ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4180/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4180/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 3 martie 2003,

sub nr. 964/2003, reclamanta Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de

Asigurări Sociale a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al orașului

Băile Olănești, solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate

și posesie terenul în suprafață de 1800 m.p. (teren de sport), situat în

Olănești, județul Vâlcea.

Acțiunea în revendicare a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 340 din 10 iunie 2003 a aceleiași instanțe,

care a reținut, în esență, că terenul nu este individualizat în actul de

proprietate invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, ceea ce

echivalează cu nedovedirea dreptului pretins de reclamantă.

Hotărârea primei instanțe a fost

menținută prin Decizia civilă nr. 227/ A din 10 februarie 2004 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de

reclamantă.

Prin Decizia nr. 57/ R din 29 ianuarie

2007 a aceleiași instanțe, învestită cu soluționarea recursului prin Decizia

nr. 4999 din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a

casat hotărârea atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul

Vâlcea, ca primă instanță de fond.

Instanța de recurs a constatat că,

potrivit raportului de expertiză întocmit de B.P., în dosarul de apel, acesta a

precizat că terenul revendicat este menționat la pct. 15 din contractul de

vânzare-cumpărare din 5 octombrie 1945, invocat drept titlu de proprietate, de

către reclamantă, sub denumirea „terenul în suprafață de 1800 m.p., pe care se

află construit un grajd”. In același sens, reclamanta a precizat, în apel, că,

din eroare, pct. 5 din actul respectiv a fost confundat cu pct. 15 din același

înscris, fiind necesară completarea probatoriului în vederea identificării și

stabilirii vecinătăților terenului.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 594 din 26 iunie 2008, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins acțiunea

formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, deși a pus în discuție completarea probatoriului

pentru identificarea imobilului în litigiu, reclamanta nu a depus diligente în

procurarea înscrisurilor necesare soluționării cauzei și nu a fost de acord cu

efectuarea unei noi expertize față de cea întocmită în primul ciclu procesual.

În raport de probele existente în

dosar, Tribunalul a considerat că reclamanta nu a dovedit dreptul de

proprietate invocat pentru teren întrucât schițele depuse poartă mențiunea că

au fost eliberate de „Arhiva Națională”, dar nu rezultă, din cuprinsul lor, că

sunt cele despre care se face vorbire în actul de vânzare-cumpărare din 1945,

respectiv „schița ml”, întocmită de inginer P.O., sau data de 1 august 1946, ca

măsurătoare și delimitare definitivă, respectiv „planul definitiv al

proprietății vândute prin actul invocat”.

Conform raportului de expertiză

efectuat în cauza, terenul menționat la pct. 15 se învecinează, printre altele,

cu terenul de sport, care, așa cum pretinde pârâta, este menționat la poziția

23 din lista de inventar, ca făcând parte din domeniul public, în baza

hotărârii Consiliului local Băile Olănești.

Prin Decizia nr. 37/ A din 13

februarie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie

a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința, în sensul

obligării pârâtului Consiliul local Băile Olănești să lase acesteia, în deplină

proprietate și posesie, terenul în suprafață de 1800 m.p. situat în Băile

Olănești, județul Vâlcea, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză tehnică întocmit, în apel, de expert S.G., și schița anexă la acesta,

care face parte integrantă din prezenta decizie. S-a luat act că nu au fost

solicitate cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele:

Conform expertizei întocmite de expert

tehnic S.G., terenul în suprafață de 1800 m.p. este proprietatea certă a

reclamantei, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 5 octombrie

1945.

Această suprafață de teren se

regăsește, clar, în conținutul actului de vânzare - cumpărare, la poziția nr.

15, și există atât scriptic, cât și faptic.

Terenul a fost evidențiat în planul de

situație anexa nr. l la raport, potrivit măsurătorilor actuale, este evidențiat

în schița anexă nr. 3 la raport, iar pe planul de situație actual al stațiunii

Băile Olănești este evidențiat, cu aceeași culoare galbenă, în anexa 2 la

raport, cu următoarele vecinătăți: N - Piața Agroalimentară Olănești (alee de

acces), S - Teren P.T. - SC R.O. SA., E - Teren concesionat de primărie lui T.G.

și V. - str. Băilor.

