ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 281/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Timișoara, secția civilă prin decizia civilă nr. 161/A din 9 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș – Severin împotriva sentinței civile nr. 1167 din data de 17 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș - Severin civilă și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanții V.G. și B.V.N. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș- Severin sub nr. 1605/115 din 12 aprilie 2010, reclamanții B.V.N.

și V.G. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în 1951, în ziua de Rusalii, ei, părinții și bunicii au fost deportați în B., fiind transportați cu un vagon pentru animale până în localitatea M.G., unde locul de casă era reprezentat de un țăruș. Ulterior au reușit să își facă un bordei din pământ, acoperită cu trestie. Acolo au fost constrânși să ducă o viață sub limita demnității umane, care i-a traumatizat și le-a afectat sănătatea, iar la întoarcere nu au mai găsit nimic din agoniseala ce reprezenta munca mai multor generații.

Prin sentința civilă nr. 1167 din 17 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1605/115/2010, Tribunalul Caraș- Severin, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.V.N. și V.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamanților câte 100.000 euro despăgubiri morale. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: A reținut că legitimitatea procesuală a reclamanților este dovedită în cauză, față de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dă posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II - lea inclusiv.

Conform aceluiași art. 5 din Legea nr. 221/209, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare. Din analiza actelor aflate la dosar rezultă că familia reclamanților, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu R.N., jud. Caraș-Severin, în localitatea P. în C.B. La data la care familia reclamanților a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscută în localitate. Obligată să lase în urmă tot ce a avut, familia reclamanților a fost deportată în B., unde nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

Cât privește însă cuantumul despăgubirilor morale, instanța a apreciat că suma de 6.000.000 euro solicitată este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. S-au luat în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro pentru fiecare reclamant. Împotriva sentinței a declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Caraș- Severin. În motivarea apelului, s-a arătat că reclamanții și antecesorii lor nu au suferit o condamnare cu caracter politic, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic și că, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral. S-a mai arătat că acordarea despăgubirilor morale nu se justifică, întrucât drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului- Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu suficiente. S-a criticat și cuantumul despăgubirilor acordate, nejustificat în raport cu prejudiciul real suferit.

Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: A arătat că motivul pentru care reclamanții nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților B.V.N. și V.G., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Totodată, a precizat că nu se poate reține că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție., întrucât în cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Pe de altă parte, a reținut că reclamanții beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul- Lege nr. 118/1990. Astfel, reclamanta B.V.N. primește o indemnizație lunară de 973 RON în baza hotărârii din 19 septembrie 1990, iar reclamantul V.G. primește o indemnizație lunară de 941 RON în baza hotărârii nr. 3347 din 14 decembrie 1990. În consecință, nu a mai analizat criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Of. nr. 761/15.11.2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanții B.V.N. și V.G. 1. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol (în prima instanță sau căi de atac), la data pronunțării deciziei recurate. Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O. obligă la respectarea principiului neretroactivității legii și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Preeminența tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată și consfințită de principiu și în Constituția României, impune reținerea cu titlu de exemplu a cel puțin 2 soluții ale Curții Europene în care C.E.D.O. a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) și art. 1 din Protocolul 1. În concluzie aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și nu în ultimul rând jurisprudenței C.E.D.O. 2. Se mai arată că respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

3. În vederea respectării principiului egalității de drepturi și necreeării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 și 20 din Constituția României, precum și cu art. 14 din C.E.D.O. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerea ca temeinică și legală a sentinței, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Criticile formulate de recurentă aduc în discuție efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate produce efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

În speță, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. În sensul considerentelor anterior dezvoltate s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 17 iunie 2010, iar decizia de apel la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun” în sensul Convenției, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu mai pot produce efecte juridice.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Este de menționat că și în practica C.E.D.O. se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

În aceste condiții, Înalta Curte, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii și apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.G. și B.V.N. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.