ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4180/2010

Asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 3 martie 2003, sub nr. 964/2003, reclamanta Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al orașului Băile Olănești, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1800 m.p. (teren de sport), situat în Olănești, județul Vâlcea. Acțiunea în revendicare a fost respinsă prin sentința civilă nr. 340 din 10 iunie 2003 a aceleiași instanțe, care a reținut, în esență, că terenul nu este individualizat în actul de proprietate invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu nedovedirea dreptului pretins de reclamantă.

Hotărârea primei instanțe a fost menținută prin Decizia civilă nr. 227/ A din 10 februarie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de reclamantă. Prin Decizia nr. 57/ R din 29 ianuarie 2007 a aceleiași instanțe, învestită cu soluționarea recursului prin Decizia nr. 4999 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat hotărârea atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Vâlcea, ca primă instanță de fond. Instanța de recurs a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit de B.P., în dosarul de apel, acesta a precizat că terenul revendicat este menționat la pct. 15 din contractul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1945, invocat drept titlu de proprietate, de către reclamantă, sub denumirea „terenul în suprafață de 1800 m.p., pe care se află construit un grajd”.

In același sens, reclamanta a precizat, în apel, că, din eroare, pct. 5 din actul respectiv a fost confundat cu pct. 15 din același înscris, fiind necesară completarea probatoriului în vederea identificării și stabilirii vecinătăților terenului. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 594 din 26 iunie 2008, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, deși a pus în discuție completarea probatoriului pentru identificarea imobilului în litigiu, reclamanta nu a depus diligente în procurarea înscrisurilor necesare soluționării cauzei și nu a fost de acord cu efectuarea unei noi expertize față de cea întocmită în primul ciclu procesual.

În raport de probele existente în dosar, Tribunalul a considerat că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate invocat pentru teren întrucât schițele depuse poartă mențiunea că au fost eliberate de „Arhiva Națională”, dar nu rezultă, din cuprinsul lor, că sunt cele despre care se face vorbire în actul de vânzare-cumpărare din 1945, respectiv „schița ml”, întocmită de inginer P.O., sau data de 1 august 1946, ca măsurătoare și delimitare definitivă, respectiv „planul definitiv al proprietății vândute prin actul invocat”. Conform raportului de expertiză efectuat în cauza, terenul menționat la pct. 15 se învecinează, printre altele, cu terenul de sport, care, așa cum pretinde pârâta, este menționat la poziția 23 din lista de inventar, ca făcând parte din domeniul public, în baza hotărârii Consiliului local Băile Olănești.

Prin Decizia nr. 37/ A din 13 februarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința, în sensul obligării pârâtului Consiliul local Băile Olănești să lase acesteia, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 1800 m.p. situat în Băile Olănești, județul Vâlcea, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit, în apel, de expert S.G., și schița anexă la acesta, care face parte integrantă din prezenta decizie. S-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Conform expertizei întocmite de expert tehnic S.G., terenul în suprafață de 1800 m.p.

este proprietatea certă a reclamantei, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1945. Această suprafață de teren se regăsește, clar, în conținutul actului de vânzare - cumpărare, la poziția nr. 15, și există atât scriptic, cât și faptic. Terenul a fost evidențiat în planul de situație anexa nr. l la raport, potrivit măsurătorilor actuale, este evidențiat în schița anexă nr. 3 la raport, iar pe planul de situație actual al stațiunii Băile Olănești este evidențiat, cu aceeași culoare galbenă, în anexa 2 la raport, cu următoarele vecinătăți: N - Piața Agroalimentară Olănești (alee de acces), S - Teren P.T. - SC R.O. SA., E - Teren concesionat de primărie lui T.G. și V. - str. Băilor.

În ceea ce privește modalitatea în care terenul a trecut la stat, expertul a relatat că, la Primăria Băile Olănești, nu există documente sau, cel puțin, nu i-au fost puse la dispoziție asemenea documente, prin care să se dovedească modul în care a fost preluat terenul din proprietatea reclamantei și trecut în proprietatea statului, ca, ulterior, să fie dat în folosință Primăriei stațiunii Băile Olănești. Cert este, însă, faptul că, în prezent, terenul este trecut în domeniul public al acestei primării și are destinația de teren de sport, amenajat de Primăria orașului Băile Olănești.