În ceea ce privește modalitatea în

care terenul a trecut la stat, expertul a relatat că, la Primăria Băile

Olănești, nu există documente sau, cel puțin, nu i-au fost puse la dispoziție

asemenea documente, prin care să se dovedească modul în care a fost preluat

terenul din proprietatea reclamantei și trecut în proprietatea statului, ca,

ulterior, să fie dat în folosință Primăriei stațiunii Băile Olănești.

Cert este, însă, faptul că, în

prezent, terenul este trecut în domeniul public al acestei primării și are

destinația de teren de sport, amenajat de Primăria orașului Băile Olănești.

Față de această probă administrată în

apel, coroborată cu celelalte înscrisuri existente în dosar, având în vedere și

prevederile Legii nr. 19/2000, potrivit cu care Casa Națională de Pensii și

Alte Drepturi de Asigurări Sociale precum și casele teritoriale de pensii au

dreptul să revendice bunurile imobile care au aparținut asigurărilor sociale,

cele construite sau achiziționate din fonduri alocate de la bugetul

asigurărilor sociale de stat și care au fost trecute în proprietatea statului

sau a altor persoane juridice, acțiunea este fondată.

Reprezentantul pârâtului a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii, arătând ca aceasta trebuia promovată în

baza Legii nr. 10/2001, iar nu în condițiile dreptului comun.

Nu poate fi reținută această excepție

întrucât, chiar dacă reclamanta a formulat și notificare conform Legii nr.

10/2001, aceasta nu a primit nicio rezolvare până în prezent.

Pe de altă parte, dosarul a parcurs

mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora s-a stabilit, cu autoritate de

lucru judecat, că acțiunea este admisibilă, casându-se decizia nr. 227/2004,

pronunțată în apel, numai pentru faptul că Tribunalul nu a soluționat fondul

cauzei și, în acest mod, a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., precum

și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, pe care România a

ratificat-o, prin Legea nr. 30/1994, sub aspectul dreptului reclamantei la un

proces echitabil.

Pentru aceste argumente, în baza art.

480 C. civ. și art. 174 din Legea nr. 19/2000, s-a admis acțiunea și a fost

obligat pârâtul să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie,

terenul în suprafață de 1800 m.p., situat în Băile Olănești, astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiză întocmit în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Consiliul local Băile Olănești, criticând-o pentru următoarele motive:

inadmisibilității acțiunii, considerentele instanței de apel cu privire la

respingerea acesteia, bazate, în cea mai mare măsură, pe faptul că dosarul a

parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora s-a stabilit, cu

autoritate de lucru judecat, că acțiunea este admisibilă, nu sunt corecte.

Soluționarea excepției trebuia făcută în raport de decizia înaltei Curți de

Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea acțiunii întemeiate pe

dreptul comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cu

jurisprudența în materie.

Așa cum s-a statuat în mod constant,

dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile 480-481 C. civ. a fost

înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme specifice de drept substanțial

și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței (de

exemplu: Deciziile Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, nr.

2217/2007, nr. 1774 din 17 martie 2008).

Atâta vreme cât intimata a avut la

dispoziție o cale specială de urmat în vederea dobândirii imobilului în litigiu

nu poate fi primită motivarea instanței de apel, în sensul că s-ar încălca

dreptul la un proces echitabil. Prioritatea legii speciale față de legea generală

nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede

dreptul de acces la tribunal, drept care nu este, însă, absolut, putând fi

supus unor restricții stabilite de către stat, iar reglementările Legii nr.

10/2001 sunt de natură să asigure respectarea principiilor securității și

stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. În acest sens sunt

și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, care arată că „terenurile preluate de

stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Și în măsura în care se apreciază ca,

în speță, are prioritate Convenția Europeană, atunci urmează să se constate că

aceasta protejează drepturi concrete și efective, iar nu speranța de a vedea

renăscut un vechi drept de proprietate.

contrar rațiunii legii ca o instituție a statului să solicite, de la stat, un

bun ce a fost preluat de stat.

