ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 436/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub nr. 1649/107/2009, reclamantul T.G.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru ca prin sentința ce se va pronunța:

- să se constate

caracterul politic al condamnării suferite de reclamant prin sentința penală nr.

89/1955 a Tribunalului Militar Slatina;

- să fie obligat

pârâtul la plata în favoarea reclamantului la daune morale în cuantum de

1.600.000 lei.

Prin sentința civilă nr.

1975/2010, Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamantului, a constatat

caracterul politic al condamnării suferite de acesta prin sentința penală nr. 89/1953

și a obligat pârâtul la plata unor despăgubiri în cuantum de 8.000 euro pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit adresei

înaintate de Asociația Foștilor Deținuți Politici Alba Iulia, prin sentința

penală nr. 89/1953 a Tribunalului Militar Slatina reclamantul a fost condamnat

la 8 ani pentru uneltire contra ordinii sociale și consideră că se încadrează

în prevederile Legii nr. 221/2009.

Martorii audiați în

cauză, P.D. și H.P., au confirmat faptul că reclamantul a avut activitate în

cadrul organizației de luptă anticomunistă - Liga Anticomunistă, că a fost

condamnat, că a fost mutat la diferite închisori, că a lucrat în timpul

detenției la Mina de Plumb de la Baia Sprie, în pericol de risc și toxicitate.

Potrivit actelor

depuse la dosarul cauzei de către C.N.S.A.S., respectiv sentința nr. 89/1953,

reiese că reclamantul a fost condamnat la 10 ani muncă silnică și 5 ani

degradare civică în baza 209 partea a III–a C. pen. combinat cu Decretul nr. 856/1958,

art. 12 și 14 din Decretul nr. 163/1950, art. 101, 104 C. pen., art. 157 C.

pen. și art. 163, 104 C.J.M.

Prin decizia nr. 449/1953

a Tribunalului Militar pentru Unități M.S.S. s-a admis recursul introdus de

numitul T.G. și i s-a redus pedeapsa la 8 ani temniță grea și 5 ani degradare

civică.

Prin procesul verbal

întocmit de formațiune se arată că deținutul T.G. are de executat pedeapsa de 8

ani temniță grea și că pedeapsa începe a fi executată la 28 aprilie 1952, fiind

înmatriculat sub nr. 47/1952.

Potrivit adresei

depusă la fila 177 de către Casa Județeană de Pensii Alba reiese că reclamantul

a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990.

Prin urmare, raportat

la dosarul în copie comunicat de C.N.S.A.S., este fără putință de tăgadă că

sancțiunile penale aplicate reclamantului, sunt de drept condamnări cu caracter

politic deoarece acesta fost condamnat și a executat pedepse pentru

infracțiunile prevăzute de art. 209 partea a III–a C. pen.

Totodată s-a probat

cu actele din dosarul de condamnare că efectuarea cercetării penale s-a făcut

de către organele speciale ale securității, judecarea cauzei de către

instanțele militare și executarea pedepsei într-un penitenciar pentru deținuți

politici.

În

privința capătului de cerere vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

suferit prin condamnare s-a apreciat că, prin condamnarea suferită și executarea

pedepsei s-a cauzat reclamantului un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată, acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație, precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia cea mai

tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea

de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a

persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării.

Fiind

întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, Tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat

pârâtul la plata sumei de 8000 euro cu titlu de despăgubiri, conform

limitărilor aduse prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. - Alba.

Prin decizia civilă nr.

37 din 3 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia – secția civilă s-a admis

apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, împotriva sentinței civile nr.

1975/2010 pronunțată de Tribunalul Alba, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul respingerii petitului din acțiune cu privire la acordarea daunelor

morale și, totodată, s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva

aceleiași sentințe.

Curtea, analizând

temeinicia și legalitatea sentinței atacate, prin raportare la criticile aduse,

a reținut următoarele:

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Deciziile Curții

Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept”.

Prin urmare, la

momentul pronunțării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea

daunelor morale celor ce au suferit condamnări politice a fost declarat

neconstituțional, iar termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție a expirat,

astfel încât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele.

Reținând că lipsește

temeiul legal pentru acordarea de daune

morale

condamnaților politici, ca urmare a declarării

neconstituționalității textului

de lege ce a stat la baza formulării acțiunii, Curtea a constatat că se impune,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului declarat în cauză de

către pârât, numai sub aspectul daunelor morale, în sensul că se respinge

capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, cu menținerea

dispoziției referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării.