Față de această probă administrată în apel, coroborată cu celelalte înscrisuri existente în dosar, având în vedere și prevederile Legii nr. 19/2000, potrivit cu care Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale precum și casele teritoriale de pensii au dreptul să revendice bunurile imobile care au aparținut asigurărilor sociale, cele construite sau achiziționate din fonduri alocate de la bugetul asigurărilor sociale de stat și care au fost trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, acțiunea este fondată. Reprezentantul pârâtului a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând ca aceasta trebuia promovată în baza Legii nr. 10/2001, iar nu în condițiile dreptului comun.

Nu poate fi reținută această excepție întrucât, chiar dacă reclamanta a formulat și notificare conform Legii nr. 10/2001, aceasta nu a primit nicio rezolvare până în prezent. Pe de altă parte, dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acțiunea este admisibilă, casându-se decizia nr. 227/2004, pronunțată în apel, numai pentru faptul că Tribunalul nu a soluționat fondul cauzei și, în acest mod, a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, pe care România a ratificat-o, prin Legea nr. 30/1994, sub aspectul dreptului reclamantei la un proces echitabil. Pentru aceste argumente, în baza art. 480 C. civ.

și art. 174 din Legea nr. 19/2000, s-a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, terenul în suprafață de 1800 m.p., situat în Băile Olănești, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Consiliul local Băile Olănești, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, considerentele instanței de apel cu privire la respingerea acesteia, bazate, în cea mai mare măsură, pe faptul că dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că acțiunea este admisibilă, nu sunt corecte.

Soluționarea excepției trebuia făcută în raport de decizia înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cu jurisprudența în materie. Așa cum s-a statuat în mod constant, dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile 480-481 C. civ. a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme specifice de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței (de exemplu: Deciziile Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 2217/2007, nr. 1774 din 17 martie 2008). Atâta vreme cât intimata a avut la dispoziție o cale specială de urmat în vederea dobândirii imobilului în litigiu nu poate fi primită motivarea instanței de apel, în sensul că s-ar încălca dreptul la un proces echitabil.

Prioritatea legii speciale față de legea generală nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede dreptul de acces la tribunal, drept care nu este, însă, absolut, putând fi supus unor restricții stabilite de către stat, iar reglementările Legii nr. 10/2001 sunt de natură să asigure respectarea principiilor securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care arată că „terenurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Și în măsura în care se apreciază ca, în speță, are prioritate Convenția Europeană, atunci urmează să se constate că aceasta protejează drepturi concrete și efective, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate. 2. Relativ la fondul cauzei, este contrar rațiunii legii ca o instituție a statului să solicite, de la stat, un bun ce a fost preluat de stat. Legea nr. 19/2000, ale cărei prevederi au fost avute în vedere de către instanța de apel, precizează că imobilele care au aparținut asigurărilor sociale de stat, aflate în proprietatea statului (la momentul apariției legii), vor fi trecute în proprietatea sau în administrarea C.N.P.A.S., prin hotărâre a Guvernului.

Cu alte cuvinte, statul, deoarece el este proprietarul terenului, va hotărî, ulterior apariției legii, cu privire la trecerea acestuia în proprietatea sau în administrarea intimatei, în funcție de regimul juridic actual, iar regimul juridic al terenului este cel stabilit prin Legea nr. 213/1998. Or, potrivit acestei legi, bunurile proprietate publică nu pot reveni în patrimoniul intimatei, în temeiul Legii nr. 19/2000, deoarece prin acest act normativ nu se derogă de la regimul prescris proprietății publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.

În accepțiunea Legii nr. 213/1998, domenialitatea publică, fiind subsumată conceptului de proprietate publică, este alcătuită din bunurile determinate constituțional, din cele stabilite în anexa legii și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public, dacă au fost dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege (art. 3 alin. (1)). Terenul proprietate publică a unității administrativ-teritoriale este clar delimitat și individualizat în anexa nr. 5 la H.G. nr. 1362/2001, fiind de utilitate publică (teren de sport) și, ca atare, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public și încorporat în patrimoniul unei instituții publice.

