ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2806/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 22 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Alba sub Dosar nr. 5930/107/2009, reclamantul G.T. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice: - să se constate că a suferit suplicii inimaginabile ca urmare a condamnării politice în perioada 11 martie 1949 - 11 mai 1945; - să se constate că urmare pronunțării sentinței penale nr. 842 din 14 octombrie 1949 a fost condamnat cu acordarea circumstanțelor atenuante la 5 ani temniță grea și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, aplicându-se art. 209 pct. III C. pen. comb. cu art. 157 C. pen. și Legii nr. 212/1948 și fără acordarea de circumstanțe atenuante a fost condamnat la 5 ani muncă silnică pentru crima de nedenunțarea uneltirii contra orânduirii sociale aplicându-se art. 4 alin. (2) din Legea nr. 16/1949 combinat cu art. 209 din C. pen.

și că potrivit art. 101 C. pen. a executat pedeapsa cea mai grea; - să se constate că atât reclamantul cât și familia au suferit și măsuri administrative de urmărire informativă; - obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 1.000.000 euro și la plata cuantumului salariului de care a fost privat pe perioada după eliberare, cât nu s-a putut angaja, sumă actualizată cu indicele de inflație. În drept reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1242/2010 Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamantul a suferit o condamnare politică de drept în perioada 11 martie 1949 - 11 mai 1954, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de urmărire informativă a reclamantului în perioada 1949 - 1989 și a obligat pârâtul la plata sumei de 200.000 lei, daune morale, în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost arestat în 11 martie 1949 și ridicat de la domiciliu în prezența părinților de către organele fostei securități și apoi condamnat și deținut politic începând cu 11 martie 1949 până în 11 mai 1954, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. III C. pen. vechi, combinat cu art. 157 din C. pen. și cu Legea nr. 212/1948 și art. 4 alin (2) din Legea nr. 16/1949 combinat cu art. 209 C. pen. S-a reținut că potrivit art. 1 alin. (1) și (2) lit. a), d), și g) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie o condamnare cu caracter politic de drept. S-a reținut că, față de prevederile art. 3 și 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, măsura urmăririi informative și celelalte măsuri administrative luate împotriva reclamantului în perioada 1949 - 1989 au caracter politic.

S-a apreciat ca dovedit prejudiciul moral suferit de reclamant, astfel că, reținând incidența art. 5 din Legea nr. 221/2009 și a art. 504 C. proc. pen. și având în vedere cuantumul indemnizației primite în baza Decretului nr. 118/1990, s-a stabilit în sarcina pârâtului obligația de plată a sumei de 200.000 lei, daune morale. În ceea ce privește diferența de salariu nerealizat, prima instanță a apreciat că nu s-a făcut proba salariului primit anterior arestării și condamnării, ci doar a aceluia de după condamnare, prin urmare nu se poate stabili această diferență. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul, pârâtul și Ministerul Public.

Prin apelul formulat, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul cerut prin acțiune, susținând în esență că despăgubirile stabilite de prima instanță sunt derizorii în raport cu suferințele pricinuite prin condamnarea și măsurile administrative luate față de el, dar și în raport cu alte situații similare când instanțele au acordat daune morale în cuantum mult mai mare. Apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Alba a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul stabilirii daunelor morale în cuantum de până la 10.000 euro, susținând că valoarea daunelor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 a fost plafonată prin O.U.G.

nr. 62/2010 care prevede expres că se aplică și proceselor în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, cum e cazul în speță. Apelantul Ministerul Public a solicitat de asemenea schimbarea hotărârii atacate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță, susținând că se impune aplicarea O.U.G. nr. 62/2010 care stabilește limitele daunelor morale ce pot fi acordate. S-a mai susținut că despăgubirile acordate de instanță sunt nejustificat de mari. Aceste despăgubiri ar trebui să constituie o satisfacție rezonabilă și nu o îmbogățire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât reclamantul beneficiază de indemnizație în baza Decretului nr. 118/1990. Cu ocazia dezbaterii apelurilor părților, reprezentantul Ministerului Public a solicitat ca instanța să aibă în vedere deciziile Curții Constituționale prin care s-au declarat neconstituționale art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 77 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile pârâtului și Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a respins apelul reclamantului. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că daunele morale la care reclamantul susține că este îndreptățit, sunt reglementate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cuantumul lor fiind plafonat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale. De asemenea, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009, referitoare la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare au fost constatate neconstituționale prin deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, care a reținut că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin (1) lit. a) teza I-a din Legea nr. 221/2009 este contrară prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Instanța de contencios constituțional a reținut în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor.

S-a apreciat astfel că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. Cum în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), care au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, Curtea Constituțională a concluzionat că intervenția legiuitorului prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect (Decretul-lege nr. 118/1990), aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legi constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, nu se pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituție. Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării, conform art. 147 alin. (4) din Constituție. Întrucât cele 45 de zile de la publicarea celor două decizii ale Curții Constituționale au trecut și nu s-au adus modificări textului Legii nr. 221/2009, dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I și-a încetat efectele juridice. Prin urmare, nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut că prin aplicarea dispozițiilor art. 504 C. proc. civ. instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, deoarece reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe aceste dispoziții. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul. Reclamantul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În criticile dezvoltate a susținut că: - a promovat acțiunea când dispozițiile Legii nr. 221/2009 erau în vigoare, iar deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010 nu pot produce efecte retroactiv, sens în care a invocat dispoziții ale tratatelor internaționale, ale Constituției și dispozițiile art. 3 C. civ.

- a fost încălcat principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție; - la data introducerii acțiunii s-a născut un drept la acțiune al reclamantului pentru a solicita despăgubiri neplafonate, iar Decretul-lege nr. 118/1990 nu prevede despăgubiri pentru prejudiciile morale - a fost încălcat dreptul la o judecată corectă, legiuitorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general, formal, conferit individului, iar potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, care consacră preeminența Convenției (principiul egalității armelor, accesul liber la justiție) se pot acorda daune morale. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Alba nu a încadrat motivele de recurs potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., dar, din analiza criticilor rezultă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține că atâta timp cât legiuitorul a încadrat condamnările strict enumerate la art. 1 ca având de drept caracter politic, iar reclamantul a suferit o astfel de condamnare, precum și măsuri administrative cu caracter politic, cele două instanțe de judecată în mod greșit au coroborat dispozițiile art. 1 cu ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care se referă la alte fapte decât cele de la de la art. 1. Recursurile vor fi respinse pentru următoarele considerente. Sub aspectul criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că D ecizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul G.T. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba Iulia împotriva Deciziei nr. 77 din 4 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.