ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5842/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5842/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Constată că
prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș sub 323/109/2007,
reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat pronunțarea
unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la
libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâta
G.F.M., ca urmare a faptului că aceasta a fost returnată din Spania, în baza
acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentința civilă nr. l59/CA din 26 februarie
2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în motivarea
soluției faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, au devenit
incidente normele comunitare care statuează dreptul la liberă circulație al
persoanelor, restrângerea exercițiului acestui drept fiind posibilă în condiții
restrictive, referitoare la ordinea publică, sănătatea publică sau siguranța
publică, în toate cazurile, cu respectarea principiului proporționalității.
Cum aceste cerințe s-a constatat a nu fi îndeplinite
în speță, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să
constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui
interes fundamental al societății, cererea fost găsită neîntemeiată și respinsă
în consecință.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care
a susținut că singura condiție prevăzută de art. 38 lit. a) și art. 39 alin.
(1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la
libera circulație în străinătate, este aceea a re turnării cetățeanului român
în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiționeze instituirea
restricției de alte cerințe.
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr.
l60/A din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze
privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de
familie.
S-a reținut în considerentele deciziei că, deși
pârâta a fost returnată din Spania la o dată anterioară aderării României la
Uniunea Europeană și că regula de drept aplicabilă unei situații juridice este
aceea de la momentul producerii ei, această regulă și-a găsit aplicabilitatea
numai până la data la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
De aceea, instanța de fond a apreciat în mod corect
că normele comunitare (Directiva 38/CE din 29.04.2004) care au devenit
incidente în materie statuează asupra liberei circulații a persoanelor ca fiind
una dintre libertățile fundamentale, cetățenia Uniunii conferind fiecărui
cetățean al acesteia dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul
statelor membre, sub rezerva limitărilor prevăzute expres.
Ca atare, legislația comunitară prevalând asupra
celei interne, ea trebuie să fie aplicată în mod prioritar, ceea ce a făcut în
mod corect prima instanță, prin soluția adoptată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea
în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr.
248/2005, care constituiau temei suficient pentru admiterea cererii și
îngrădirea exercițiului dreptului la libera circulație.
Astfel, dreptul la libera circulație nu este unul
absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25
și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale
și la posibilitatea restrângerii lor.
Referitor la aprecierea făcută de către instanță în
sensul aplicabilității Directivei 2004/38/CE, aceasta s-a realizat în mod
greșit, față de împrejurarea că pentru determinarea legii aplicabile fiecărui
caz în parte, trebuie avut în vedere momentul apariției situației juridice. Cum
returnarea intimatei-pârâte, pe baza acordului de readmisie, s-a făcut anterior
aderării României la Uniunea Europeană, înseamnă că normele de drept comunitar
nu erau incidente.
Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005,
de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură necesară, într-o
societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora,
fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu prevederile
Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților
Fundamentale.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în
condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea
dispozițiilor de drept material.
Recursul este nefondat.
Susținerea recurentei în sensul
că, singură condiția returnării intimatei-pârâte, pe baza unui acord de
readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor
art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii
libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit
incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanța de apel
a reținut corect că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr.
248/2005 vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European
și a Consiliului.
Aceasta, în condițiile în care,
norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera
circulație, ca persoana în cauză să fi fost re turnată dintr-un stat în baza
unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea
exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive
de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2)
din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot
rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna
ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel,
să fie ignorată exigența normei comunitare.
Aplicând dreptul național,
jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în
lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul(efectul
util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189
alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.
Cum interpretarea și aplicarea
dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,
datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.
248/2005], rezultă că instanța, ca autoritate a statului căruia îi revine
obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să
aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta
persoanelor.
Altminteri, ar însemna ca, prin
măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare să nu mai poată fi
realizat obiectivul propus de acestea , ceea ce ar contraveni jurisprudenței
Curții de Justiție a Comunităților Europene(în acest sens, hotărârea din 4
iulie 2006 a Marii Camere), potrivit căreia Jurisdicțiile naționale sunt
obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca
serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului
propus de respectiva directivă".
Sub acest aspect, instanța de apel
a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară,
dând preeminență acesteia din urmă.
De aceea, pentru a se permite
persoanei, cetățean român să iasă de pe teritoriul țării și să circule în
statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se
susține în recurs, neîndeplinirea condițiilor de ședere în spațiul Uniunii
(care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiași termeni).
Pe de o parte, nerespectarea
culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul unui stat a fost sancționată și
s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit
dreptului comunitar [art. 4 alin. (1) din Directivă], toți cetățenii Uniunii au
dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa
într-un
alt stat membru, fără a li se putea impune vize de ieșire și nici alte
formalități echivalente.
Așadar, cetățeanului român nu i se
mai poate interzice ieșirea de pe teritoriul țării, cu referire la dispozițiile
art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, normă ce și-a găsit aplicabilitatea
atâta vreme cât România nu aderase la Uniunea Europeană și cât timp nu venea în
conflict cu norme de drept comunitar, cărora trebuie să li se asigure
preeminența.
Pentru considerentele arătate,
criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul
urmând să fie respins în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul
declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din M.I.R.A. împotriva
deciziei civile nr. 160/A din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția
civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru
cauze cu minori și de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 19 septembrie 2007.