Battisti împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28796/05 prezentate de Cesare BATTISTI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 decembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 3 august 2005, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamantul, dl Cesare Battisti, este un resortisant italian, născut în 1954, care declară că își are reședința la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către dl Turcon și E. Casadieu-Camus, avocați la Paris.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1977, reclamantul s-a alăturat Proletarilor Înarmați pentru Comunism (PAC), grup italian de extremă stângă. El a fost arestat la 26 iunie 1979. Au fost descoperite arme în timpul unei percheziții, s-a deschis o informare judiciară. În cursul procesului care a urmat, reclamantul a fost exclus definitiv din dezbaterile de către procurorul public pentru tulburarea seninătății dezbaterilor și, în plus, cei doi avocați numiți succesiv de solicitant au fost întemnițați.

Condamnat la două pedepse cu închisoarea (una de trei luni, cealaltă de patru ani), în special pentru furt calificat, violare de domiciliu, jaf calificat și sechestrare de persoane, reclamantul se evada la 5 Octombrie 1981, în închisoarea Frosinone, s-a refugiat în Mexic până în 1990. În timpul exilului său în Mexic, unul dintre foștii membri ai PAC, dizolvat din 1979, s-a decis să beneficieze de legislația italiană privind produsele lactate și să denunțe acțiunile PAC. Pe baza revelațiilor dlui, s-au inițiat trei mandate de arestare pentru participarea la patru omucideri comise cu circumstanțe agravante împotriva reclamantului: la 3 iunie 1982, 17 mai 1983 și 13 octombrie 1983 au fost acordate trei mandate de arestare.

Reclamantul s-a dus apoi în Franța, unde foști membri ai grupurilor de extremă stângă italiene au fost primiți și s-a stabilit acolo. Reclamantul susține că, din moment ce a intrat în ilegalitate, aceste mandate de arestare nu i-au fost notificate și nu a putut organiza apărarea împreună cu avocații săi. Prin hotărârea din 13 decembrie 1988, Curtea de Assesie din Milano l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață pentru patru omucideri, în conformitate cu procedura de contumație ( Prin hotărârea pronunțată la 8 aprilie 1991, Curtea de Casație din Italia a respins recursul formulat de reclamant cu privire la trei dintre omuciderile în litigiu, făcând astfel definitivă condamnarea reclamantului acestor șefi.

În schimb, Curtea de Casație din Italia a respins parțial hotărârea pronunțată de Curtea de Apel în sensul că a reținut complicitatea reclamantului la a patra crimă. Prin hotărârea pronunțată la 31 martie 1993, Curtea de Assese de Apel din Milano, care se pronunțase asupra trimiterii după casiunea parțială, a confirmat complicitatea reclamantului în ultima crimă. La 8 ianuarie 1991, pe baza mandatelor de arestare acordate în 1982 și 1983, autoritățile italiene au prezentat o cerere de extrădare autorităților franceze. Prin hotărârea din 29 mai 1991, camera de acuzare a Curții de Apel de la Paris a emis un aviz nefavorabil cu privire la această cerere, pe motiv că extrădarea nu mai putea fi acordată pe baza mandatelor de arestare respective, întrucât condamnările au fost pronunțate de la eliberarea lor.

La 11 aprilie 1997, reclamantul a obținut un permis de ședere în Franța pentru o perioadă de zece ani și a inițiat o procedură de naturalizare. La 3 ianuarie 2003, guvernul italian a prezentat autorităților franceze o nouă cerere de extrădare. La 10 februarie 2004, reclamantul a fost arestat. Procurorul Republicii Paris l-a pus sub pârghie extrădare. Prin Hotărârea din 30 iunie 2004, după ce reclamantul a fost eliberat, camera de instrucție a Curții de Apel din Paris a emis un aviz, foarte detaliat, favorabil extrădării sale. Prin hotărârea din 13 octombrie 2004, Curtea de Casație și-a respins recursul, exprimându-se în special astfel Cu condiția ca, la 8 ianuarie 1991, guvernul italian a prezentat o primă cerere de extrădare a Cesare Battisti pentru executarea a trei mandate de arestare acordate la 3 iunie 1982, 17 mai 1983 și 13 octombrie 1983 de către un judecător de instrucție din Milano, în special pentru omucideri și tentativă de omor prin imprudență.