În

ceea ce privește apelul declarat de reclamant, cererea acestuia de acordare a

daunelor morale în cuantumul solicitat a fost respinsă pentru motivele arătate

mai sus și anume, intervenirea deciziei nr. 1358/2010, iar în ceea ce privește

acordarea integrală a cheltuielilor de judecată se constată că instanța de fond

a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ.

Cererea

reclamantului de acordare a daunelor morale a fost admisă doar în parte de

instanța de fond, iar în apel acest capăt de cerere a fost în întregime

respins, acțiunea rămânând admisă doar în ceea ce privește constatarea

caracterului politic al condamnării. Pentru acest capăt de cerere în mod

evident nu putea fi obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei, conform

chitanței de avocat, cu atât mai mult cu cât, după cum rezultă din întâmpinarea

depusă în fața instanței de fond pârâtul nici nu s-a opus admiterii acestui

capăt de cerere.

Din

întâmpinarea formulată în cauză rezultă fără dubiu că pârâtul a solicitat

„respingerea acțiunii ca nefondată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

morale solicitate”, deci în speță erau incidente chiar dispozițiile art. 275 C.

proc. civ., pârâtul recunoscând pretențiile reclamantului referitoare la

constatarea caracterului politic al condamnării, deci nu putea fi obligat deloc

la plata cheltuielilor de judecată. Însă, atâta timp cât pârâtul nu a formulat

motive de apel cu privire la acest aspect hotărârea nu poate fi modificată în

sensul eliminării obligației pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, dar

nici nu pot fi acordate integral cheltuielile de judecată după cum solicită

reclamantul.

Pe

de altă parte, susținerea apelantului că pârâtul nu ar fi solicitat reducerea

cheltuielilor de judecată, astfel că instanța nu le putea reduce din oficiu,

este nefondată, întrucât art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanței să

reducă onorariile avocaților ori de câte ori va constata că sunt nepotrivit de

mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat,

nefiind necesar ca pârâtul să fi formulat în acest scop vreo cerere de reducere

a onorariului, întrucât legea nu conține formularea, „la cererea părții”,

astfel că nu este vorba de încălcarea principiului disponibilității, instanța

putând și din oficiu să procedeze la reducerea onorariilor.

În

ceea ce privește completarea motivelor de apel și cererea reclamantului de a se

casa sentința și de a se trimite cauza spre rejudecare instanței de fond pentru

ca aceasta să se pronunțe asupra noilor temeiuri de drept indicate (art. 504-506

C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ.) Curtea a constatat că această cerere nu

poate fi primită, întrucât temeiul juridic al cererii reclamantului este Legea nr.

221/2009, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face cereri noi.

Prin

urmare, instanța de apel nu este ținută să analizeze noile temeiuri de drept

invocate de reclamant în apel, întrucât este inadmisibilă o asemenea analiză,

iar pe de altă parte, nici nu poate trimite cauza spre rejudecare pentru ca

instanța de fond să facă această analiză, deoarece art. 297 C. proc. civ.

precizează expres, limitativ, care sunt cazurile care permit desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Acestea se referă la soluționarea

procesului fără a se intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată, niciuna dintre acestea nefiind

incidentă în speță.

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, reclamantul T.G.

și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.- Alba.

formulate de reclamant prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele

aspecte:

Hotărârea

atacată este netemeinică și nelegală, deoarece prin

pronunțarea acesteia

s-a încălcat principiul egalității în drepturi, garantat de Constituția României

și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea

Constituțională prin decizia nr. 1358/2010 a declarat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi, a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar

articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a

suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere

politic.

Această decizie nu

poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor

acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. A se aprecia în alt mod

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși recurenții au

depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea

nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Judecătorul cauzei

aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în

judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul

unei legi în vigoare la acea dată, și să mai constate că ar exista egalitate

între părțile care au putut obține hotărâre judecătorească până la data de 15

noiembrie 2010, față de celelalte, care din cauza tergiversării judecării

cauzei au pierdut această șansă.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiul

neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o

lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea

ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute

anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., astfel

„Legea dispune numai pentru viitor: ea nu are putere retroactivă” precum și în art.

15 alin. (2) din Constituția României, „Legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția legii penale contravenționale mai favorabile”.

Acest principiu este

un factor de stabilitate a circuitului civil.

Aplicarea

legii civile asupra trecutului ar genera nesiguranța

circuitului civil

și ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea

legalității și a ordinii de drept.

Efectul ex nunc al

actelor Curții Constituționale

constituie o

aplicare a principiului neretroactivității, garanție

fundamentală a drepturilor constituționale de

natură a asigura

securitatea juridică și încrederea cetățenilor în

sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat,

contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de

consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile,

inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.” (Decizia C.C.

nr. 838/2009).

