ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2291/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2291/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Bârlad, reclamantul D.M.M. l-a chemat în

judecată pe pârâtul S.A., solicitând instanței obligarea pârâtului la

plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, la data de 09 octombrie 2009, pârâtul, deputat PSD, a

susținut o conferință de presă, pentru a-și arăta nemulțumirile față de

politica partidului PDL, făcând câteva precizări dure la adresa partidului și a

sa, afirmând, în mod public, „D.M., un infractor notoriu”, ceea ce i-a adus

atingere imaginii sale de deputat și vicepreședinte al PDL – organizația

Vaslui, atât față de colegi, de executiv, cât și față de întreaga colectivitate

locală. Această conferință de presă a fost transmisă on line, fiind vizionată

de întreaga comunitate locală și centrală. A mai arătat reclamantul că, la data

de 10 octombrie 2009, în cotidianul local „Vremea Nouă”, a apărut un articol

destul de complex, în care au fost relatate acuzele aduse de pârât în cadrul

conferinței de presă.

Prin sentința civilă nr.

4037 din 14 decembrie 2009 a Judecătoriei Bârlad, s-a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pârâtul a depus

întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de

chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 72 alin.

(1) din Constituție și art. 20 din Legea nr. 96/2006, care garantează

imunitatea deputaților și senatorilor pentru voturile și opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului.

În subsidiar, pârâtul

a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, reclamantul neprecizând care

este fapta ilicită, în ce constă prejudiciul, cum a fost evaluat acesta și care

sunt criteriile avute în vedere și cum a fost stabilită legătura de cauzalitate

dintre prejudiciul pretins și eventuala faptă ilicită.

Tribunalul Vaslui,

prin sentința civilă nr. 1292 din 20 octombrie 2010, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul S.A.; a respins acțiunea civilă

formulată de reclamantul D.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.A., precum

și cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii,

că, în doctrină, excepțiile procesuale au fost definite ca fiind acele mijloace

prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau

instanța din oficiu invocă, în condițiile prescrise de lege și fără a pune în

discuție fondul pretenției deduse judecății, neregularități procedurale sau

lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, urmărind întârzierea sau

împiedicarea judecății în fond.

Or, inadmisibilitatea

acțiunii, din perspectiva imunității de care se bucură pârâtul, în calitate de

demnitar, reprezintă, în realitate, o susținere pe fondul cauzei, nefiind vorba

de o excepție propriu-zisă, de natură să ducă la respingerea acțiunii sau la

întârzierea judecății.

Pentru aceste motive,

tribunalul a respins această excepție și a analizat aspectele invocate în

susținerea acesteia ca apărări cu privire la fondul pretenției deduse

judecății.

În acest

sens, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 96/2006

privind statutul deputaților și al senatorilor, deputații și senatorii nu pot

fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului.

În consecință,

imunitatea garantată de aceste dispoziții legale este condiționată de

exprimarea unei opinii politice, în cadrul exercitării mandatului, aceste

aspecte fiind, așadar, analizate prin raportare la situația de fapt reținută.

Cu privire la fondul cauzei,

tribunalul a reținut că atât reclamantul D.M.M., cât și pârâtul S.A. sunt

deputați de Vaslui în Parlamentul României, fiecare pentru câte un mandat de

patru ani, 2008 – 2012, din partea partidelor PDL, respectiv, PSD, și ambii

aveau această calitate și la data de 09 octombrie 2009.

În această calitate,

la data de 09 octombrie 2010, reclamantul a organizat o conferință de presă, al

cărei subiect l-a reprezentat dezbaterea legii pensiilor, pe care Guvernul își

angajase răspunderea în Parlament, precum și eventuala schimbare a conducerii

unor servicii descentralizate, avută în vedere de către președintele PDL

Bârlad.

În cadrul acestei

conferințe de presă, referindu-se la reprezentanții primului – ministru, E.B.,

în teritoriu, pârâtul a afirmat că aceștia ar fi „senatorul P. – un mincinos

notoriu, D.M. – un infractor notoriu și A.I. – un președinte fără notorietate”.