Admiterea acțiunii în revendicare aduce atingere dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale, precum și securității raporturilor juridice. Terenul în cauză este obiectul unui proiect aflat în faza executării studiului de fezabilitate privind crearea unei baze sportive moderne pentru locuitorii și turiștii din stațiune. In cauza „Raicu contra României”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, printre altele, și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Pentru intimată, ieșirea din patrimoniul autoarei sale a terenului nu reprezintă nici măcar un „neajuns”, ci o soluție a statului, care, pentru a evita insecuritatea juridică cu privire la aceste imobile, le-a trecut în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

Literatura juridică a admis că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, în timp, cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. întrucât terenul face parte din domeniul public al localității Băile Olănești, urmând regimul proprietății publice stabilit de Legea nr. 213/1998, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în despăgubiri, la care intimata a renunțat urmând calea dreptului comun și nu a legii speciale. Din perspectiva Legii nr. 10/1949, patrimoniul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale de Sănătate a fost transmis către Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, or, nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuși.

Sub acest aspect, admiterea acțiunii în revendicare e neîntemeiată. Recurentul pârât a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și respingerea apelului, ca nefondat, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare și respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată. Intimata reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată, de reclamantă, pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 174 din Legea nr. 19/2000, în forma actuală. Într-adevăr, nu parcurgerea mai multor cicluri procesuale sau lipsa răspunsului la notificarea formulată de partea sus-menționată este determinantă în ceea ce privește legea aplicabilă. În cadrul ciclului procesual anterior nu s-a dezbătut problema legii incidente și a admisibilității acțiunii de față formulată în condițiile textelor de lege arătate mai sus; prin urmare, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de instanțele respective sub aspectul în discuție.

Decizia de casare nr. 57/ R din 29 ianuarie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și de familie, a avut în vedere eroarea inițială în individualizarea terenului în litigiu, care a condus la respingerea acțiunii pentru imposibilitatea identificării bunului, ulterior corectată prin precizările formulate de reclamantă și raportul de expertiză topografică întocmit în primul dosar de apel. În legătură cu rezolvarea notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a emis dispoziția nr. 302 din 17 noiembrie 2005, de către Primarul orașului Băile Olănești, prin care a fost respinsă cererea părții pentru „terenul în suprafață de 1800 m.p., pe care se află terenul de sport”.

Soluționarea notificării în condițiile actului normativ sus¬menționat nu prezintă, însă, relevanță sub aspectul admisibilității acțiunii de față deoarece nu acest act normativ este incident pretențiilor reclamantei cu privire la imobilul în litigiu. Astfel, Legea nr. 10/2001 reprezintă dreptul comun în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în cauză, fiind, însă, incidență legea specială nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, raportat la calitatea reclamantei și la bunul preluat și solicitat în prezentul dosar.

Potrivit art. 174 alin. (4) din această lege, în forma actuală, Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, precum și casele teritoriale de pensii au obligația și dreptul de a revendica în condițiile textului de lege menționat, printre altele, bunurile imobile care au aparținut asigurărilor sociale, trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice. Potrivit art. 174 alin. (4) lit. a) din Lege, Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale se consideră „urmașul de drept” al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, iar obiectul dosarului de față îl formează un imobil care s-a aflat în proprietatea Casei Centrale, fiind preluat, de stat, în perioada de referință a legii, după cum s-a reținut, în fapt, de către instanța de apel.

Ca atare, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legea specială pentru ca imobilul să poată fi revendicat conform actului normativ respectiv. Cum Legea nr. 19/2000 este o lege specială în materie de revendicare a imobilelor preluate abuziv, de stat, în regimul trecut, ea se aplică, în mod prioritar, față de dreptul comun în materie de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și anume Legea nr. 10/2001. Aceasta conform principiului de drept „Specialia generalibus derogant” („Legile speciale derogă de la cele generale”), care presupune aplicarea legii speciale atunci când aceasta vine în concurs cu o lege generală, în soluționarea unui raport juridic conflictual.

De asemenea, prioritatea legii speciale operează indiferent că norma generală este anterioară sau ulterioară normei speciale, cum este cazul Legii nr. 10/2001. Aplicarea legii speciale reprezintă și unul dintre criteriile menționate în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în verificarea admisibilității acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun față de legea specială, raționamentul deciziei aplicându-se și în speța de față, chiar daca aceasta vizează concursul dintre dreptul comun și o altă lege specială decât cea incidență în prezentul litigiu, respectiv Legea nr. 10/2001.