Legea nr. 19/2000, ale cărei prevederi

au fost avute în vedere de către instanța de apel, precizează că imobilele care

au aparținut asigurărilor sociale de stat, aflate în proprietatea statului (la

momentul apariției legii), vor fi trecute în proprietatea sau în administrarea

C.N.P.A.S., prin hotărâre a Guvernului. Cu alte cuvinte, statul, deoarece el

este proprietarul terenului, va hotărî, ulterior apariției legii, cu privire la

trecerea acestuia în proprietatea sau în administrarea intimatei, în funcție de

regimul juridic actual, iar regimul juridic al terenului este cel stabilit prin

Legea nr. 213/1998. Or, potrivit acestei legi, bunurile proprietate publică nu

pot reveni în patrimoniul intimatei, în temeiul Legii nr. 19/2000, deoarece

prin acest act normativ nu se derogă de la regimul prescris proprietății

publice, de a fi inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.

În accepțiunea Legii nr. 213/1998, domenialitatea

publică, fiind subsumată conceptului de proprietate publică, este alcătuită din

bunurile determinate constituțional, din cele stabilite în anexa legii și din

orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau

interes public, dacă au fost dobândite de stat sau de unitățile

administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege (art. 3 alin. (1)).

Terenul proprietate publică a unității

administrativ-teritoriale este clar delimitat și individualizat în anexa nr. 5

la H.G. nr. 1362/2001, fiind de utilitate publică (teren de sport) și, ca

atare, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil

și imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public și încorporat în

patrimoniul unei instituții publice.

Admiterea acțiunii în revendicare

aduce atingere dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale,

precum și securității raporturilor juridice. Terenul în cauză este obiectul

unui proiect aflat în faza executării studiului de fezabilitate privind crearea

unei baze sportive moderne pentru locuitorii și turiștii din stațiune. In cauza

„Raicu contra României”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat,

printre altele, și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze

noi pagube disproporționate. Pentru intimată, ieșirea din patrimoniul autoarei

sale a terenului nu reprezintă nici măcar un „neajuns”, ci o soluție a

statului, care, pentru a evita insecuritatea juridică cu privire la aceste

imobile, le-a trecut în domeniul public al unităților

administrativ-teritoriale.

Literatura juridică a admis că

revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, în timp, cât

există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul

revendicantului. întrucât terenul face parte din domeniul public al localității

Băile Olănești, urmând regimul proprietății publice stabilit de Legea nr.

213/1998, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în

despăgubiri, la care intimata a renunțat urmând calea dreptului comun și nu a

legii speciale.

Din perspectiva Legii nr. 10/1949,

patrimoniul Casei Centrale a Asigurărilor Sociale de Sănătate a fost transmis

către Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, or, nimeni nu poate transmite

altuia mai mult decât are el însuși. Sub acest aspect, admiterea acțiunii în

revendicare e neîntemeiată.

Recurentul pârât a solicitat, în

principal, admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și respingerea

apelului, ca nefondat, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea

hotărârilor anterioare și respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată din

perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată, de

reclamantă, pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 174 din Legea nr. 19/2000,

în forma actuală.

Într-adevăr, nu parcurgerea mai multor

cicluri procesuale sau lipsa răspunsului la notificarea formulată de partea

sus-menționată este determinantă în ceea ce privește legea aplicabilă.

În cadrul ciclului procesual anterior

nu s-a dezbătut problema legii incidente și a admisibilității acțiunii de față

formulată în condițiile textelor de lege arătate mai sus; prin urmare, nu se

poate reține autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de instanțele

respective sub aspectul în discuție. Decizia de casare nr. 57/ R din 29

ianuarie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, conflicte de muncă și

asigurări sociale, minori și de familie, a avut în vedere eroarea inițială în

individualizarea terenului în litigiu, care a condus la respingerea acțiunii

pentru imposibilitatea identificării bunului, ulterior corectată prin

precizările formulate de reclamantă și raportul de expertiză topografică

întocmit în primul dosar de apel.

În legătură cu rezolvarea notificării

formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a emis dispoziția nr. 302

din 17 noiembrie 2005, de către Primarul orașului Băile Olănești, prin care a

fost respinsă cererea părții pentru „terenul în suprafață de 1800 m.p., pe care

se află terenul de sport”.

Soluționarea notificării în condițiile

actului normativ sus¬menționat nu prezintă, însă, relevanță sub aspectul

admisibilității acțiunii de față deoarece nu acest act normativ este incident

pretențiilor reclamantei cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, Legea nr. 10/2001 reprezintă

dreptul comun în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, de

către stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în cauză, fiind, însă,

incidență legea specială nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte

drepturi de asigurări sociale, raportat la calitatea reclamantei și la bunul

preluat și solicitat în prezentul dosar.