Afirmațiile pârâtului

au apărut și în presa locală, în ziarul „Vremea Nouă”, din data de 10 octombrie

2009, în articolul intitulat „Se apropie falimentul politicii sociale a

regimului Băsescu”.

În motivarea în drept

a cererii, reclamantul a înțeles să invoce dispozițiile art. 998 C. civ.,

potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Din prevederile

legale menționate, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale,

se cer a fi întrunite, cumulativ, mai multe condiții, și anume: existența unei

fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției.

În speță, fapta

ilicită, pretins imputată pârâtului constă în afirmația că reclamantul ar

fi un „infractor notoriu”, afirmație de natură a aduce prejudicii

reclamantului.

Incidența în cauză a

acestor dispoziții legale din dreptul intern trebuie analizată însă și prin

prisma prevederilor existente în tratatele internaționale referitoare la

drepturilor fundamentale ale omului, la care România este parte, în condițiile

în care urmează a fi analizate, pe de o parte, libertatea de exprimare a

pârâtului, reglementată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, și dreptul reclamantului la viață privată și de familie, garantat de art.

8 din Convenție.

Or,

potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, dispozițiile art.

10 din CEDO garantează libertatea de opinie si libertatea de a primi sau comunica

informații sau idei fără amestecul autorităților publice si fără a ține

seama de frontiere. Potrivit dispozițiilor art. 2 din acest articol, libertatea

de exprimare poate fi supusa unor ingerințe, care trebuie, însă, să

îndeplinească mai multe condiții: sa fie prevăzute de lege, sa urmărească unul

dintre scopurile legitime enumerate limitativ în acest articol, măsura luata sa

fie necesară într-o societate democratică, iar ingerința să fie proporțională

cu scopul legitim urmărit.

Prin jurisprudența

sa, Curtea Europeană a arătat că marja de apreciere a statului in restrângerea

libertății de exprimare depinde de mai mulți factori, precum natura si tipul

discursului, valoarea protejata prin reprimarea lui, calitatea specifica a

autorului, persoana lezata, mijlocul de difuzare.

În acest sens, Curtea

a acordat o poziție privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes

general și, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta

intra in conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja. Discursul

referitor la personalitățile publice este probabil categoria de discurs apărata

în cea mai mare măsura de Curte.

În prezenta cauză,

pârâtul era, la data de 09 octombrie 2009, deputat în Parlamentul României,

astfel încât nu poate fi pusa la îndoiala calitatea sa de om politic, investit

intr-o funcție de demnitate publica. De asemenea, tribunalul a apreciat că

afirmațiile acestuia se pot înscrie in cadrul unei dezbateri de interes

general, referindu-se la adoptarea unui act normativ și activitatea desfășurată

în teritoriu de alți demnitari, și că acestea nu privesc aspecte din viața

privata a reclamantului; în consecință, acestea fac obiectul protecției sporite

conferite de jurisprudența Curții.

Pe de altă parte, și

reclamantul este om politic și, în consecință, obligat să tolereze critica

activității sale, chiar si atunci când aceasta ar putea fi considerată

provocatoare sau insultătoare.

Pe de altă parte,

hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul

obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în

considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de calomnie,

elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor

care afectează reputația părții vătămate. In consecință, este necesară analiza

atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale,

cât și cu scopul demersului său - a urmărit să informeze opinia publică asupra

unor chestiuni de interes public, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod

inerent, afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a

afecta în mod gratuit reputația acestora (cauza Radio France si alții c.

Franței.)

În prezenta cauză, nu

s-a făcut dovada relei credințe a pârâtului; respectivele afirmații au fost

făcute în contextul unei dezbateri referitoare la probleme de interes general,

chiar dacă, pe fondul polemicilor dintre părți, ca reprezentanți ai unor

partide politice diferite. Mai mult decât atât, pârâtul a depus la dosar un

articol din presă, în cuprinsul căruia era acuzat reclamantul de săvârșirea

unei fapte penale.

