ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4151/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 65 din 15 februarie 2010,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 125 alin. (2) teza a II-a

din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 invocată

de reclamantul F.S., în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor

și Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (1)

din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 încetarea

raporturilor de serviciu, la cerere, operează începând cu data la care șeful care

are competența de acordare a gradelor profesionale aprobă cererea polițistului,

în condițiile legii; prin alin. (2) al aceluiași articol s-a statuat că încetarea

raporturilor de serviciu, prin demisie, operează la data împlinirii termenului de

preaviz sau, după caz, la data renunțării totale ori parțiale la acest termen de

către șeful care are competența de acordare a gradelor profesionale, în condițiile

legii.

Funcționarul public poate

să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată, în scris,

persoanei care are competența legală de numire în funcția publică. Demisia nu trebuie

motivată și produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, iar

Curtea Constituțională examinând excepția de neconstituționalitate a art. 102 teza

a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, a reținut că, într-adevăr, textul de

lege criticat instituie o reglementare diferită de cea a art. 79 C. muncii în ceea

ce privește termenul ce urmează să curgă de la momentul depunerii demisiei și până

la data încetării raporturilor de serviciu. Această diferență de reglementare, care

poate fi privită ca instituind un tratament juridic mai puțin favorabil pentru funcționarii

publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale care se supun C. muncii,

urmărește să protejeze și să asigure un climat de ordine și o bună desfășurare a

activității în cadrul autorităților administrative autonome ori autorităților și

instituțiilor publice ale administrației publice centrale și locale, având în vedere

importanța activității acestora pentru societate și nevoia ca aceasta să decurgă

într-un mod coerent și continuu.

Instanța de fond a mai

reținut că legalitatea actului administrativ presupune ca emiterea acestuia să se

realizeze pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor

și a celorlalte acte normative emise de autoritățile superioare, iar principiul

ierarhizării presupune că regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic

superior trebuie respectate la emiterea actelor la nivelurile inferioare.

Ordinele cu caracter normativ,

instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte

organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților

administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor

și ordonanțelor Guvernului potrivit prevederilor art. 75 din Legea nr. 24/2000,

or ordinul emis de Ministrul Administrației și Internelor atacat în prezenta procedură

respectă aceste exigențe, restrângerea instituită prin norma atacată operează în

favoarea persoanei care a înțeles să renunțe la această dispoziție de favoare.

Aserțiunile reclamantului

referitoare la inexistența dreptului angajatorului de a renunța la termenul de preaviz

în acest context nu au fost primite de instanța de fond întrucât dispoziția fiind

instituită pentru protecția sa, exercitarea sau renunțarea la prerogativa acordată

nu poate opera decât în favoarea sa.

Argumentele invocate în

susținerea excepției nu au demonstrat caracterul nelegal al textului invocat astfel

că instanța a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 125 alin.

(2) teza a II-a din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300

din 21 iunie 2004.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, reclamantul F.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Criticile aduse sentinței

au fost subsumate de recurent motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9, precum și art. 304

1

C. proc. civ., arătându-se, în esență,

că deși instanța fondului a constatat că există o neconcordanță între prevederea

a cărei nelegalitate a fost invocată pe calea excepției și prevederile Legii

nr. 188/1999 (republicată) a concluzionat în mod greșit că această neconcordanță

nu este de natură a atrage nelegalitatea dispoziției cuprinse în actul de forță

juridică inferioară deoarece ea este instituită în favoarea angajatorului.

În opinia recurentului,

faptul că printr-un ordin se instituie o normă derogatorie de la una instituită

printr-o lege organică dă normei derogatorii un caracter nelegal indiferent în favoarea

sau în defavoarea cui a fost edictată, cu atât mai mult în cauză se lasă la libera

apreciere unei autorități publice adoptarea unei anumite conduite care nu este în

acord cu legea organică.

Intimatul Ministerul Administrației

și Internelor a solicitat prin întâmpinare menținerea ca legală și temeinică a sentinței

recurate.

Examinând cauza atât prin

prisma criticii recurentului, cât și în virtutea art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru modificarea/casarea

sentinței atacate.

Prin încheierea din 18

decembrie 2009, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal,

de conflicte de muncă și asigurări sociale, în conformitate cu art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, modificată, a sesizat Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate

a dispozițiilor art. 125 alin. (2) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor

nr. 300/2004 ridicată de reclamantul F.S., care a considerat că prevederea menționată

contravine atât dispozițiilor Legii nr. 360/2002, cât și dispozițiilor Legii

nr. 188/1999, republicată.

Potrivit art. 125

alin. (2) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300 din 21

iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unitățile Ministerului

Administrației și Internelor: „Încetarea raporturilor de serviciu prin demisie operează

la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunțării totale

sau parțiale la acest termen de către șeful care are competență de acordare a gradelor

profesionale, în condițiile legii”.

Conform art. 78 din Legea

nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, acest act normativ se completează cu

prevederile Legii nr. 188/1999 și ale altor acte normative în vigoare aplicabile

funcționarilor publici.

Art. 102 teza a II-a din

Legea nr. 188/1999, republicată, cu care în opinia recurentului-reclamant întră

în coliziune textul mai sus-citat din Ordinul Ministrului Administrației și

Internelor nr. 300/2004, statuează: „Demisia nu trebuie motivată și produce efecte

după 30 de zile calendaristice de la înregistrare”.

Dezlegarea dată de judecătorul

fondului excepției de nelegalitate este corectă, acesta argumentându-și abordarea,

în principal, pe ideea că textul vizat instituie o dispoziție de favoare, ceea ce

presupune că entitatea în favoarea căreia a fost edictată norma poate renunța la

prerogativa acordată, așa cum s-a întâmplat și în cauza dedusă judecății.

În acest context nu poate

fi acceptată teza avansată de recurentul-reclamant în sensul că renunțarea la preaviz

nu este posibilă având în vedere dispozițiile Legii nr. 360/2002 și cele ale Legii

nr. 188/1999, republicată.

Verificarea legalității

unui act administrativ implică raportarea la dispozițiile legale în vigoare la momentul

emiterii actului, ceea ce instanța de contencios administrativ a respectat.

Ordinul nr. 300/2004 al

Ministrului Administrației și Internelor a fost emis cu respectarea art. 75 din

Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative) republicată, în forma în vigoare la data judecății, fiind emis pe baza

și în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului menționate în preambulul ordinului.

În sprijinul soluției

adoptate de prima instanță vin chiar și considerentele Deciziei nr. 370/2009 a Curții

Constituționale a României – invocată de recurentul-reclamant, prin care se explică

tratamentul juridic diferit pentru funcționarii publici în raport cu celelalte categorii

socio-profesionale prin specificitatea și importanța activității în cadrul autorităților

administrative autonome și instituțiilor publice ale administrației publice centrale

și locale, prin nevoia ca această activitate să decurgă într-un mod coerent și continuu.

În acest context, cum

în mod just reține instanța fondului, nu se poate nega dreptul angajatorului/autorității

publice de a renunța la termenul de preaviz, cu atât mai mult cu cât în discuție

este o dispoziție instituită pentru protecția sa și care nu poate opera decât în

favoarea sa.

Văzând, așadar, dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de F.S. împotriva sentinței civile nr. 65 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

7

octombrie 2010.