La rândul său, după cum s-a arătat deja, actul normativ sus-menționat reprezintă dreptul comun în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului politic trecut, iar art. 174 din Legea nr. 19/2000 constituie norma specială pentru revendicarea imobilelor care au aparținut asigurărilor sociale și au fost preluate de stat în aceeași perioadă. În același sens, este aplicabil și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede posibilitatea revendicării, în condițiile dreptului comun, a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, dacă nu există o lege de reparație specială. Or, această lege de reparație specială este Legea nr. 19/2000, care permite reclamantei promovarea demersului judiciar de fața, iar nu Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește imposibilitatea revendicării unui bun care aparține unei instituții de stat, de la stat, și care reprezintă tot o chestiune de admisibilitate, criticile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate. Nu există nicio normă legală care să interzică exercitarea unui asemenea demers, dimpotrivă, art. 174 alin. (4) din Legea nr. 19/2000 prevede, în mod expres, o asemenea posibilitate, iar statul, ca entitate juridică, ce pretinde proprietatea asupra unui bun, nu se confundă cu instituțiile de stat, care ar putea revendica același drept pentru același bun. In principiu, trebuie să se recunoască titularului adevărat al dreptului de proprietate exercitarea atributelor specifice acestui drept, astfel cum sunt enumerate în art. 480 C. civ.

Nu se poate pune semnul echivalenței între stat, care a preluat, la un moment dat, în mod abuziv, anumite bunuri și cel care se pretinde și justifică dreptul respectiv, chiar dacă acesta este un organism de stat, ambele fiind entități de sine-stătătoare, cu drepturi și obligații proprii. Referitor la inadmisibilitatea demersului reclamantei față de necesitatea emiterii unei hotărâri de Guvern, prin care bunul proprietate de stat să fie trecut în proprietatea sau în administrarea Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, sens în care statul ar avea dreptul de a dispune sau nu în acest sens, și aceste susțineri sunt nefondate. Este real că, potrivit art. 174 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 19/2000, imobilele aflate în proprietatea statului, care au aparținut asigurărilor sociale, vor fi transmise în proprietatea sau în administrarea Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, prin hotărâre a Guvernului.

Dar tot Legea, în paragraful ulterior, la lit. c), prevede posibilitatea formulării acțiunilor în revendicare, de către această instituție și de către casele teritoriale de pensii, pentru reîntregirea patrimoniului, menționând chiar obligația persoanelor amintite de a promova o asemenea acțiune. Or, într-o formulă simplificată, acțiunea în revendicare este pusă la îndemâna proprietarului neposesor, care intenționează să obțină posesia pierdută asupra bunului de la posesorul neproprietar. Dreptul reclamantei de a exercita acțiunea în revendicare, și care, potrivit legii, constituie, totodată, și o obligație, este reglementat în favoarea acesteia tocmai pentru acele cazuri în care proprietatea îi este contestată de către stat, prin reprezentanții săi, nefiind emisă o hotărâre de Guvern în condițiile art. 174 alin. (4) lit. b) din Lege.

Prin urmare, emiterea unui asemenea act, de către puterea executivă, nu este singura modalitate de recunoaștere a dreptului de proprietate (sau de administrare) în patrimoniul Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, în cazul refuzului de a se emite o astfel de hotărâre, reclamanta având deschisă calea acțiunii în revendicare. Este și cazul în speță, pârâtul contestând permanent dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu. Respingerea excepției admisibilității acțiunii, în raport de Legea nr. 19/2000, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, reprezintă, astfel, modalitatea corectă de rezolvare a incidentului procedural supus dezbaterii de către pârât. 2. Pe fondul cauzei, în mod corect, s-a considerat că acțiunea este întemeiată.

Cum s-a menționat în precedent, imobilul a aparținut, în proprietate, Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 octombrie 1945, a fost stabilită identitatea între bunul pretins și cel din acte, în baza raportului de expertiză întocmit de expert S.G. și a înscrisurilor anexă la raport, bunul fiind preluat, de stat, fără documente care să justifice preluarea, în consecință, fără titlu. Aceasta reprezintă situația de fapt reținută de Curtea de Apel și care nu mai poate fi discutată în recurs, față de structura actuală a căii de atac, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. II C. proc.

civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale este urmașul de drept al fostului proprietar, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, potrivit art. 174 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 19/2000, acțiunea în revendicare a unui imobil preluat, în fapt, de către stat, fără documente care să justifice preluarea și să permită verificarea condițiilor în care aceasta a avut loc, fiind, pe deplin, întemeiată.