; că autoritățile italiene au menționat, în plus, că, pentru faptele care fac obiectul cererii, Cesare Battisti a fost condamnat de Curtea de Assesie din Milano la 13 decembrie 1988 la condamnare pe viață, decizie confirmată de Curtea de Apel din Milano la 16 februarie 1990, dar nu definitivă din cauza recursului formulat de persoana interesată Întrucât, pentru a se opune extrădării sale, Cesare Battisti a susținut că condamnarea la condamnare pe viață pronunțată la 16 februarie 1990 a devenit definitivă ca urmare a respingerii recursului său de către Curtea Supremă de Casație Italiană la 8 aprilie 1991 și că, prin urmare, mandatele de arestare pentru executarea cărora a fost depusă cererea au devenit caduce Întrucât, prin hotărârea din 29 mai 1991, camera de acuzare a emis un aviz negativ cu privire la extrădarea lui Cesare Battisti, motivele pentru care condamnarea la condamnarea la închisoare pe viață a devenit definitivă și că extrădarea solicitată pentru a permite urmărirea penală a infracțiunilor nu poate fi acordată în cazul în care o condamnare a avut loc din cauza acestor infracțiuni decât având în vedere o nouă cerere a statului solicitant Prevăzându-se că Curtea Supremă de Casație Italiană a Cenzurat, în realitate, la 8 aprilie 1991, parțial hotărârea Curții de Apel din Milano din 16 februarie 1990 ; că, hotărând în limitele căsării astfel pronunțate,

această instanță, prin hotărârea din 31 martie 1993, a confirmat hotărârea pronunțată la 13 decembrie 1988, Întrucât la 3 ianuarie 2003, guvernul italian a adresat autorităților franceze o nouă cerere de extrădare a Cesare Battisti pe baza celor trei hotărâri pronunțate la 13 decembrie 1988, 16 februarie 1990 și 31 martie 1993 de către cursurile de asediu din Milano, condamnându-l la o condamnare pe viață, în special pentru patru omucideri și, respectiv, o tentativă de omor Așteptând ca, pentru a respinge excepția de lucru judecat, hotărârea reține că noua cerere de extrădare nu a fost prezentată nici în scopul urmăririi penale, ci pentru executarea condamnărilor previzionate că pronunțând astfel, camera de cercetare și-a justificat hotărârea.

Într-adevăr, art. 17 din Legea din 10 martie 1927 nu împiedică o nouă sesizare a camerei de cercetare pentru aceleași fapte împotriva aceleiași persoane, atunci când guvernul este el însuși sesizat cu o nouă cerere bazată pe elemente care, intervenite sau revelate de la cererea anterioară, permit o evaluare diferită a condițiilor legale ale extrădării (...) La 23 octombrie 2004, a fost luat un decret de extrădare. Reclamantul sesizează Consiliul de Stat cu privire la anularea acestui decret. Acesta a invocat în special articolele 6 și 8 din convenție, susținând că condamnările la care a fost supus în Italia nu au fost pronunțate în conformitate cu cerințele procesului echitabil din momentul în care au fost aplicate în conformitate cu procedura italiană de consumație, care nu acordă persoanei condamnate în absența sa dreptul de a fi judecat din nou.

Printr-o hotărâre pronunțată la 18 martie 2005, Consiliul de Stat a respins cererea, judecând în special după cum urmează, având în vedere că împrejurarea că unele dintre acuzațiile reținute împotriva domnului BATTISTI și care au condus la condamnările menționate anterior se bazează parțial pe declarații ale unor martori Nu contravine ordinii publice franceze și nu constituie o necunoaștere de către autoritățile italiene a dispozițiilor art. 6 din Convenție (...) Considerând că, în cazul în care reclamantul invocă declarațiile făcute de președintele Republicii la 20 aprilie 1985, la congresul unei mișcări de apărare a drepturilor omului, în ceea ce privește tratamentul de către autoritățile franceze al cererilor de extrădare a resortisanților italieni care au participat la acțiuni teroriste în Italia și care au fost instalate de mulți ani în Franța, aceste cuvinte, care trebuie, în schimb, să fie apropiate de cele ținute în mod repetat de aceeași autoritate pe același subiect, care rezervau cazul persoanelor recunoscute vinovate în țara lor, cum ar fi reclamantul, de crime de sânge, sunt în sine lipsite de efect juridic.