Or, faptul de a

favoriza libera dezbatere politică este o caracteristică esențială a unei

societăți democratice, astfel că doar considerații foarte puternice pot

justifica restrângerea discursului cu caracter politic. De asemenea, s-a

reținut că protecția oferită de către jurisprudența Curții este superioară

celei oferite de legislația națională, prin reglementarea imunității

deputaților și senatorilor pentru opiniile politice exprimate în exercitarea

mandatului.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a apreciat că atragerea răspunderii civile delictuale

a pârâtului și obligarea sa la plata unor despăgubiri ar reprezenta o ingerință

adusă dreptului său la liberă exprimare care, deși prevăzută de lege și având

un scop legitim – apărarea reputației altuia - nu ar reprezenta o măsură

proporțională într-o societate democrată și ar fi, așadar, contrară exigențelor

art. 10 din Convenție.

Reclamantul D.M.M. a

declarat apel, considerând că sentința tribunalului este nelegală și

netemeinică.

În motivarea apelului,

reclamantul a susținut că sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art.

998-999 C. civ., care instituie obligația persoanei vinovate de comiterea unui

delict să acopere integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

Astfel, apelantul a

apreciat că există o faptă ilicită a pârâtului, care constă în afirmația

denigratoare la adresa sa, din timpul unei conferințe de presă, preluată, apoi,

în presa locală și televiziuni.

Apelantul a

susținut că, prin afirmațiile lansate în mass-media, pârâtul i-a lezat

grav imaginea și demnitatea, punând la îndoială probitatea sa profesională și

morală, astfel încât locuitorii județului, șefii și colegii săi de partid s-au

îndoit, în mod real, de seriozitatea și moralitatea sa.

Apelantul a învederat

că dreptul garantat de art. 10 din CEDO nu este unul absolut, paragraful 2

permițând restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care, folosirea

libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care

statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Apelantul a susținut

că nu se poate solicita protecția oferită de art. 10 din Convenție, dat fiind

faptul că această protecție este subordonată condiției ca cei interesați să

acționeze cu bună-credință, în sensul de a furniza informații reale.

În ceea ce privește

legătura de cauzalitate între fapta pârâtului și prejudiciul pe care i l-a

cauzat, apelantul a susținut că existența sa decurge din coroborarea

caracterului insultător al afirmațiilor cu toate consecințele negative pe care

el a fost nevoit a le suporta.

Apelantul a pretins

că vinovăția pârâtului-intimat rezultă din afirmațiile denigratoare pe care

trebuie să și le asume orice persoană responsabilă.

Prin decizia civilă nr.

43 din 01 aprilie 2011, Curtea de Apel Iași – secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantul D.M.M. împotriva

sentinței apelate, sentință pe care a schimbat-o în parte, admițând

acțiunea civilă promovată de reclamantul D.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.A.

și obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 1000 lei, cu titlu

de daune morale. Instanța de apel a respins cererea apelantului de

obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată de la instanța de

fond și din apel.

Pentru a adopta

această soluție, Curtea a reținut că instanța de fond a procedat la o

analiză atentă a probelor administrate de părți și a reținut corect situația de

fapt, însă a aplicat greșit principiile și dispozițiile legale incidente în

speță.

Curtea a reluat situația

de fapt expusă de prima instanță, însă a apreciat că instanța de fond,

printr-o aplicare greșită a art. 998-999 C. civ. și a art. 10 din Convenție,

a reținut că, în cauză, nu există o faptă ilicită, care să stea la baza

răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Astfel, fapta ilicită

a pârâtului constă în afirmația, făcută în cadrul conferinței de presă, că

reclamantul ar fi „un infractor notoriu”.

Este adevărat că

libertatea de exprimare, apărată de art. 10 din CEDO, ocupă un loc aparte

printre drepturile garantate de Convenție. În acest sens, în cauza Handyside c.

Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din

fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile

primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi.

Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau

„ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori

indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul

sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului,

toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate

democratică”.

Însă, Curtea a

reținut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, iar paragraful 2

al art. 10 permit restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care

folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe

care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației

însăși.

Tot astfel, Curtea a

reținut că, în jurisprudența Curții, s-a cristalizat principiul, potrivit

căruia „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om

politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit, spre

deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și

conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale… El trebuie,

prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță” (cauza Lingens c.

Austriei).

În cauza Castells c.

Spaniei, care a fost citată și de tribunal în motivarea soluției pronunțate, Curtea

Europeană a afirmat că art. 10 oferă o protecție și mai întinsă discursului

politic îndreptat împotriva Guvernului decât celui îndreptat împotriva unei

persoane private sau chiar a unui om politic. Această concluzie a fost

justificată de faptul că poziția dominantă pe care o are Guvernul îl obligă să

dovedească reținere în folosirea mijloacelor penale, mai ales dacă există alte

moduri de a răspunde atacurilor sau criticilor nejustificate ale adversarilor

săi sau ale mijloacelor de informare în masă.

Curtea europeană a

stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a

unor judecăți de valoare, distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei

realizate în chiar textul art. 10. Potrivit Curții, existența faptelor poate fi

demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de

a fi dovedit.

Astfel, instanța de

apel a apreciat că, în speță, caracterizarea reclamantului-apelant drept

„infractor notoriu” reprezintă o judecată de valoare, deoarece „exprimă o

părere personală de natură juridică”, însă judecata de valoare conținută în

afirmația pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită de o

bază factuală.

Concluzia instanței

de apel a fost determinată de faptul că dispozițiile art. 23 alin. (11) din

Constituția României și ale art. 5

2

C. pen. instituie prezumția de

nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la

proba vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

De asemenea, art. 6

paragraful 2 din Convenția Europeană garantează fiecărui acuzat prezumția de

nevinovăție, dispunând că orice persoană acuzată de comiterea unui infracțiuni

este prezumată nevinovată, până când vinovăția sa a fost legal stabilită.

Curtea a constatat că

prezumția de nevinovăție se impune atât reprezentanților statului, cât și

persoanelor private și profită tuturor persoanelor care nu au fost condamnate

printr-o hotărâre definitivă, indiferent de calitatea pe care o au.

A apreciat Curtea că

dreptul pârâtului la libertatea de expresie nu justifică afirmația „infractor

notoriu”, într-un discurs politic pe o temă de interes general, deoarece

constituie o adevărată „declarație de culpabilitate”, atât timp cât îl prezintă

pe apelant drept o persoană cunoscută ca încălcând legile, declarația sa

incitând publicul să creadă în vinovăția acestuia în ceea ce privește

săvârșirea de fapte penale și fiind susceptibilă de a crea o imagine eronată

reclamantului.

În ceea ce privește

atitudinea subiectivă a pârâtului-intimat, Curtea a considerat că, deși acesta,

în calitate de politician, deputat al partidului de opoziție, a urmărit să

informeze opinia publică cu privire la chestiuni de interes general (legea

pensiilor și schimbarea eventuală a conducerii unor servicii descentralizate), S.A.

a depășit limitele libertății de exprimare, fiind determinat, în caracterizarea

reclamantului-apelant drept „infractor notoriu”, de intenția de a leza, în mod

gratuit și nejustificat, reputația deputatului din partidul aflat la guvernare.

Curtea nu a putut

primi susținerea intimatului referitoare la caracterul politic, cu vădite

accente pamfletare, a afirmației făcute la adresa apelantului, deoarece

afirmația „infractor notoriu” a fost făcută, în mod public, în cadrul

conferinței de presă în care se dezbăteau subiecte de interes public, fără a fi

argumentată prin idei, informații ori comentarii critice.