Potrivit art. 174 alin. (4) din

această lege, în forma actuală, Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale,

precum și casele teritoriale de pensii au obligația și dreptul de a revendica

în condițiile textului de lege menționat, printre altele, bunurile imobile care

au aparținut asigurărilor sociale, trecute în proprietatea statului sau a altor

persoane juridice.

Potrivit art. 174 alin. (4) lit. a)

din Lege, Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale se consideră „urmașul

de drept” al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, iar obiectul dosarului de

față îl formează un imobil care s-a aflat în proprietatea Casei Centrale, fiind

preluat, de stat, în perioada de referință a legii, după cum s-a reținut, în

fapt, de către instanța de apel.

Ca atare, sunt îndeplinite toate

condițiile prevăzute de legea specială pentru ca imobilul să poată fi

revendicat conform actului normativ respectiv.

Cum Legea nr. 19/2000 este o lege

specială în materie de revendicare a imobilelor preluate abuziv, de stat, în

regimul trecut, ea se aplică, în mod prioritar, față de dreptul comun în

materie de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și anume Legea nr. 10/2001.

Aceasta conform principiului de drept „Specialia generalibus derogant” („Legile

speciale derogă de la cele generale”), care presupune aplicarea legii speciale

atunci când aceasta vine în concurs cu o lege generală, în soluționarea unui

raport juridic conflictual.

De asemenea, prioritatea legii

speciale operează indiferent că norma generală este anterioară sau ulterioară

normei speciale, cum este cazul Legii nr. 10/2001.

Aplicarea legii speciale reprezintă și

unul dintre criteriile menționate în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în verificarea admisibilității

acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun față de legea

specială, raționamentul deciziei aplicându-se și în speța de față, chiar daca

aceasta vizează concursul dintre dreptul comun și o altă lege specială decât

cea incidență în prezentul litigiu, respectiv Legea nr. 10/2001.

La rândul său, după cum s-a arătat

deja, actul normativ sus-menționat reprezintă dreptul comun în materie de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului politic

trecut, iar art. 174 din Legea nr. 19/2000 constituie norma specială pentru

revendicarea imobilelor care au aparținut asigurărilor sociale și au fost

preluate de stat în aceeași perioadă.

În același sens, este aplicabil și

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede posibilitatea

revendicării, în condițiile dreptului comun, a bunurilor preluate de stat fără

titlu valabil, dacă nu există o lege de reparație specială. Or, această lege de

reparație specială este Legea nr. 19/2000, care permite reclamantei promovarea

demersului judiciar de fața, iar nu Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește imposibilitatea

revendicării unui bun care aparține unei instituții de stat, de la stat, și

care reprezintă tot o chestiune de admisibilitate, criticile recurentului sunt,

de asemenea, neîntemeiate.

Nu există nicio normă legală care să

interzică exercitarea unui asemenea demers, dimpotrivă, art. 174 alin. (4) din

Legea nr. 19/2000 prevede, în mod expres, o asemenea posibilitate, iar statul,

ca entitate juridică, ce pretinde proprietatea asupra unui bun, nu se confundă

cu instituțiile de stat, care ar putea revendica același drept pentru același

bun. In principiu, trebuie să se recunoască titularului adevărat al dreptului

de proprietate exercitarea atributelor specifice acestui drept, astfel cum sunt

enumerate în art. 480 C. civ. Nu se poate pune semnul echivalenței între stat,

care a preluat, la un moment dat, în mod abuziv, anumite bunuri și cel care se

pretinde și justifică dreptul respectiv, chiar dacă acesta este un organism de

stat, ambele fiind entități de sine-stătătoare, cu drepturi și obligații

proprii.

Referitor la inadmisibilitatea

demersului reclamantei față de necesitatea emiterii unei hotărâri de Guvern,

prin care bunul proprietate de stat să fie trecut în proprietatea sau în

administrarea Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, sens în care

statul ar avea dreptul de a dispune sau nu în acest sens, și aceste susțineri

sunt nefondate.

Este real că, potrivit art. 174 alin.