Chiar și dacă s-ar considera că preluarea imobilului a avut loc ca efect al desființării Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, prin Legea nr. 10/1948, după cum susține recurentul, actul normativ, în sine, nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru imobilul în litigiu, care să-i permită păstrarea și în prezent a bunului, atât timp cât, potrivit art. 8 din Constituția din 1948, proprietatea era recunoscută și garantată, iar exproprierea putea opera doar pentru cauză de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Cum, prin această lege, au fost organizate Asigurările Sociale de Stat, nu exista niciun impediment pentru ca acestea să preia patrimoniul caselor sau fondurilor de pensiuni publice desființate, dacă nu s-ar fi prevăzut, printr-o dispoziție legală neconcordantă cu Constituția în vigoare, ca aceste patrimonii să fie preluate de Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale.

Tocmai existența unei asemenea dispoziții legale anterioare, în contradicție cu legea fundamentală de la data respectivă, explică și dispozițiile legii actuale, care permit și obligă Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale și casele teritoriale de pensii să formuleze acțiune în revendicare, în condițiile art. 174 din Legea nr. 19/2000. Nici includerea terenului în litigiu în domeniul public al unității administrativ - teritoriale nu este un argument pentru respingerea acțiunii față de caracterul nevalabil al preluării imobilului în proprietatea statului.

Însăși legea care reglementează proprietatea publică, Legea nr. 213/1998, permite revendicarea unor asemenea bunuri, în condițiile art. 6 alin. (2) din actul normativ în discuție, alin. (1) menționând că aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale bunurile intrate, cu titlu valabil, în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Criteriile de valabilitate sunt enumerate în același text de lege, respectiv concordanța preluării cu actul normativ în temeiul căruia a avut loc aceasta, cu Constituția în vigoare la data preluării și cu tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce nu este cazul în speță. Ca atare, simpla menționare a imobilului în anexa nr. 5 la H.G.

nr. 1362/2001, ca făcând parte din domeniul public al orașului Băile Olănești, după cum pretinde recurentul, natura și afectațiunea imobilului sau includerea lui într-un proiect privind crearea, în viitor, a unei baze sportive, nu sunt elemente suficiente, care să prevaleze în raport de dreptul de proprietate al fostului proprietar deposedat în mod nelegitim. Caracteristicile de imprescriptibilitate, inalienabilitate și insesizabilitate a bunurilor din domeniul public, indiferent de titular, unitatea administrativ-teritorială sau stat, nu pot viza decât imobilele intrate cu titlu valabil în patrimoniul lor, după cum o prevede chiar Legea proprietății publice, invocată de recurent. Mai susține acesta că, prin soluția instanței de apel, se aduce atingere dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale și principiului securității raporturilor juridice, menționând, în acest sens, cauza „Raicu contra României”.

Susținerile sunt neîntemeiate atât timp cât statul a intrat, în mod nevalabil, în proprietatea și posesia bunului, prin urmare, nu putea transmite, în mod legitim, imobilul respectiv, indiferent de subdobânditor, unitatea administrativ-teritorială sau o instituție de stat, iar securitatea raporturilor juridice nu se poate considera că este afectată atât timp cât, în cauză, bunul se regăsește tot la stat, mai precis la unitatea administrativ-teritorială, ca formă de organizare în teritoriu, a structurii statului, nefiind implicată nicio persoană fizică sau juridică de drept privat în revendicarea terenului. Speța invocată de recurent avea la bază cu totul alte premise, fără similitudine cu litigiul de față.

În cauza respectivă a fost afectat dreptul de proprietate al unui terț persoană fizică, Raicu, care, deși avea o hotărâre definitivă prin care i se recunoștea acest drept asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate, având, astfel, „un bun”, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a aflat în situația de a-l pierde în urma promovării și admiterii unui recurs în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, în situația petentei, este rupt echilibrul între protecția proprietății acesteia și exigențele apărării interesului general, în defavoarea persoanei fizice.

Nu este cazul în speță; cum deja s-a arătat și s-a susținut, de către recurent, bunul se află, în continuare, la unitatea administrativ-teritorială, nu a fost transmis în proprietatea altor persoane, pentru a se putea pune problema protecției drepturilor acestora, iar statul însuși, prin organul său legislativ, a permis și chiar a obligat la formularea acțiunii în revendicare a acestor bunuri, de către reclamantă sau de casele teritoriale de pensii, în condițiile art. 174 din Legea nr. 19/2000. Pe de altă parte, deși recurentul a depus, în recurs, mai multe hotărâri judecătorești, susținând că, prin acestea, s-a cenzurat titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, respingându-se, în mod irevocabil, acțiunea acesteia, nu se poate reține, în cauză, relevanța deciziilor respective sub aspectul discutat.