Este neîntemeiată și

susținerea intimatului referitoare la faptul că afirmația nu ar fi una

gratuită, lipsită complet de o bază factuală, ci ar avea la bază împrejurarea

că, față de persoana reclamantului-apelant, a fost foarte mediatizată o

conduită a acestuia, cu evidente valențe penale.

Așa cum s-a mai

menționat deja, într-o societatea democratică, puterile publice se expun, în

principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei -

credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor

pe care le consideră ilegale.

Or, în speță, nu este

vorba de o „situație, considerată ilegală”, ci de un calificativ acordat unui

om politic, o judecată de valoare exprimând o „părere personală, de natură

juridică”, cu încălcarea îndatoririlor și responsabilităților specifice pe care

le comportă libertatea de exprimare, atât timp cât nu există vreo hotărâre

definitivă de condamnare a acestuia.

Raportat la cele

expuse, Curtea a considerat că afirmația „infractor notoriu”, din cadrul

conferinței de presă, ce avea ca subiect de dezbatere teme de interes general,

în lipsa oricărei argumentări, justificări, prin idei, informații, comentarii

critice și în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare, constituie o faptă

ilicită, ce a fost săvârșită de către pârâtul-intimat, S.A., cu vinovăție.

Cu privire la proba

prejudiciului moral și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu, instanța de apel a reținut că, în jurisprudența Curții

Europene, s-a statuat, în mod constant, că dovada faptei ilicite este

suficientă, prejudiciul și legătura de cauzalitate fiind prezumate.

În consecință, s-a

reținut că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 998-999 C. civ., care

antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtului-intimat.

În ceea ce privește aprecierea

prejudiciului moral, Curtea a avut în vedere atingerea adusă de afirmația

pârâtului reputației și prestigiului reclamantului-apelant, care are calitatea

de deputat PDL și vicepreședinte al PDL organizația Vaslui și preluarea

acestei afirmații de către presa locală, considerând că suma de 1000 lei

reprezintă o satisfacție echitabilă acordată reclamantului și este de natură să

împiedice realizarea, continuarea sau repetarea unor asemenea afirmații

dăunătoare de către pârât, care, de asemenea, are calitatea de deputat în

Parlamentul României.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.A., solicitând admiterea

recursului.

În dezvoltarea

criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul pârât a invocat art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

susținând că, în mod greșit, a reținut instanța de apel că afirmația lui S.A.

reprezintă „un calificativ acordat unui om politic, o judecată de valoare, care

exprimă o părere personală de natură juridică, cu încălcarea îndatoririlor și

responsabilităților specifice pe cale le comportă libertatea de exprimare”.

Instanța de apel a

considerat că afirmația pârâtului-intimat este excesivă, fiind în totalitate lipsită

de o bază factuală, deși această afirmație se sprijină pe o bază factuală

foarte solidă, întrucât, în percepția generală, D.M.M. este „certat” cu legea

penală. Astfel, la data de 8 septembrie 2005, cotidianul „Curentul” a publicat

articolul „Deputatul PNL D.M.M., acuzat că a cerut șpagă 100.000 de euro pentru

șefia Vămii", iar, ulterior, în noiembrie 2008, cunoscutele și respectabile

organizații nonguvernamentale care urmăresc fenomenul politic din România - Agenția

de Monitorizare a Presei, Asociația Pro Democrația și Centrul Român pentru

Jurnalism de Investigație au publicat Raportul „Acțiunea pentru un vot

uninominal curat” în care se menționează că D.M.M. este un candidat

incompatibil, făcând referire la acuzația mediatizată în presa centrală,

potrivit căreia „deputatul ar fi cerut 100.000 de euro pentru a-l păstra pe

șeful vămii Albita în funcție”.