; că se aplică și scrisoarea prim-ministrului adresată la 4 martie 1998, apărătorilor acestor resortisanți Considerând că, în cazul în care reclamantul susține că a obținut mai multe permise de ședere, că a inițiat o procedură de naturalizare care a dat naștere unui aviz favorabil din partea autorităților franceze și că numele său a fost retras de autoritățile franceze din partea națională a Sistemului de informații Schengen pentru o lungă perioadă de timp, aceste circumstanțe, care nu i-ar putea conferi, în orice caz, un drept dobândit de a nu fi extrădat, nu au nicio influență asupra legalității decretului atacat (...) Având în vedere că rezultă atât din principiile ordinii publice franceze, cât și din convențiile internaționale semnate de Franța, cât și în materie penală, o persoană condamnată în mod implicit trebuie să poată obține rejudecarea în prezența sa, cu excepția cazului în care se stabilește într-un mod neechivoc că a renunțat la dreptul său de a se prezenta și de a se apăra.

Considerând că din documentele din dosar reiese că dl BATTISTI a fost arestat la 26 iunie 1979 în cadrul anchetei privind omuciderile menționate mai sus, desfășurate la 16 februarie 1979; că a evadat la 5 octombrie 1981 din închisoarea Frosinone, unde a fost încarcerat ; că a făcut obiectul unui mandat de arestare acordat la 16 aprilie 1982 de Parchetul de la Udine și al unui mandat de arestare emis la 3 iunie 1982 de un judecător de cercetare din Milano; că, prin două scrisori scrise scrise și semnate, adresate Parchetului Tribunalului de la Udine și Parchetului Tribunalului din Milano, la 10 mai 1982 și, respectiv, la 12 mai 1982 iulie 1982, a desemnat doi avocați pentru a-l reprezenta în instanțele judiciare în curs; întrucât, printr-o altă scrisoare dactilografiată și semnată, din februarie 1990 și înregistrată la grefa Curții de Apel din Milano, la 19 februarie 1990, a confirmat alegerea lui M. [P.] ca apărător în procedura pendinte, desemnată în scrisoare prin numărul său de înregistrare, și i-a dat mandatul de a exercita în numele său un recurs în recurs împotriva hotărârii pronunțate de această instanță la 16 februarie 1990 ; că, în plus,

hotărârea camerei de acuzare a Curții de Apel de la Paris din 29 mai 1991 care dă un aviz nefavorabil unei prime cereri de extrădare în vederea exercitării urmăririi penale indică faptul că reclamantul a fost informat cu privire la rezultatul recursului ; că, în cele din urmă, în cursul instanțelor care au condus la cele trei hotărâri care fac obiectul cererii de extrădare, avocații numiți de dl BATTISTI au fost destinatari ai tuturor actelor de procedură, au asigurat reprezentarea și apărarea sa și au utilizat toate căile de atac posibile până când au formulat un recurs în Casație, considerând că rezultă din cele de mai sus că, pe de o parte, dl. BATTISTI a beneficiat, în toate etapele unei proceduri îndelungate și complexe, de apărarea avocaților aleși de el; pe de altă parte, el avea cunoștințe directe, efective și precise cu privire la urmărirea penală, desfășurarea și datele procedurilor sale, astfel cum au arătat, prin datele lor, destinatarii și conținutul lor, documentele menționate anterior.

; că, prin urmare, dl BATTISTI, care a evadat din închisoare și a rămas mult timp negăsit, trebuie privit ca manifestând, fără echivoc, voința sa de a renunța să se înfățișeze în persoană în fața judecătorilor săi și de a se sustrage justiției ; că, în aceste condiții, nu este justificat să se susțină că, prin acordarea extrădării sale autorităților italiene, deși nu ar fi garantat să fie judecat din nou în Italia, decretul atacat ar fi fost luat în condiții contrare ordinii publice franceze, dispozițiilor articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, rezervelor guvernului francez referitoare la art. 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Convenției europene de extrădare sau a dispozițiilor articolului 14 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice (...) Reclamantul este pe fugă din august 2004. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție și referindu-se la jurisprudența Curții, recurentul se plânge că extrădarea sa către Italia ar aduce atingere dreptului său la un proces echitabil, deoarece, în această țară,

a fost condamnat la închisoare pe viață prin contumanță fără a fi fost informat în mod corespunzător cu privire la motivele acuzației aduse împotriva sa și fără a fi avut ocazia de a-și prezenta în mod valabil apărarea și fără a putea beneficia de un nou proces. El adaugă că fuga sa nu-l poate priva de dreptul de a fi rejudecat în prezența sa, la care nu a renunțat în niciun fel. ÎN DREPT recurentul se plânge de extrădarea sa în Italia.