Cheltuielile de

judecată trebuiau acordate integral în cauză, atât timp cât petitul pentru

daune morale a fost respins pe motivul că temeiul de drept al acțiunii a fost

declarat neconstituțional.

2.

Pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru

Statul

Român, critică hotărârea atacată pentru următoarele motive:

Sub

un prim aspect, se observă că reclamantul, nici prin acțiunea formulată, nici

prin altă precizare de acțiune, nu a solicitat cheltuieli de judecată la fondul

cauzei. Solicitarea expresă privind acordarea cheltuielilor de judecată s-a

făcut doar prin cererea de apel formulată de reclamant, prin avocatul său.

Cu

toate acestea, instanța de fond, fără a face vorbire în tot cuprinsul hotărârii

de această solicitare privind cheltuielile de judecată, a acordat prin

dispozitiv aceste cheltuieli în sumă de 1000

lei,

cheltuieli menținute și de către instanța care a judecat apelul.

Sub

acest aspect, împotriva celor două hotărâri judecătorești există motivul de

casare prevăzut la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., odată pentru că instanța de

fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, iar în al doilea rând instanța superioară,

necenzurând acest aspect, a acordat mai mult decât s-a cerut.

În

speță, instanța de apel trebuia și avea obligația să constate că aceste

cheltuieli au fost solicitate doar în cea de a doua etapă procesuală.

De

asemenea, sentința civilă nr. 1975/2010 pronunțată de Tribunalul Alba, prezintă

serioase greșeli materiale care privesc suma solicitată prin acțiune de către

reclamant. Reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata de daune

morale în cuantum de 1.600.000

lei,

instanța de fond în preambulul sentinței a reținut suma de 1600 lei, în

practica cererea a fost admisă pentru suma de 8.000, fără a se preciza moneda

de plată, aceasta rezultând doar din dispozitivul acestei sentințe.

În

ceea ce privește primul petit al cererii de chemare în judecată, se susține că

cele două instanțe au făcut o greșită aplicare a normei de drept substanțial la

situația de fapt în speță, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut la art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Legea

nr. 221/2009 reglementează la art. 1 două situații distincte, respectiv cea de

la alin. (2) unde sunt enumerate toate condamnările pronunțate în perioada 6

martie 1945- 22 decembrie 1989, care au de drept caracter politic și cea de la alin.

(3) unde instanțele trebuie să cerceteze și să se pronunțe asupra caracterului

politic al condamnărilor.

În

speța de față, raportat la dosarul C.N.S.A.S. și la fapta pentru care a fost

condamnat reclamantul-intimat, cele două instanțe trebuiau să se mărginească să

constate numai dacă reclamantul se încadrează la situația prevăzută la alin. (2)

a art. 1 din lege.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate de părți, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamant se constată că vizează, în esență, respingerea

cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspecte ce

urmează a fi analizate și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept,

din perspectiva căreia a fost soluționată speța în mod definitiv, nu este cea a

îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării în recurs, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen

respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în această

materie, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

nici că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția interzice în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, cu

consecința menținerii deciziei recurate.

Referitor la recursul

pârâtului și anume, prima critică privind cheltuielile de judecată acordate de

prima instanță și menținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că

recurentul pârât nu a formulat o asemenea critică în apel, la adresa sentinței

primei instanțe în care a figurat ca pârât, că nu a declarat apel – sub acest

aspect și nici nu a invocat această chestiune pe calea întâmpinării, pe care a

formulat-o în calea de atac a apelului.

Prin urmare, este

inadmisibil motivul de recurs omisso medio, prin care se formulează pentru

prima dată în recurs critici care nu au fost invocate de apelantul pârât în

apel.

În același sens,

critica referitoare la greșelile materiale din sentința civilă nr. 1975/2010

pronunțată de Tribunalul Alba, care privesc suma solicitată prin acțiune de

către reclamant, este o critică omisso medio pe care recurentul pârât nu a

formulat-o în apel, la adresa sentinței primei instanțe, deci inadmisibilă.

Cea

de a treia critică privind greșita aplicare a normei de drept substanțial la

situația de fapt reținută în speță, cu referire la art. 1 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 221/2009, este nefondată, nefiind incident în recurs motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

acest sens, recurentul pârât nu a arătat în ce fel instanța a dat o

interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt, pentru a

putea cenzura considerentele deciziei sub acest aspect.

Față de aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât, cu consecința

menținerii deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul T.G. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. - Alba împotriva deciziei civile nr.

37 din 03 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.