Recurentul a

susținut că orice om trebuie să se bucure de prezumția de nevinovăție,

însă în cazul oamenilor politici, critica are limite mult mai largi, indicând

în acest sens cauza Refik Karakoc c. Turciei, în care Curtea a reținut că

„reclamantul s-a exprimat în calitate de om politic, în cadrul rolului său de

actor al vieții politice, nu a incitat la violență și nu a promovat niciun

discurs bazat pe ură”; cauza Bresilier c. Franța, în care Curtea a reținut că

„libertatea dezbaterii politice este esențială pentru buna funcționare a

democrației. Curtea acordă cea mai mare importanță posibilă libertății de

exprimare, în contextul dezbaterilor politice și consideră că nu se poate restrânge

discursul politic, fără o motivare imperioasă. [..] Ingerințele în libertatea

de exprimare a unui membru al opoziției, care își reprezintă electorii și le

apără interesele, impun Curții un control de o mare strictețe.”

Or, reclamantul D.M.M.

este un om politic al puterii și trebuie să fie obișnuit cu duelul politic, cu

replicile acide și criticile dure. În aceste condiții, în mod eronat, a reținut

instanța de apel că sunt aplicabile prevederile art. 998 și urm. C. civ.

Intimatul D.M.M. a

formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin

care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de

dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul

este fondat pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, Înalta

Curte observă că ambele instanțe de fond au realizat o analiză a

libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, realizând un recurs riguros și pertinent al

acestei jurisprudențe, astfel încât ea nu va mai fi reluată decât atunci

când va servi ca bază de argumentație instanței de recurs.

În acest context, luând

în considerare paradigma controlului Curții Europene în această materie,

va trebui analizat dacă ingerința în dreptul la liberă exprimare a

pârâtului este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă;

urmărește un scop legitim; este necesară într-o societate democratică

și îndeplinește condiția proporționalității.

Tot astfel, va trebui

analizat tipul de discurs, calitatea părților, persoana lezată, dacă

subiectul este sau nu de interes public, general și natura

alegațiilor făcute, în sensul de a discerne dacă acestea reprezintă

judecăți de valoare, supuse probei bunei-credințe, iar nu probei

verității, sau, prin intermediul lor, se impută fapte, care ar trebui să

aibă, în consecință, o bază factuală suficientă.

Examinând hotărârile

anterioare, se constată că instanțele au analizat, în bună măsură, aceste

elemente, dar au avut opinii diferite asupra limitelor exercitării

libertății de exprimare, astfel cum sunt acestea reglementate în par. 2 al

art. 10 al Convenției, prima instanță analizând aceste limite din

perspectiva protecției reputației reclamantului, ce are a fi

cercetată pe terenul art. 8 al Convenției, iar instanța de apel

realizând analiza din perspectiva respectării prezumției de

nevinovăție a aceluiași reclamant, garantată de art. 6 par. 2 al Convenției.

Urmărind paradigma

deja menționată, este evident că obligarea recurentului pârât la plata

despăgubirilor civile în favoarea intimatului-reclamant reprezintă o

ingerință în dreptul la liberă exprimare al pârâtului.

Această

ingerință are o bază legală în dreptul intern, respectiv dispozițiile

art. 998 – 999 C. civ. și putem considera că este subordonată unui scop

legitim dintre cele reglementate în par. 2 al art. 10 al Convenției

Europene – protecția reputației și a drepturilor reclamantului.

Este însă această

ingerință necesară și proporțională într-o societate

democratică, în sensul de a corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare

a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele

apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului

general, între mijloace folosite și scopul urmărit?

Acestei

interogații nu i se poate răspunde decât din perspectiva elementelor ce

trebuie luate în considerare în materia libertății de exprimare,

circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie reglementate în plan intern.

Astfel, raportat la

calitatea specifică a părților implicate în prezentul litigiu, trebuie

reținută calitatea acestora de oameni politici, de parlamentari aflați

în partide oponente, iar, raportat la tipul de discurs, este evident că

discursul recurentului pârât este un discurs politic.

În ceea ce

privește alegațiile ce au determinat prezentul litigiu, trebuie

realizată distincția între judecăți de valoare și afirmații

factuale și trebuie menționat că discursul politic se putea înscrie,

cum în mod legal a apreciat prima instanță, în cadrul unei dezbateri de

interes general, respectiv adoptarea unui act normativ și activitatea

desfășurată în teritoriu de către demnitari.