El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că nici scrisoarea, nici spiritul articolului 6 din convenție nu împiedică o persoană să renunțe de bună voie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit ( Kwiatkowska c. Italia (dec.), n 52868/99, 30 noiembrie 2000 Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 86, CEDH 2006-... Hermi c. Italia [GC], n 18114/02, § 73, CEDO 2006-...).

Cu toate acestea, pentru a ține seama de punctul de vedere al convenției, renunțarea la dreptul de a lua parte la ședință trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și înconjurată de un minim de garanții care să corespundă gravității sale (Poitrimol, citată anterior, pp. 13-14, § 31). În plus, aceasta nu trebuie să se confrunte cu niciun interes public important (Sejdovic).

citată anterior, punctul 86 și Håkansson și Sturesson c. Suedia, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A n 171-A, p. 20, § 66). Curtea a avut ocazia să sublinieze că, înainte ca un inculpat să poată fi considerat ca renunțând implicit, prin comportamentul său, la un drept important din perspectiva articolului 6, trebuie să se stabilească că acesta ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecințele comportamentului în cauză (Jones c. Regatul Unit (dec.), nr 30900/02, 9 septembrie 2003). Pe de altă parte, nu trebuie să-i permită acuzatului să dovedească că nu intenționa să se sustragă justiției sau că absența sa se explică printr-un caz de forță majoră (Cozza) , citată anterior, p. 16, punctul 30. În același timp, este posibil ca autoritățile naționale să poată evalua dacă scuzele furnizate de pârât pentru a justifica absența sa erau valabile sau dacă elementele depuse la dosar permit să se concluzioneze că absența sa era independentă de voința sa (Medenica citată anterior, § 57 Sejdovic, § 87-88 Hermi, citată anterior, § 75). În cazul de față, Curtea arată că, în timp ce era pe fugă, reclamantul a desemnat doi avocați pentru a-l reprezenta în instanțele judiciare în curs, prin două scrisori scrise și semnate, adresate procurorilor tribunalelor din Udine și Milano la 10 mai și 12 iulie 1982. Curtea constată, de asemenea, că, printr-o altă scrisoare, dactilografiată,

dar semnată de acesta, din februarie 1990 și înregistrată la grefa Curții de Apel din Milano la 19 februarie 1990, a confirmat alegerea dlui M ca apărător în procedura pendinte.

În această scrisoare, reclamantul a desemnat procedura în curs în fața instanțelor italiene prin numărul său de înregistrare și a mandatat avocatul desemnat de acesta să exercite, în numele său, un recurs în Casație împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel din Milano la 16 februarie 1990. Din dosar reiese, având în vedere argumentele prezentate de reclamant în fața instanțelor franceze, că a fost, de asemenea, informat cu privire la respingerea recursului său de către Curtea Supremă de Casație Italiană la 8 aprilie 1991. Prin urmare, Curtea constată, având în vedere circumstanțele speței, că reclamantul a fost în mod evident informat cu privire la acuzația adusă împotriva sa, precum și cu privire la desfășurarea procedurii în fața instanțelor italiene, fără a aduce atingere scurgerii sale.

În plus, reclamantul, care a ales în mod deliberat să rămână în situație de fugă după evadarea sa din 1981, a fost asistat efectiv de mai mulți avocați desemnați special de acesta în timpul procedurii. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea constată, de altfel, că nu a adus în atenția autorităților în cauză eventualele dificultăți pe care le-ar fi întâmpinat în pregătirea apărării sale cu consiliile sale desemnate (Hermi, citată anterior, §§ 96-97). În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că era legitim pentru autoritățile judiciare italiene mai întâi, apoi pentru autoritățile franceze să constate că reclamantul a renunțat într-un mod neechivoc la dreptul său de a se prezenta personal și de a fi judecat în prezența sa.

