ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4151/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 65 din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (2) teza a II-a din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 invocată de reclamantul F.S., în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (1) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 încetarea raporturilor de serviciu, la cerere, operează începând cu data la care șeful care are competența de acordare a gradelor profesionale aprobă cererea polițistului, în condițiile legii; prin alin. (2) al aceluiași articol s-a statuat că încetarea raporturilor de serviciu, prin demisie, operează la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunțării totale ori parțiale la acest termen de către șeful care are competența de acordare a gradelor profesionale, în condițiile legii. Funcționarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată, în scris, persoanei care are competența legală de numire în funcția publică.

Demisia nu trebuie motivată și produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, iar Curtea Constituțională examinând excepția de neconstituționalitate a art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, a reținut că, într-adevăr, textul de lege criticat instituie o reglementare diferită de cea a art. 79 C. muncii în ceea ce privește termenul ce urmează să curgă de la momentul depunerii demisiei și până la data încetării raporturilor de serviciu.

Această diferență de reglementare, care poate fi privită ca instituind un tratament juridic mai puțin favorabil pentru funcționarii publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale care se supun C. muncii, urmărește să protejeze și să asigure un climat de ordine și o bună desfășurare a activității în cadrul autorităților administrative autonome ori autorităților și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, având în vedere importanța activității acestora pentru societate și nevoia ca aceasta să decurgă într-un mod coerent și continuu.

Instanța de fond a mai reținut că legalitatea actului administrativ presupune ca emiterea acestuia să se realizeze pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor și a celorlalte acte normative emise de autoritățile superioare, iar principiul ierarhizării presupune că regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic superior trebuie respectate la emiterea actelor la nivelurile inferioare.

Ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului potrivit prevederilor art. 75 din Legea nr. 24/2000, or ordinul emis de Ministrul Administrației și Internelor atacat în prezenta procedură respectă aceste exigențe, restrângerea instituită prin norma atacată operează în favoarea persoanei care a înțeles să renunțe la această dispoziție de favoare. Aserțiunile reclamantului referitoare la inexistența dreptului angajatorului de a renunța la termenul de preaviz în acest context nu au fost primite de instanța de fond întrucât dispoziția fiind instituită pentru protecția sa, exercitarea sau renunțarea la prerogativa acordată nu poate opera decât în favoarea sa.

Argumentele invocate în susținerea excepției nu au demonstrat caracterul nelegal al textului invocat astfel că instanța a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (2) teza a II-a din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul F.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Criticile aduse sentinței au fost subsumate de recurent motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9, precum și art. 304 1 C. proc. civ., arătându-se, în esență, că deși instanța fondului a constatat că există o neconcordanță între prevederea a cărei nelegalitate a fost invocată pe calea excepției și prevederile Legii nr. 188/1999 (republicată) a concluzionat în mod greșit că această neconcordanță nu este de natură a atrage nelegalitatea dispoziției cuprinse în actul de forță juridică inferioară deoarece ea este instituită în favoarea angajatorului.

În opinia recurentului, faptul că printr-un ordin se instituie o normă derogatorie de la una instituită printr-o lege organică dă normei derogatorii un caracter nelegal indiferent în favoarea sau în defavoarea cui a fost edictată, cu atât mai mult în cauză se lasă la libera apreciere unei autorități publice adoptarea unei anumite conduite care nu este în acord cu legea organică. Intimatul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat prin întâmpinare menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate. Examinând cauza atât prin prisma criticii recurentului, cât și în virtutea art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru modificarea/casarea sentinței atacate.

Prin încheierea din 18 decembrie 2009, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, a sesizat Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (2) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2004 ridicată de reclamantul F.S., care a considerat că prevederea menționată contravine atât dispozițiilor Legii nr. 360/2002, cât și dispozițiilor Legii nr. 188/1999, republicată.

Potrivit art. 125 alin. (2) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unitățile Ministerului Administrației și Internelor: „Încetarea raporturilor de serviciu prin demisie operează la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunțării totale sau parțiale la acest termen de către șeful care are competență de acordare a gradelor profesionale, în condițiile legii”. Conform art. 78 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, acest act normativ se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarilor publici.

Art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, cu care în opinia recurentului-reclamant întră în coliziune textul mai sus-citat din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2004, statuează: „Demisia nu trebuie motivată și produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare”. Dezlegarea dată de judecătorul fondului excepției de nelegalitate este corectă, acesta argumentându-și abordarea, în principal, pe ideea că textul vizat instituie o dispoziție de favoare, ceea ce presupune că entitatea în favoarea căreia a fost edictată norma poate renunța la prerogativa acordată, așa cum s-a întâmplat și în cauza dedusă judecății. În acest context nu poate fi acceptată teza avansată de recurentul-reclamant în sensul că renunțarea la preaviz nu este posibilă având în vedere dispozițiile Legii nr. 360/2002 și cele ale Legii nr. 188/1999, republicată.

Verificarea legalității unui act administrativ implică raportarea la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului, ceea ce instanța de contencios administrativ a respectat. Ordinul nr. 300/2004 al Ministrului Administrației și Internelor a fost emis cu respectarea art. 75 din Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative) republicată, în forma în vigoare la data judecății, fiind emis pe baza și în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului menționate în preambulul ordinului.

În sprijinul soluției adoptate de prima instanță vin chiar și considerentele Deciziei nr. 370/2009 a Curții Constituționale a României – invocată de recurentul-reclamant, prin care se explică tratamentul juridic diferit pentru funcționarii publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale prin specificitatea și importanța activității în cadrul autorităților administrative autonome și instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, prin nevoia ca această activitate să decurgă într-un mod coerent și continuu. În acest context, cum în mod just reține instanța fondului, nu se poate nega dreptul angajatorului/autorității publice de a renunța la termenul de preaviz, cu atât mai mult cu cât în discuție este o dispoziție instituită pentru protecția sa și care nu poate opera decât în favoarea sa.

Văzând, așadar, dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de F.S. împotriva sentinței civile nr. 65 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.