Care sunt

consecințele juridice ale acestei calificări rezultă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care decurge principiul,

conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor politici sunt

mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o

protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

Astfel, Curtea

Europeană a reținut că libertatea de exprimare este deosebit de prețioasă

pentru un ales al poporului, întrucât el îi reprezintă pe alegătorii săi, le

semnalează preocupările și le apără interesele (a se vedea în acest sens,

cauza Castells c. Spaniei); iar, într-o societate democratică, puterile publice

se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și,

sub rezerva bunei - credințe, fiecare poate atrage atenția opiniei publice

asupra situațiilor pe care le consideră ilegale (cauza Vides Aizsardzibas Klubs

c. Letoniei).

În același sens, în

cauza Jerusalem c. Austriei, Curtea a constatat că reclamanta exercita un

mandat politic, iar libertatea de exprimare este extrem de importantă pentru

aleșii poporului. Curtea a constatat, de asemenea, că afirmațiile reclamantei

au fost formulate în cursul unei dezbateri politice și, deși spusele sale nu

sunt acoperite de imunitate, precum cele care ar fi formulate în cadrul unei

sesiuni parlamentare, ele au fost realizate în ședința unui forum, a cărui

structură și activitate este comparabilă cu cea a unui legislativ, astfel încât

trebuie protejat interesul general al asigurării libertății de exprimare a

participanților.

De asemenea, Curtea

Europeană a subliniat că faptul de a favoriza libera dezbatere politică este o

caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că doar

considerații foarte puternice pot justifica restrângerea discursului cu

caracter politic.

În opinia Curții,

declarația reclamantului, (care făcea referire la trecutul fascist al unuia

dintre miniștrii noului guvern), constituie o judecată de valoare a cărei

veridicitate nu poate și nu trebuie demonstrată. Aceasta a fost făcută contra

unui personaj politic, public, în raport de care limitele criticii admisibile

sunt mai largi decât în cazul unei simple persoane particulare. Astfel, Curtea

a considerat că nu exista nicio nevoie socială imperioasă pentru a sancționa

declarația reclamantului, care nu pare să fi afectat cariera politică ori viața

profesională sau privată a ministrului în cauză (cauza Feldek c. Slovaciei).

Instanța de

contencios european a reținut, în cauza Nilsen si Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul

unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o

parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, o anumită doză de

exagerare este tolerată. În această privință – a judecăților de valoare – Curtea

Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se

expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub

rezerva bunei - credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei

publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale.

În cauza Lopes Gomes

Da Silva c. Portugaliei, reclamantul afirmase, cu privire la un candidat la

alegerile locale, că nu se putea găsi „un candidat mai grotesc și mai

nesăbuit din punct de vedere ideologic, caracterizat de grosolănie

reacționară, intoleranță fascistă și anti-semitism”. În

contextul analizei acestei cauze, Curtea a apreciat că invectiva politică are

adesea tendința să capete accente personale, aceasta fiind una dintre

consecințele inerente ale jocului politic și ale liberei dezbateri de

idei, garante ale unei societăți democratice.

Analizând în mod

particular alegațiile făcute de recurentul-pârât, în cadrul unei

conferințe de presă, cu referire la reprezentanții primului – ministru, E.B.,

în teritoriu, instanța reține că acestea sunt următoarele: „(…) senatorul

P. – un mincinos notoriu, D.M. – un infractor notoriu și A.I. – un președinte

fără notorietate”, și reprezintă, în opinia instanței de recurs,

judecăți de tip subiectiv, iar nu afirmații factuale, ce privesc imputarea

unor fapte determinate.