În sfârșit, aceasta arată că din hotărârea pronunțată de Consiliul de Stat la 18 martie 2005, hotărârea deosebit de motivată, rezultă în mod expres că autoritățile franceze au ținut seama în mod corespunzător de toate circumstanțele speței și ale jurisprudenței Curții pentru a accepta cererea de extrădare a autorităților italiene. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. B AKA Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 28796/05 présentée par Cesare BATTISTI contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 12 décembre 2006 en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , I. Cabral Barreto , M mes A. Mularoni , E. Fura-Sandström , D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 août 2005, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Cesare Battisti, est un ressortissant italien, né en 1954, qui déclare résider à Paris. Il est représenté devant la Cour par M es E. Turcon et E. Maisondieu-Camus, avocats à Paris. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 1977, le requérant rejoignit les Prolétaires Armés pour le Communisme (PAC), groupe italien d'extrême gauche. Il fut arrêté le 26 juin 1979. Des armes ayant été découvertes au cours d'une perquisition, une information judiciaire fut ouverte. Au cours du procès qui suivit, le requérant fut exclu à titre définitif des débats par le ministère public pour trouble de la sérénité des débats. Par ailleurs, les deux avocats successivement désignés par le requérant furent incarcérés. Condamné à deux peines d'emprisonnement (l'une de trois mois, l'autre de quatre ans), notamment pour vol qualifié, violation de domicile, cambriolage qualifié et séquestration de personnes, le requérant s'évada le 5 octobre 1981 de la prison de Frosinone.

Il se réfugia au Mexique jusqu'en 1990. Pendant son exil au Mexique, M., l'un des anciens membres du PAC, dissous depuis 1979, décida de bénéficier de la législation italienne sur les « repentis » et de dénoncer les actions du PAC. Sur la base des révélations de M., des poursuites pour la participation à quatre homicides commis avec des circonstances aggravantes furent engagées à l'encontre du requérant. Trois mandats d'arrêts furent décernés à son égard les 3 juin 1982, 17 mai 1983 et 13 octobre 1983. Le requérant se rendit ensuite en France, où d'anciens membres de groupes d'extrême gauche italiens avaient été accueillis, et s'y installa. Le requérant soutient que, dès lors qu'il était entré dans la clandestinité, ces mandats d'arrêt ne lui furent pas notifiés et il ne put organiser sa défense avec ses avocats.

Par arrêt du 13 décembre 1988, la cour d'assises de Milan condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité pour quatre homicides, selon la procédure de contumace (« contumacia »). Le 16 février 1990, la cour d'assises d'appel de Milan confirma la première condamnation. Par un arrêt rendu le 8 avril 1991, la Cour de cassation italienne rejeta le pourvoi formé par le requérant concernant trois des homicides litigieux, rendant ainsi définitive la condamnation du requérant de ces chefs. En revanche, elle cassa partiellement l'arrêt rendu par la cour d'assises d'appel en ce qu'il avait retenu la complicité du requérant pour le quatrième meurtre. Par un arrêt rendu le 31 mars 1993, la cour d'assises d'appel de Milan, statuant sur renvoi après cassation partielle, confirma la complicité du requérant dans le dernier meurtre.

Le 8 janvier 1991, se fondant sur les mandats d'arrêt décernés en 1982 et 1983, les autorités italiennes présentèrent une demande d'extradition aux autorités françaises. Par arrêt du 29 mai 1991, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris rendit un avis défavorable sur cette demande, au motif que l'extradition ne pouvait plus être accordée sur le fondement desdits mandats d'arrêt, des condamnations ayant été prononcées depuis leur délivrance. Marié à une ressortissante française, le requérant eut deux enfants, nés en 1984 et 1995. Le 11 avril 1997, il obtint un titre de séjour en France pour une durée de dix ans et engagea une procédure de naturalisation. Le 3 janvier 2003, le gouvernement italien présenta une nouvelle demande d'extradition aux autorités françaises.

