ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5974/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub

631/90/2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat

pronunțarea unei hotărârii prin care să se dispună restrângerea exercitării

dreptului la libera circulație în Franța, cu privire la pârâtul D.P., ca urmare

a faptului că acesta a fost returnat din Franța, în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu acest stat.

Prin sentința civilă nr. 240 din 23

februarie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în

motivarea soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au

devenit incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă

circulație al persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă

în condiții restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau

siguranța publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului

proporționalității.

Cum aceste cerințe s-a constatat a

nu fi îndeplinite în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a

persoanei care să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății, cererea a fost găsită

neîntemeiată și respinsă în consecință.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta, care a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii

dreptului la libera circulație în străinătate, este aceea a returnării

cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să

condiționeze instituirea restricției de alte cerințe.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 152/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, deși pârâtul a fost returnat din Franța la o dată anterioară

aderării României la Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei

situații juridice este aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a

aplicabilitatea numai până la data la care România a devenit stat membru al

Uniunii Europene.

De aceea, instanța de fond a

apreciat în mod corect că normele comunitare (Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004)

care au devenit incidente în materie statuează asupra liberei circulații a

persoanelor ca fiind una dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii

conferind fiecărui cetățean al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere

pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.

Ca atare, legislația comunitară

prevalând asupra celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar,

ceea ce a făcut în mod corect prima instanță, prin soluția adoptată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1)

din Legea nr. 248/2005, care constituiau temei suficient pentru admiterea

cererii și îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.

Astfel, dreptul la libera circulație

nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și

din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor

fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor.

Referitor la aprecierea făcută de

către instanță în sensul aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a

realizat în mod greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii

aplicabile fiecărui caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției

situației juridice. Cum returnarea intimatei-pârâte, pe baza acordului de

readmisie, s-a făcut anterior aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă

că normele de drept comunitar nu erau incidente.

Sancțiunea impusă de art. 38 din

Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o

măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu

prevederile Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților Fundamentale.

Criticile recurentei urmează să fie

încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se

invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie,

era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație,

ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea

României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/20005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European

și a Consiliului.

Aceasta, în condițiile în care,

norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la

libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în

baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)

din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul național,

jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în

lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul

(efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor

art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită

condițiilor restrictive impuse, art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, rezultă

că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere

în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar,

protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi

realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene (în acest sens, hotărârea din 4

iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt

obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca

serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului

propus de respectiva directivă”.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând

preeminență acesteia din urmă.

De aceea, pentru a se permite

persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în

statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se

susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii

(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).

Pe de o parte, nerespectarea

culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și

s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Pe de altă parte, potrivit dreptului

comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au dreptul

de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa într-un alt stat

membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte formalități

echivalente.

Așadar, cetățeanului român nu i se

mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile

art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea atâta

vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în

conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure

preeminența.

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 152/A din 12 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie

2007.