(4) lit. b) din Legea nr. 19/2000, imobilele aflate în proprietatea statului,

care au aparținut asigurărilor sociale, vor fi transmise în proprietatea sau în

administrarea Casa Națională de Pensii și Asigurări Sociale, prin hotărâre a

Guvernului.

Dar tot Legea, în paragraful ulterior,

la lit. c), prevede posibilitatea formulării acțiunilor în revendicare, de

către această instituție și de către casele teritoriale de pensii, pentru

reîntregirea patrimoniului, menționând chiar obligația persoanelor amintite de

a promova o asemenea acțiune.

Or, într-o formulă simplificată,

acțiunea în revendicare este pusă la îndemâna proprietarului neposesor, care

intenționează să obțină posesia pierdută asupra bunului de la posesorul

neproprietar.

Dreptul reclamantei de a exercita

acțiunea în revendicare, și care, potrivit legii, constituie, totodată, și o

obligație, este reglementat în favoarea acesteia tocmai pentru acele cazuri în

care proprietatea îi este contestată de către stat, prin reprezentanții săi,

nefiind emisă o hotărâre de Guvern în condițiile art. 174 alin. (4) lit. b) din

Lege.

Prin urmare, emiterea unui asemenea

act, de către puterea executivă, nu este singura modalitate de recunoaștere a

dreptului de proprietate (sau de administrare) în patrimoniul Casa Națională de

Pensii și Asigurări Sociale, în cazul refuzului de a se emite o astfel de

hotărâre, reclamanta având deschisă calea acțiunii în revendicare. Este și

cazul în speță, pârâtul contestând permanent dreptul reclamantei asupra

imobilului în litigiu.

Respingerea excepției admisibilității

acțiunii, în raport de Legea nr. 19/2000, pe care reclamanta și-a întemeiat

acțiunea, reprezintă, astfel, modalitatea corectă de rezolvare a incidentului

procedural supus dezbaterii de către pârât.

s-a considerat că acțiunea este întemeiată.

Cum s-a menționat în precedent,

imobilul a aparținut, în proprietate, Casei Centrale a Asigurărilor Sociale,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 octombrie 1945, a

fost stabilită identitatea între bunul pretins și cel din acte, în baza

raportului de expertiză întocmit de expert S.G. și a înscrisurilor anexă la

raport, bunul fiind preluat, de stat, fără documente care să justifice

preluarea, în consecință, fără titlu.

Aceasta reprezintă situația de fapt

reținută de Curtea de Apel și care nu mai poate fi discutată în recurs, față de

structura actuală a căii de atac, care nu mai permite reevaluarea situației de

fapt în raport de probele administrate în cauză, după abrogarea motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. II C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Casa Națională de Pensii și Asigurări

Sociale este urmașul de drept al fostului proprietar, Casa Centrală a

Asigurărilor Sociale, potrivit art. 174 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 19/2000,

acțiunea în revendicare a unui imobil preluat, în fapt, de către stat, fără

documente care să justifice preluarea și să permită verificarea condițiilor în

care aceasta a avut loc, fiind, pe deplin, întemeiată.

Chiar și dacă s-ar considera că

preluarea imobilului a avut loc ca efect al desființării Casei Centrale a

Asigurărilor Sociale, prin Legea nr. 10/1948, după cum susține recurentul,

actul normativ, în sine, nu poate constitui un titlu valabil al statului pentru

imobilul în litigiu, care să-i permită păstrarea și în prezent a bunului, atât

timp cât, potrivit art. 8 din Constituția din 1948, proprietatea era recunoscută

și garantată, iar exproprierea putea opera doar pentru cauză de utilitate

publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Cum, prin această lege, au fost

organizate Asigurările Sociale de Stat, nu exista niciun impediment pentru ca

acestea să preia patrimoniul caselor sau fondurilor de pensiuni publice

desființate, dacă nu s-ar fi prevăzut, printr-o dispoziție legală neconcordantă

cu Constituția în vigoare, ca aceste patrimonii să fie preluate de Ministerul

Muncii și Prevederilor Sociale.

Tocmai existența unei asemenea

dispoziții legale anterioare, în contradicție cu legea fundamentală de la data

respectivă, explică și dispozițiile legii actuale, care permit și obligă Casa

Națională de Pensii și Asigurări Sociale și casele teritoriale de pensii să formuleze

acțiune în revendicare, în condițiile art. 174 din Legea nr. 19/2000.