Le 10 février 2004, le requérant fut arrêté. Le procureur de la République de Paris le plaça sous écrou extraditionnel. Par arrêt du 30 juin 2004, après que le requérant eut été remis en liberté, la chambre de l'instruction de la cour d'appel de Paris émit un avis, très circonstancié, favorable à son extradition. Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 13 octobre 2004, la Cour de cassation rejeta son pourvoi, s'exprimant notamment ainsi : « Attendu que, le 8 janvier 1991, le Gouvernement italien a présenté une première demande d'extradition de Cesare Battisti pour l'exécution de trois mandats d'arrêt décernés les 3 juin 1982, 17 mai 1983 et 13 octobre 1983 par un juge d'instruction de Milan, notamment pour des homicides et une tentative d'homicide ; que les autorités italiennes ont, au surplus, mentionné que, pour les faits objet de la demande, Cesare Battisti avait été condamné par la cour d'assises de Milan le 13 décembre 1988 à la réclusion à perpétuité, décision confirmée par la cour d'assises d'appel de Milan le 16 février 1990, mais non définitive en raison du pourvoi formé par l'intéressé ; Attendu que, pour s'opposer à son extradition, Cesare Battisti a soutenu que la condamnation à la réclusion à perpétuité prononcée le 16 février 1990 était devenue définitive à la suite du rejet de son pourvoi par la Cour suprême de cassation italienne le 8 avril 1991 et que, par voie de conséquence, les mandats d'arrêt pour l'exécution desquels la demande avait été présentée étaient devenus caducs ; Attendu que, par arrêt du 29 mai 1991, la chambre d'accusation a émis un avis défavorable à l'extradition de Cesare Battisti,

aux motifs que la condamnation à la réclusion à perpétuité était devenue définitive et que « l'extradition demandée en vue de permettre la poursuite d'infractions pénales ne peut être accordée lorsqu'une condamnation est intervenue à raison de ces infractions qu'au vu d'une nouvelle demande de l'Etat requérant » ; Attendu que la Cour suprême de cassation italienne avait, en réalité, le 8 avril 1991, partiellement censuré l'arrêt de la cour d'assises d'appel de Milan du 16 février 1990 ; que, statuant dans les limites de la cassation ainsi prononcée, cette juridiction a, par arrêt du 31 mars 1993, confirmé l'arrêt rendu le 13 décembre 1988 ; Attendu que le 3 janvier 2003, le Gouvernement italien a adressé aux autorités françaises une nouvelle demande d'extradition de Cesare Battisti sur le fondement des trois arrêts rendus respectivement les 13 décembre 1988, 16 février 1990 et 31 mars 1993 par les cours d'assises de Milan le condamnant à une peine de réclusion à perpétuité, notamment pour quatre homicides et une tentative d'homicide ; Attendu que, pour rejeter l'exception de chose jugée, l'arrêt retient que la nouvelle demande d'extradition a été présentée non plus aux fins de poursuites mais pour l'exécution de condamnations ; Attendu qu'en prononçant ainsi, la chambre de l'instruction a justifié sa décision ; Qu'en effet,

l'article 17 de la loi du 10 mars 1927 ne fait pas obstacle à une nouvelle saisine de la chambre de l'instruction pour les mêmes faits contre la même personne, lorsque le Gouvernement est lui-même saisi d'une nouvelle demande fondée sur des éléments qui, survenus ou révélés depuis la demande précédente, permettent une appréciation différente des conditions légales de l'extradition (...) » Le 23 octobre 2004, un décret d'extradition fut pris. Le requérant saisit le Conseil d'Etat d'un recours en annulation de ce décret. Il invoqua notamment les articles 6 et 8 de la Convention, soutenant que les condamnations dont il avait fait l'objet en Italie n'avaient pas été prononcées dans le respect des exigences du procès équitable dès lors qu'elles avaient été infligées selon la procédure italienne de contumace, laquelle n'accorde pas à la personne condamnée en son absence le droit à être jugé à nouveau.

Par un arrêt rendu le 18 mars 2005, le Conseil d'Etat rejeta la requête, jugeant notamment ce qui suit : « Considérant que la circonstance que certaines des charges retenues contre M. BATTISTI, et qui ont donné lieu aux condamnations précitées, reposent pour partie sur des déclarations de témoins « repentis », n'est pas contraire à l'ordre public français et ne constitue pas une méconnaissance, par les autorités italiennes, des stipulations de l'article 6 de la Convention (...) ; Considérant que, si le requérant invoque les déclarations faites par le Président de la République, le 20 avril 1985, lors du congrès d'un mouvement de défense des droits de l'homme, au sujet du traitement par les autorités françaises des demandes d'extradition de ressortissants italiens ayant participé à des actions terroristes en Italie et installés depuis de nombreuses années en France, ces propos, qui doivent, au demeurant, être rapprochés de ceux tenus à plusieurs reprises par la même autorité sur le même sujet, qui réservaient le cas des personnes reconnues coupables dans leur pays, comme le requérant, de crimes de sang, sont, en eux-mêmes, dépourvus d'effet juridique ; qu'il en va également ainsi de la lettre du Premier ministre adressée, le 4 mars 1998, aux défenseurs de ces ressortissants ; Considérant que, si le requérant fait valoir qu'il a obtenu divers titres de séjour,

