ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5974/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5974/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub
631/90/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat
pronunțarea unei hotărârii prin care să se dispună restrângerea exercitării
dreptului la libera circulație în Franța, cu privire la pârâtul D.P., ca urmare
a faptului că acesta a fost returnat din Franța, în baza acordului de readmisie
încheiat de România cu acest stat.
Prin sentința civilă nr. 240 din 23
februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în
motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au
devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă
circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă
în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau
siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului
proporționalității.
Cum aceste cerințe s-a constatat a
nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a
persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă
la adresa unui interes fundamental al societății, cererea a fost găsită
neîntemeiată și respinsă în consecință.
Împotriva sentinței a declarat apel
reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și
art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii
dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării
cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să
condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.
Apelul a fost respins ca nefondat
prin decizia nr. 152/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția
civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru
cauze cu minori și de familie.
S-a reținut în considerentele
deciziei că, deși pârâtul a fost returnat din Franța la o dată anterioară
aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei
situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a
aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al
Uniunii Europene.
De aceea, instanța de fond a
apreciat în mod corect că normele comunitare (Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004)
care au devenit incidente în materie statuează asupra liberei circulații a
persoanelor ca fiind una dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii
conferind fiecărui cetățean al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere
pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.
Ca atare, legislația comunitară
prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar,
ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin soluția adoptată.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la
aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)
din Legea nr. 248/2005, care constituiau temei suficient pentru admiterea
cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.
Astfel, dreptul la libera circulație
nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și
din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor
fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.
Referitor la aprecierea făcută de
către instanță în sensul aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a
realizat în mod greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii
aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției
situației juridice. Cum returnarea intimatei-pârâte, pe baza acordului de
readmisie, s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă
că normele de drept comunitar nu erau incidente.
Sancțiunea impusă de art. 38 din
Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o
măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și
libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu
prevederile Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
și Libertăților Fundamentale.
Criticile recurentei urmează să fie
încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se
invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susținerea recurentei în sensul că,
singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,
era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a)
din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,
ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea
României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanța de apel a
reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.
248/20005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European
și a Consiliului.
Aceasta, în condițiile în care,
norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la
libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în
baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea
exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive
de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)
din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta
în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca
principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și
astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.
Aplicând dreptul național,
jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în
lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul
(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor
art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Cum interpretarea și aplicarea dreptului
național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită
condițiilor restrictive impuse, art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, rezultă
că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere
în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar,
protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin
măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi
realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței
Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4
iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt
obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca
serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului
propus de respectiva directivă”.
Sub acest aspect, instanța de apel a
constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând
preeminență acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite
persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în
statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se
susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii
(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).
Pe de o parte, nerespectarea
culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și
s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului
comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul
de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat
membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități
echivalente.
Așadar, cetățeanului român nu i se
mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile
art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta
vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în
conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure
preeminența.
Pentru considerentele arătate,
criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul
urmând să fie respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative
împotriva deciziei nr. 152/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția
civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie
2007.