Nici includerea terenului în litigiu

în domeniul public al unității administrativ - teritoriale nu este un argument

pentru respingerea acțiunii față de caracterul nevalabil al preluării

imobilului în proprietatea statului.

Însăși legea care reglementează

proprietatea publică, Legea nr. 213/1998, permite revendicarea unor asemenea

bunuri, în condițiile art. 6 alin. (2) din actul normativ în discuție, alin.

(1) menționând că aparțin domeniului public al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale bunurile intrate, cu titlu valabil, în proprietatea

statului, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Criteriile de

valabilitate sunt enumerate în același text de lege, respectiv concordanța

preluării cu actul normativ în temeiul căruia a avut loc aceasta, cu

Constituția în vigoare la data preluării și cu tratatele internaționale la care

România era parte, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, simpla menționare a

imobilului în anexa nr. 5 la H.G. nr. 1362/2001, ca făcând parte din domeniul

public al orașului Băile Olănești, după cum pretinde recurentul, natura și

afectațiunea imobilului sau includerea lui într-un proiect privind crearea, în

viitor, a unei baze sportive, nu sunt elemente suficiente, care să prevaleze în

raport de dreptul de proprietate al fostului proprietar deposedat în mod

nelegitim.

Caracteristicile de

imprescriptibilitate, inalienabilitate și insesizabilitate a bunurilor din

domeniul public, indiferent de titular, unitatea administrativ-teritorială sau

stat, nu pot viza decât imobilele intrate cu titlu valabil în patrimoniul lor,

după cum o prevede chiar Legea proprietății publice, invocată de recurent.

Mai susține acesta că, prin soluția

instanței de apel, se aduce atingere dreptului de proprietate al unității

administrativ-teritoriale și principiului securității raporturilor juridice,

menționând, în acest sens, cauza „Raicu contra României”.

Susținerile sunt neîntemeiate atât

timp cât statul a intrat, în mod nevalabil, în proprietatea și posesia bunului,

prin urmare, nu putea transmite, în mod legitim, imobilul respectiv, indiferent

de subdobânditor, unitatea administrativ-teritorială sau o instituție de stat,

iar securitatea raporturilor juridice nu se poate considera că este afectată

atât timp cât, în cauză, bunul se regăsește tot la stat, mai precis la unitatea

administrativ-teritorială, ca formă de organizare în teritoriu, a structurii

statului, nefiind implicată nicio persoană fizică sau juridică de drept privat

în revendicarea terenului.

Speța invocată de recurent avea la

bază cu totul alte premise, fără similitudine cu litigiul de față. În cauza

respectivă a fost afectat dreptul de proprietate al unui terț persoană fizică,

Raicu, care, deși avea o hotărâre definitivă prin care i se recunoștea acest

drept asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a

respingerii acțiunii în nulitate, având, astfel, „un bun”, în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, s-a aflat în situația de a-l pierde în urma

promovării și admiterii unui recurs în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a considerat că, în situația petentei, este rupt echilibrul între

protecția proprietății acesteia și exigențele apărării interesului general, în

defavoarea persoanei fizice.

Nu este cazul în speță; cum deja s-a

arătat și s-a susținut, de către recurent, bunul se află, în continuare, la

unitatea administrativ-teritorială, nu a fost transmis în proprietatea altor

persoane, pentru a se putea pune problema protecției drepturilor acestora, iar

statul însuși, prin organul său legislativ, a permis și chiar a obligat la

formularea acțiunii în revendicare a acestor bunuri, de către reclamantă sau de

casele teritoriale de pensii, în condițiile art. 174 din Legea nr. 19/2000.

Pe de altă parte, deși recurentul a

depus, în recurs, mai multe hotărâri judecătorești, susținând că, prin acestea,

s-a cenzurat titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu,

respingându-se, în mod irevocabil, acțiunea acesteia, nu se poate reține, în

cauză, relevanța deciziilor respective sub aspectul discutat.