qu'il a engagé une procédure de naturalisation ayant donné lieu à un avis favorable de la part des autorités françaises et que son nom a été retiré par les autorités françaises de la partie nationale du Système d'information Schengen pendant une longue période, ces circonstances, qui ne sauraient, en tout état de cause, lui conférer un droit acquis à ne pas être extradé, sont sans influence sur la légalité du décret attaqué ; (...) Considérant qu'il résulte tant des principes de l'ordre public français que des conventions internationales signées par la France qu'en matière pénale, une personne condamnée par défaut doit pouvoir obtenir d'être rejugée en sa présence, sauf s'il est établi d'une manière non équivoque qu'elle a renoncé à son droit à comparaître et à se défendre ; Considérant qu'il ressort des pièces du dossier que M. BATTISTI a été arrêté le 26 juin 1979 lors de l'enquête relative aux homicides mentionnés ci-dessus commis le 16 février 1979 ; qu'il s'est évadé, le 5 octobre 1981, de la prison de Frosinone, où il était incarcéré ; qu'il a fait l'objet d'un mandat d'arrêt décerné le 16 avril 1982 par le parquet d'Udine et d'un mandat d'arrêt délivré le 3 juin 1982 par un juge d'instruction de Milan ; que, par deux lettres manuscrites et signées, adressées respectivement au parquet du tribunal d'Udine et au parquet du tribunal de Milan,

le 10 mai 1982 et le 12 juillet 1982, il a désigné deux avocats pour le représenter dans les instances judiciaires en cours ; que, par une autre lettre dactylographiée et signée, datée du mois de février 1990 et enregistrée au greffe de la cour d'assises d'appel de Milan le 19 février 1990, il a confirmé le choix de M e [P.] comme défenseur dans la procédure pendante, désignée dans la lettre par son numéro d'enregistrement, et lui a donné mandat pour exercer en son nom un pourvoi en cassation contre l'arrêt rendu par cette cour le 16 février 1990 ; qu'en outre, l'arrêt de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris en date du 29 mai 1991 donnant un avis défavorable à une première demande d'extradition en vue de l'exercice de poursuites indique que le requérant était informé de l'issue de ce pourvoi ; qu'enfin, au cours des instances ayant abouti aux trois arrêts qui font l'objet de la demande d'extradition, les avocats désignés par M. BATTISTI ont été destinataires de tous les actes de procédure, ont assuré sa représentation et sa défense et ont utilisé toutes les voies de recours possibles jusqu'à former un pourvoi en cassation ; Considérant qu'il résulte de ce qui précède que, d'une part, M. BATTISTI a bénéficié, à tous les stades d'une procédure longue et complexe, de la défense d'avocats choisis par lui ; que, d'autre part, il avait une connaissance directe,

effective et précise des poursuites engagées contre lui, de leur déroulement et des dates de ses procès, ainsi que le révèlent, par leurs dates, leurs destinataires et leur contenu, les documents susmentionnés ; que, dès lors, M. BATTISTI, qui s'est évadé de prison et est longtemps resté introuvable, doit être regardé comme ayant manifesté, de manière non équivoque, sa volonté de renoncer à comparaître en personne devant ses juges et de se soustraire à la justice ; que, dans ces conditions, il n'est pas fondé à soutenir qu'en accordant son extradition aux autorités italiennes, alors qu'il n'aurait pas la garantie d'être jugé à nouveau en Italie, le décret attaqué aurait été pris dans des conditions contraires à l'ordre public français, aux stipulations de l'article 6, paragraphe 1, de la convention européenne de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales, aux réserves du gouvernement français relatives à l'article 1 er de la convention européenne d'extradition ou aux stipulations de l'article 14 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques ; (...) » Le requérant est en fuite depuis août 2004. GRIEF Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention et se référant à la jurisprudence de la Cour, le requérant se plaint de ce que son extradition vers l'Italie porterait atteinte à son droit à un procès équitable car, dans ce pays,

il a été condamné à l'emprisonnement à perpétuité par contumace sans avoir été dûment informé des motifs de l'accusation portée contre lui ni avoir eu l'opportunité de présenter valablement sa défense, et alors qu'il ne pourra pas bénéficier d'un nouveau procès. Il ajoute que sa fuite ne saurait le priver du droit d'être rejugé en sa présence, droit auquel il n'a en rien renoncé. EN DROIT Le requérant se plaint de son extradition vers l'Italie.

Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle que ni la lettre ni l'esprit de l'article 6 de la Convention n'empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties d'un procès équitable de manière expresse ou tacite ( Kwiatkowska c. Italie (déc.), n o 52868/99, 30 novembre 2000 ; Sejdovic c. Italie [GC] , n o 56581/00, § 86, CEDH 2006-... ; Hermi c. Italie [GC], n o 18114/02, § 73, CEDH 2006-...).

Cependant, pour entrer en ligne de compte sous l'angle de la Convention, la renonciation au droit de prendre part à l'audience doit se trouver établie de manière non équivoque et s'entourer d'un minimum de garanties correspondant à sa gravité ( Poitrimol , précité, pp. 13-14, § 31). De plus, elle ne doit se heurter à aucun intérêt public important ( Sejdovic , précité, § 86, et Håkansson et Sturesson c. Suède , arrêt du 21 février 1990, série A n o 171-A, p. 20, § 66). La Cour a eu l'occasion de souligner qu'avant qu'un accusé puisse être considéré comme ayant implicitement renoncé, par son comportement, à un droit important sous l'angle de l'article 6, il doit être établi qu'il aurait pu raisonnablement prévoir les conséquences du comportement en question ( Jones c. Royaume-Uni (déc.), n o 30900/02, 9 septembre 2003). Par ailleurs, il faut qu'il n'incombe pas à l'accusé de prouver qu'il n'entendait pas se dérober à la justice, ni que son absence s'expliquait par un cas de force majeure ( Colozza , précité, p. 16, § 30). En même temps, il est loisible aux autorités nationales d'évaluer si les excuses fournies par l'accusé pour justifier son absence étaient valables ou si les éléments versés au dossier permettaient de conclure que son absence était indépendante de sa volonté ( Medenica , précité, § 57 ; Sejdovic , précité, §§ 87-88 ; Hermi , précité, § 75). En l'espèce,

la Cour relève qu'alors qu'il était en fuite, le requérant a, par deux lettres manuscrites et signées, adressées respectivement aux parquets des tribunaux d'Udine et de Milan les 10 mai et 12 juillet 1982, désigné deux avocats pour le représenter dans les instances judiciaires en cours. La Cour note également que par une autre lettre, cette fois dactylographiée mais signée par lui, datée du mois de février 1990 et enregistrée au greffe de la cour d'assises d'appel de Milan le 19 février 1990, il a confirmé le choix de M e P. comme défenseur dans la procédure pendante.

Dans cette lettre, le requérant désignait la procédure en cours devant les juridictions italiennes par son numéro d'enregistrement et donnait mandat à l'avocat désigné par lui pour exercer, en son nom, un pourvoi en cassation contre l'arrêt rendu par la cour d'assises d'appel de Milan le 16 février 1990. Il ressort du dossier, au vu des arguments présentés par le requérant devant les juridictions françaises, qu'il était également informé du rejet de son pourvoi par la cour suprême de cassation italienne le 8 avril 1991. La Cour constate dès lors, au vu des circonstances de l'espèce, que le requérant était manifestement informé de l'accusation portée contre lui, ainsi que du déroulement de la procédure devant les juridictions italiennes et ce, nonobstant sa fuite.

Par ailleurs, le requérant, qui avait délibérément choisi de rester en situation de fuite après son évasion de 1981, était effectivement assisté de plusieurs avocats spécialement désignés par lui durant la procédure. Sur ce dernier point, la Cour observe au demeurant qu'il n'a pas porté à l'attention des autorités concernées d'éventuelles difficultés qu'il aurait rencontrées dans la préparation de sa défense avec ses conseils désignés ( Hermi , précité, §§ 96-97). A la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu'il était loisible aux autorités judicaires italiennes d'abord, puis aux autorités françaises, de conclure que le requérant avait renoncé d'une manière non équivoque à son droit de comparaître personnellement et d'être jugé en sa présence.

Elle relève enfin qu'il ressort expressément de l'arrêt rendu par le Conseil d'Etat le 18 mars 2005, arrêt particulièrement motivé, que les autorités françaises ont dûment tenu compte de toutes les circonstances de l'espèce et de la jurisprudence de la Cour pour faire droit à la demande d'extradition des autorités italiennes. Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé A.B. B AKA Greffière Président