ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1360/2008

Deliberând, asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința nr. 688

din 14 august 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins acțiunea cu

motivarea că cererea este

neîntemeiată, în

condițiile în care la dosar nu există probe din care să

rezulte că

prezența pârâtului pe teritoriul Norvegiei ar constitui un pericol pentru securitatea

națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora.

Apelul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 31 l/A din 13

septembrie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă

și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie.

În considerentele

hotărârii sale, instanța de apel a arătat că

măsura

restrângerii dreptului la libera circulație , atunci când se pune

în

discuție oportunitatea aplicării sale, trebuie să respecte principiul

proporționalității, potrivit paragrafului 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a mai reținut că, prin art. 38 din Legea nr. 248/2005, se lasă la latitudinea

instanțelor judecătorești controlul legalității, temeiniciei și proporționalității

în ceea ce privește restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români, iar în cauza de fată nu există temeiuri

suficiente pentru a se considera că este necesară luarea acestei măsuri.

Pârâtul a fost returnat

din Norvegia pentru nerespectarea dispozițiilor legale de intrare și ședere.

Această situație, prin ea însăși, nu este de natură a atrage aplicarea măsurii

restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative critica, nemotivată în

drept, vizând următoarele aspecte:

Din

prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 rezultă că

singura condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate

este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are

încheiat un acord de readmisie.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la

liberă circulație se stabilesc prin lege,

astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice

în care cetățenii

români pot circula în

străinătate. Libertatea circulației cetățenilor nu

este absolută, ea

trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea

unor condiții stabilite de lege. Măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație se justifică, în cazul de față, pentru apărarea ordinii publice

și apărarea securității naționale, situații prevăzute de art. 53 din

Constituție.

Autoritățile române

nu pot cenzura returnarea intimatului-pârât, ci pot numai să ia act de măsura

dispusă.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea acestora face posibilă

încadrarea în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii și a reținut că

recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Exercitarea

dreptului la liberă circulație, ca drept fundamental,

este în acord atât cu dispozițiile Constituției

României cât și cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și

ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ultima, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reunind toate cele 40 de state

membre ale Consiliului Europei, inclusiv Norvegia care a ratificat-o la aceeași

dată, respectiv 3 septembrie 1953.

România, la

rândul său, a semnat Convenția la 7 octombrie 1993, cu ocazia aderării sale la

Consiliul Europei, ratificând-o ulterior, prin Legea nr. 3 0/1994.

Conform prevederilor

Convenției și Protocoalelor adiționale la aceasta, dreptul la liberă circulație

poate fi limitat doar în anumite condiții, restrângerea exercitării acestuia

trebuind să aibă un scop legitim iar măsura să fie proporțională cu conduita

persoanei aflate pe teritoriul altui stat, conduită de natură că afecteze

ordinea și securitatea publică a acelui stat.

Or, în speță

instanțele au reținut corect că simpla neîndeplinire de către pârât a

formalităților privind intrarea ori șederea în

Norvegia, neînsoțită de alte probe, nu constituie în sine un motiv care

să

justifice măsura drastică a limitării exercitării dreptului la liberă

circulație.

Împrejurarea că

Norvegia, țara de unde pârâtul a fost returnat, nu este membră a Uniunii

Europene, nu are relevanță în speță, în condițiile în care, așa cum s-a arătat,

această țară a ratificat, la 3 septembrie 1953, Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a

libertăților

fundamentale și o mare parte a protocoalelor adiționale.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins cu consecința

păstrării hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 31 l/A din 13 septembrie 2007 a

Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29

februarie 2008.