Astfel, obiectul de dezbatere al

deciziei nr. 3381 din 26 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, l-a reprezentat modul de soluționare, de

către instanțele anterioare, a excepției autorității de lucru judecat, în

raport de o altă hotărâre judecătorească, sentința civilă nr. 230/2003, cu

privire la care instanța supremă a considerat că au fost aplicate corect dispozițiile

art. 1201 C. civ. și, ca atare, a fost, în mod corect, respinsă acțiunea

reclamantei față de temeinicia excepției respective.

Nu se poate reține, în consecință, că,

prin decizia nr. 3381/2005, s-ar fi discutat și, cu atât mai puțin, că s-ar fi infirmat

titlul de proprietate al reclamantei.

În ceea ce privește decizia nr. 3395

din 26 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, și aceasta a dezbătut excepția autorității de lucru

judecat, raportat la o altă hotărâre, respectiv sentința 288/2003 a

Tribunalului Vâlcea.

Niciuna dintre hotărârile care au stat

la baza pronunțării celor două decizii menționate mai sus și care au condus la

admiterea excepției autorității de lucru judecat în acele dosare nu a fost

depusă, de către recurent, deși sarcina probei, în combaterea titlului de

proprietate invocat de reclamantă, îi revenea pârâtului potrivit art. 1169 C.

civ.

În cele două dosare, nu s-a analizat

dreptul reclamantei de a revendica imobilele ce au format obiectul acțiunilor

respective, din perspectiva legii speciale nr. 19/2000, ce stabilește, printre

altele, ca aceasta este „urmașul de drept” al fostului proprietar, Casa

Centrală de Asigurări Sociale (art. 174 alin. (4) lit. a) din Lege).

În plus, în cel de-al doilea dosar,

finalizat prin decizia nr. 3395/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, obiectul cauzei l-a format un alt teren,

respectiv cel menționat la pct. 10 din contractul de vânzare-cumpărare invocat

și în prezentul dosar.

În cauza în care s-a pronunțat decizia

nr. 3381 din 26 aprilie 2005, de asemenea, nu rezultă cu certitudine că ar fi

vorba despre același imobil cu cel din prezentul litigiu întrucât, deși, în

dosarul anterior, se face referire la terenul de la poziția nr. 15 din

contractul de vânzare-cumpărare, este posibil ca acest dosar să vizeze un alt

teren, astfel cum s-a întâmplat și în dosarul de față, unde, inițial, a fost

menționat terenul de la poziția 5, ca, ulterior, partea să precizeze că

litigiul se referă la terenul de la poziția 15. Solicitarea unor terenuri

diferite în cele două dosare rezultă și din identificarea lor prin raportare la

existența sau inexistența unor construcții pe aceste terenuri. Mai precis, în Dosarul

anterior, nr. 19382/2004, se face referire la „terenul în suprafață de 1.800

m.p., situat în localitatea Olănești, identificat la poziția 15 din actul de vânzare-cumpărare,

pe care actualmente se află Popasul turistic în timp ce, cu privire la terenul

din dosarul de față, s-a reținut, de către instanța de apel, în raport de

expertiza efectuată în această fază procesuală, că „la ora actuală, terenul

.are destinația de teren de sport, amenajat de Primăria orașului Băile Olănești”.

De asemenea, tot Curtea arată că terenul din prezenta cauză, conform planului

de situație și schiței anexe la raportul de expertiză, are, ca vecin, la Sud, „terenul

Popas turistic SC R.O. SA.”, terenul din litigiul finalizat prin Decizia nr.

3381/2005, rezultând, astfel, că cele două imobile sunt distincte.

Pe de altă parte, în niciuna dintre

hotărârile judecătorești depuse, de recurent, în dosarul de față, nu se face

referire la vreun element de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 1945, care a reprezentat titlul de proprietate al autoarei

reclamantei, Casa Centrală a Asigurărilor Sociale, pentru toate terenurile care

au generat litigiile promovate de aceasta, astfel încât să se poată reține că

nu ar justifica dreptul de proprietate invocat în legătură cu aceste bunuri,

inclusiv în ceea ce privește imobilul pretins în cauza de față.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte

constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea și

aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, atât în privința modalității

de rezolvare a excepției admisibilității acțiunii în revendicare, invocată de

pârât, cât și asupra fondului cauzei.

În consecință, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Consiliul local al orașului Băile Olănești împotriva

deciziei nr. 37/ A din 13 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 iulie 2010.