiectul unui mandat de arestare acordat la 16 aprilie 1982 de Parchetul de la Udine și al unui mandat de arestare emis la 3 iunie 1982 de un judecător de cercetare din Milano; că, prin două scrisori scrise scrise și semnate, adresate Parchetului Tribunalului de la Udine și Parchetului Tribunalului din Milano, la 10 mai 1982 și, respectiv, la 12 mai 1982 iulie 1982, a desemnat doi avocați pentru a-l reprezenta în instanțele judiciare în curs; întrucât, printr-o altă scrisoare dactilografiată și semnată, din februarie 1990 și înregistrată la grefa Curții de Apel din Milano, la 19 februarie 1990, a confirmat alegerea lui M. [P.] ca apărător în procedura pendinte, desemnată în scrisoare prin numărul său de înregistrare, și i-a dat mandatul de a exercita în numele său un recurs în recurs împotriva hotărârii pronunțate de această instanță la 16 februarie 1990 ; că, în plus, hotărârea camerei de acuzare a Curții de Apel de la Paris din 29 mai 1991 care dă un aviz nefavorabil unei prime cereri de extrădare în vederea exercitării urmăririi penale indică faptul că reclamantul a fost informat cu privire la rezultatul recursului ; că, în cele din urmă, în cursul instanțelor care au condus la cele trei hotărâri care fac obiectul cererii de extrădare, avocații numiți de dl BATTISTI au fost destinatari ai tuturor actelor de procedură, au asigurat reprezentarea și apărarea sa și au utilizat toate căile de atac posibile până când au formulat un recurs în Casație, considerând că rezultă din cele de mai sus că, pe de o parte, dl. BATTISTI a beneficiat, în toate etapele unei proceduri îndelungate și complexe, de apărarea avocaților aleși de el; pe de altă parte, el avea cunoștințe directe, efective și precise cu privire la urmărirea penală, desfășurarea și datele procedurilor sale, astfel cum au arătat, prin datele lor, destinatarii și conținutul lor, documentele menționate anterior. ; că, prin urmare, dl BATTISTI, care a evadat din închisoare și a rămas mult timp negăsit, trebuie privit ca manifestând, fără echivoc, voința sa de a renunța să se înfățișeze în persoană în fața judecătorilor săi și de a se sustrage justiției ; că, în aceste condiții, nu este justificat să se susțină că, prin acordarea extrădării sale autorităților italiene, deși nu ar fi garantat să fie judecat din nou în Italia, decretul atacat ar fi fost luat în condiții contrare ordinii publice franceze, dispozițiilor articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, rezervelor guvernului francez referitoare la art. 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Convenției europene de extrădare sau a dispozițiilor articolului 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice (...) Reclamantul este pe fugă din august 2004. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție și referindu-se la jurisprudența Curții, recurentul se plânge că extrădarea sa către Italia ar aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, deoarece, în această țară, a fost condamnat la închisoare pe viață prin contumanță fără a fi fost informat în mod corespunzător cu privire la motivele acuzației aduse împotriva sa și fără a fi avut ocazia de a-și prezenta în mod valabil apărarea și fără a putea beneficia de un nou proces. El adaugă că fuga sa nu-l poate priva de dreptul de a fi rejudecat în prezența sa, la care nu a renunțat în niciun fel. ÎN DREPT recurentul se plânge de extrădarea sa în Italia. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că nici scrisoarea, nici spiritul articolului 6 din convenție nu împiedică o persoană să renunțe de bună voie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit ( Kwiatkowska c. Italia (dec.), n 52868/99, 30 noiembrie 2000 Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 86, CEDH 2006-... Hermi c. Italia [GC], n 18114/02, § 73, CEDO 2006-...). Cu toate acestea, pentru a ține seama de punctul de vedere al convenției, renunțarea la dreptul de a lua parte la ședință trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și înconjurată de un minim de garanții care să corespundă gravității sale (Poitrimol, citată anterior, pp. 13-14, § 31). În plus, aceasta nu trebuie să se confrunte cu niciun interes public important (Sejdovic). citată anterior, punctul 86 și Håkansson și Sturesson c. Suedia, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 171-A, p. 20, § 66). Curtea a avut ocazia să sublinieze că, înainte ca un inculpat să poată fi considerat ca renunțând implicit, prin comportamentul său, la un drept important din perspectiva articolului 6, trebuie să se stabilească că acesta ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecințele comportamentului în cauză (Jones c. Regatul Unit (dec.), nr 30900/02, 9 septembrie 2003). Pe de altă parte, nu trebuie să-i permită acuzatului să dovedească că nu intenționa să se sustragă justiției sau că absența sa se explică printr-un caz de forță majoră (Cozza) , citată anterior, p. 16, punctul 30. În același timp, este posibil ca autoritățile naționale să poată evalua dacă scuzele furnizate de pârât pentru a justifica absența sa erau valabile sau dacă elementele depuse la dosar permit să se concluzioneze că absența sa era independentă de voința sa (Medenica citată anterior, § 57 Sejdovic, § 87-88 Hermi, citată anterior, § 75). În cazul de față, Curtea arată că, în timp ce era pe fugă, reclamantul a desemnat doi avocați pentru a-l reprezenta în instanțele judiciare în curs, prin două scrisori scrise și semnate, adresate procurorilor tribunalelor din Udine și Milano la 10 mai și 12 iulie 1982. Curtea constată, de asemenea, că, printr-o altă scrisoare, dactilografiată, dar semnată de acesta, din februarie 1990 și înregistrată la grefa Curții de Apel din Milano la 19 februarie 1990, a confirmat alegerea dlui M ca apărător în procedura pendinte. În această scrisoare, reclamantul a desemnat procedura în curs în fața instanțelor italiene prin numărul său de înregistrare și a mandatat avocatul desemnat de acesta să exercite, în numele său, un recurs în Casație împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel din Milano la 16 februarie 1990. Din dosar reiese, având în vedere argumentele prezentate de reclamant în fața instanțelor franceze, că a fost, de asemenea, informat cu privire la respingerea recursului său de către Curtea Supremă de Casație Italiană la 8 aprilie 1991. Prin urmare, Curtea constată, având în vedere circumstanțele speței, că reclamantul a fost în mod evident informat cu privire la acuzația adusă împotriva sa, precum și cu privire la desfășurarea procedurii în fața instanțelor italiene, fără a aduce atingere scurgerii sale. În plus, reclamantul, care a ales în mod deliberat să rămână în situație de fugă după evadarea sa din 1981, a fost asistat efectiv de mai mulți avocați desemnați special de acesta în timpul procedurii. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea constată, de altfel, că nu a adus în atenția autorităților în cauză eventualele dificultăți pe care le-ar fi întâmpinat în pregătirea apărării sale cu consiliile sale desemnate (Hermi, citată anterior, §§ 96-97). În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că era legitim pentru autoritățile judiciare italiene mai întâi, apoi pentru autoritățile franceze să constate că reclamantul a renunțat într-un mod neechivoc la dreptul său de a se prezenta personal și de a fi judecat în prezența sa. În sfârșit, aceasta arată că din hotărârea pronunțată de Consiliul de Stat la 18 martie 2005, hotărârea deosebit de motivată, rezultă în mod expres că autoritățile franceze au ținut seama în mod corespunzător de toate circumstanțele speței și ale jurisprudenței Curții pentru a accepta cererea de extrădare a autorităților italiene. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. B AKA Modulul Președinte