În lumina acestei

jurisprudențe și a considerațiilor deja expuse, este evident că

instanța de apel a desprins din contextul dezbaterii politice, care

comportă, în mod inerent, o doză de exagerare, de provocare, afirmațiile

pârâtului S.A., parlamentar al opoziției, dându-le o autonomie inadecvată

contextului în care au fost făcute, și, deși le-a caracterizat, în

mod formal, ca judecăți de valoare, a solicitat demonstrarea lor,

apreciindu-le ca fiind lipsite de bază factuală, câtă vreme nu există o

hotărâre de condamnare definitivă a reclamantul D.M.M.

Or, în opinia

instanței de recurs, pe terenul libertății de exprimare garantată de

art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, exprimarea unor

opinii semnifică formularea unor judecăți de tip subiectiv ale unei

persoane în legătură cu subiecte de interes public, care nu au a fi confundate

cu fapte sau acțiuni, ci ele se încadrează în exprimarea unor opinii

asupra calităților profesionale sau morale ale unui deputat al partidului

aflat la putere.

Astfel, chiar dacă,

într-un limbaj profan, expresia „un infractor notoriu” are o puternică

conotație peiorativă, în circumstanțele particulare ale cauzei,

caracterizate de o polemică politică între părți, ca reprezentanți ai

partidelor opozante, aceasta nu reprezintă decât o exagerare, ce nu poate avea

natura unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv,

s-ar fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantului și nici a

unei „declarații de culpabilitate”, cu semnificație pe planul

dreptului penal.

Mai mult, dacă aceste

afirmații au contribuit la dezbaterea unor subiecte de interes general,

și acest lucru s-a întâmplat în mod evident, întrucât nu au rămas fără

ecou în presa locală, nefiind îndreptate către lezarea inutilă a

reputației persoanelor vizate, chiar dacă o asemenea lezare a avut loc în

mod inerent, ele nu pot determina atragerea unei sancțiuni disuasive,

astfel cum, în mod nelegal, apreciază instanța de apel, care subliniază,

în mod expres, caracterul disuasiv al despăgubirilor acordate.

În acest sens,

trebuie reamintită cauza Malisiewicz – Gasior c. Poloniei, în care se

reține că, chiar dacă acuzațiile conțineau cuvinte dure, ele

vizau un om politic cunoscut, în raport de care limitele criticii admisibile sunt

mai largi decât în cazul unei simple persoane private, iar discursul politic nu

poate fi restricționat decât din cauze imperioase.

Tot astfel, din

perspectiva întemeierii acestei afirmații, se poate observa că recurentul

pârât a depus la dosar articole de presă despre deputatul D.M., reclamant în

prezenta cauză, în care se prezentau informații privind implicarea

acestuia în menținerea în funcție a sefului Vămii Albița și

„traseismul politic” al acestui parlamentar, precum și cu privire la

faptul că mai multe organizații non-guvernamentale l-au menționat pe

acest reclamant, pe lista candidaților incompatibili, în cadrul raportului

privind „Acțiunea pentru un vot uninominal curat”, astfel încât pârâtul

avea informații publice care să-i determine îndoieli cu privire la

profilul moral al reclamantului, exprimate într-un mod personal, ceea ce nu

poate determina reținerea relei-credințe a acestuia.

În consecință,

instanța de recurs consideră că exercitarea libertății de exprimare a

pârâtului, în calitate de parlamentar, nu a depășit limitele criticii

admisibile, în cazul unei dezbateri politice, cu privire la un subiect de

interes general – adoptarea legii pensiilor și comportamentul demnitarilor

și că, în absența unei fapte ilicite, nefiind întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C.

civ., obligarea recurentului la plata unor despăgubiri civile reprezintă o

ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă

într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă

judecății.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite

recursul declarat de pârâtul S.A. împotriva deciziei nr. 43 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași – secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va modifica

decizia, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.M.M.

împotriva sentinței nr. 1292 din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Vaslui - secția civilă, pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul S.A. împotriva deciziei nr. 43 din 1 aprilie 2011 a Curții de Apel Iași – secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia, în

sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.M.M.

împotriva sentinței nr. 1292 din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Vaslui - secția civilă, pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 martie 2012.