Astfel, obiectul de dezbatere al deciziei nr. 3381 din 26 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, l-a reprezentat modul de soluționare, de către instanțele anterioare, a excepției autorității de lucru judecat, în raport de o altă hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 230/2003, cu privire la care instanța supremă a considerat că au fost aplicate corect dispozițiile art. 1201 C. civ. și, ca atare, a fost, în mod corect, respinsă acțiunea reclamantei față de temeinicia excepției respective. Nu se poate reține, în consecință, că, prin decizia nr. 3381/2005, s-ar fi discutat și, cu atât mai puțin, că s-ar fi infirmat titlul de proprietate al reclamantei.

În ceea ce privește decizia nr. 3395 din 26 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și aceasta a dezbătut excepția autorității de lucru judecat, raportat la o altă hotărâre, respectiv sentința 288/2003 a Tribunalului Vâlcea. Niciuna dintre hotărârile care au stat la baza pronunțării celor două decizii menționate mai sus și care au condus la admiterea excepției autorității de lucru judecat în acele dosare nu a fost depusă, de către recurent, deși sarcina probei, în combaterea titlului de proprietate invocat de reclamantă, îi revenea pârâtului potrivit art. 1169 C. civ. În cele două dosare, nu s-a analizat dreptul reclamantei de a revendica imobilele ce au format obiectul acțiunilor respective, din perspectiva legii speciale nr. 19/2000, ce stabilește, printre altele, ca aceasta este „urmașul de drept” al fostului proprietar, Casa Centrală de Asigurări Sociale (art. 174 alin. (4) lit. a) din Lege).

În plus, în cel de-al doilea dosar, finalizat prin decizia nr. 3395/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obiectul cauzei l-a format un alt teren, respectiv cel menționat la pct. 10 din contractul de vânzare-cumpărare invocat și în prezentul dosar.

În cauza în care s-a pronunțat decizia nr. 3381 din 26 aprilie 2005, de asemenea, nu rezultă cu certitudine că ar fi vorba despre același imobil cu cel din prezentul litigiu întrucât, deși, în dosarul anterior, se face referire la terenul de la poziția nr. 15 din contractul de vânzare-cumpărare, este posibil ca acest dosar să vizeze un alt teren, astfel cum s-a întâmplat și în dosarul de față, unde, inițial, a fost menționat terenul de la poziția 5, ca, ulterior, partea să precizeze că litigiul se referă la terenul de la poziția 15. Solicitarea unor terenuri diferite în cele două dosare rezultă și din identificarea lor prin raportare la existența sau inexistența unor construcții pe aceste terenuri.

Mai precis, în Dosarul anterior, nr. 19382/2004, se face referire la „terenul în suprafață de 1.800 m.p., situat în localitatea Olănești, identificat la poziția 15 din actul de vânzare-cumpărare, pe care actualmente se află Popasul turistic în timp ce, cu privire la terenul din dosarul de față, s-a reținut, de către instanța de apel, în raport de expertiza efectuată în această fază procesuală, că „la ora actuală, terenul .are destinația de teren de sport, amenajat de Primăria orașului Băile Olănești”. De asemenea, tot Curtea arată că terenul din prezenta cauză, conform planului de situație și schiței anexe la raportul de expertiză, are, ca vecin, la Sud, „terenul Popas turistic SC R.O. SA.”, terenul din litigiul finalizat prin Decizia nr. 3381/2005, rezultând, astfel, că cele două imobile sunt distincte.

Pe de altă parte, în niciuna dintre hotărârile judecătorești depuse, de recurent, în dosarul de față, nu se face referire la vreun element de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1945, care a reprezentat titlul de proprietate al autoarei reclamantei, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, pentru toate terenurile care au generat litigiile promovate de aceasta, astfel încât să se poată reține că nu ar justifica dreptul de proprietate invocat în legătură cu aceste bunuri, inclusiv în ceea ce privește imobilul pretins în cauza de față. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, atât în privința modalității de rezolvare a excepției admisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârât, cât și asupra fondului cauzei.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul local al orașului Băile Olănești împotriva deciziei nr. 37/ A din 13 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.