ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 281/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 281/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă prin decizia civilă nr. 161/A din 9 februarie 2011 a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș – Severin împotriva sentinței

civile nr. 1167 din data de 17 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș -

Severin civilă și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins

în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanții V.G. și B.V.N.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Caraș- Severin sub nr. 1605/115 din 12 aprilie 2010, reclamanții B.V.N.

și V.G. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.000.000 euro,

cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din

Legea nr. 221/2009.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că în 1951, în ziua de Rusalii, ei, părinții și bunicii au fost deportați

în B., fiind transportați cu un vagon pentru animale până în localitatea M.G., unde

locul de casă era reprezentat de un țăruș.

Ulterior au reușit să își facă un bordei

din pământ, acoperită cu trestie.

Acolo au fost constrânși să ducă o viață

sub limita demnității umane, care i-a traumatizat și le-a afectat sănătatea, iar

la întoarcere nu au mai găsit nimic din agoniseala ce reprezenta munca mai multor

generații.

Prin sentința civilă nr. 1167 din 17

iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1605/115/2010, Tribunalul Caraș- Severin,

a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B.V.N. și V.G. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul

să plătească reclamanților câte 100.000 euro despăgubiri morale.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul

a avut în vedere următoarele considerente:

A reținut că

legitimitatea procesuală

a reclamanților este dovedită în cauză, față de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

care dă posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei

îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II -

lea inclusiv.

Conform aceluiași

art. 5 din Legea nr. 221/209, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, poate solicita statului despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin deportare.

Din analiza actelor

aflate la dosar rezultă că familia reclamanților, la data de 18 iunie 1951, a fost

deportată din localitatea de domiciliu R.N., jud. Caraș-Severin, în localitatea

P. în C.B.

La data la care

familia reclamanților a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o

situație materială bună, fiind cunoscută în localitate.

Obligată să lase

în urmă tot ce a avut, familia reclamanților a fost deportată în B., unde nu a avut

casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

Cât privește însă

cuantumul despăgubirilor morale, instanța a apreciat că suma de 6.000.000 euro solicitată

este exagerată.

Criteriile de apreciere

a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există

o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul

bănesc patrimonial al despăgubirilor.

S-au luat în considerare

consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

cererea a fost admisă pentru suma de 100.000 euro pentru fiecare reclamant.

Împotriva sentinței a declarat apel Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș- Severin.

În motivarea apelului, s-a arătat că

reclamanții și antecesorii lor nu au suferit o condamnare cu caracter politic, ci

au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic și că, prin urmare,

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

S-a mai arătat că acordarea despăgubirilor

morale nu se justifică, întrucât drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului-

Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu suficiente.

S-a criticat și cuantumul despăgubirilor

acordate, nejustificat în raport cu prejudiciul real suferit.

Curtea de Apel a reținut următoarele

considerente:

A arătat că motivul pentru care reclamanții

nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența

unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în

perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în

vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea

de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin.

(1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție

și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin

care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii

și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților B.V.N. și

V.G., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Totodată, a precizat că nu se poate reține

că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție., întrucât în cazul de față nu s-a pronunțat

încă o hotărâre definitivă. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează

un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă,

după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

Pe de altă parte, a reținut că reclamanții

beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul- Lege nr. 118/1990. Astfel,

reclamanta B.V.N. primește o indemnizație lunară de 973 RON în baza hotărârii

din 19 septembrie 1990, iar reclamantul V.G. primește o indemnizație lunară de 941

RON în baza hotărârii nr. 3347 din 14 decembrie 1990.

În consecință, nu a mai analizat criticile

cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul

Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs,

în termen legal,

reclamanții

B.V.N. și V.G.

prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol (în prima instanță sau

căi de atac), la data pronunțării deciziei recurate.

Dreptul la un proces echitabil garantat

de art. 6 din C.E.D.O. obligă la respectarea principiului neretroactivității legii

și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Preeminența tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

unanim acceptată și consfințită de principiu și în Constituția României, impune

reținerea cu titlu de exemplu a cel puțin 2 soluții ale Curții Europene în care

C.E.D.O. a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) și art. 1 din Protocolul

ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării prevederilor

Convenției și nu în ultimul rând jurisprudenței C.E.D.O.

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații

care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

egalității de drepturi și necreeării unor situații juridice discriminatorii față

de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1

alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 și 20 din Constituția

României, precum și cu art. 14 din C.E.D.O.

Solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârât și menținerea

ca temeinică și legală a sentinței, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate,

potrivit celor ce se vor arăta:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din

21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

Declararea neconstituționalității textelor

de lege arătate produce efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv

și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede

că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile

și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru

viitor, iar nu și pentru trecut.

În speță, la momentul la care instanța

este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene

nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce

nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate

s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Cum deciziile Curții Constituționale

sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță, sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 17 iunie 2010, iar

decizia de apel la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv

la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun” în

sensul Convenției, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu mai

pot produce efecte juridice.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Este de menționat că și în practica C.E.D.O.

se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect, având a se

pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: “Nu se poate spune

că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea

constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță

legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după

ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că

determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul

introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării

hotărârii”.

Dreptul de acces la Tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna,

în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține

că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare

din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În ce privește Declarația Universală

a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu

caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în

dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la

tratatele internaționale.

În aceste condiții, Înalta Curte, având

în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii și apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii,

va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții V.G. și B.V.N. împotriva deciziei civile nr. 161/A din 09 februarie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.