ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6463/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6463/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie

2000 sub nr. 5647/2000 la Tribunalul București, secția a III-a civilă,

reclamantul R.A.G.C. a chemat în judecată pe pârâții Regionala C.F.R.

București, RA Radiocomunicații SA, SC C.C.I. SA și Consiliul General

al Municipiului București, solicitând obligarea acestora să-i lase în

deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 32.512

m.p., situat în București sector 1.

Prin sentința civilă

nr. 604 din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat

în 1923 dobândirea terenului în litigiu s-a făcut sub condiție rezolutorie,

respectiv cu obligația înființării pe terenul achiziționat a

unei crescătorii de cai pur sânge și folosirea terenului exclusiv în acest

scop, clauză a cărei nerespectare permitea vânzătorului, Ministerul

Agriculturii și Domeniilor, să redobândească terenul pe cale administrativă,

fără recurgerea la procedura judiciară și fără pretenții

din partea cumpărătorului, iar autorul reclamantului nu a respectat obligația

asumării prin contract. S-a mai reținut că o atare clauză avea

valoarea unui pact comisoriu de natură a conduce la desființarea de drept

a contractului pentru neexecutarea obligației asumate, ceea ce s-a și

întâmplat prin Ordinul nr. 547955/1950 emis de Ministerul Agriculturii, urmat de

preluarea efectivă prin procesul-verbal din 04 octombrie 1950.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 44 din 05

februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul, reținând, în esență, că schița

terenului reprezentând planul moșiei H. în 1940 depusă la dosar și

care evidenția prezența unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii

de către autorul reclamantului a clauzei din contract privind înființarea

în termen de 2 ani a unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel

a și condus la incidenta pactului comisoriu și preluarea terenului în

dispută de către vânzător prin decizie administrativă, conform

contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei din

urmă decizii a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia nr. 7361 din

29 septembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție a fost admis recursul, a fost casata decizia și a fost trimisă

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În considerentele deciziei

s-a reținut că, deși în contractul de vânzare-cumpărare se specificase

expres că parte integrantă a actului o constituie și schița

întocmită din ing. hotarnic al statului B.G., reclamantul nu a anexat și

o copie a acestui act și nici copia ordinului nr. 547955 din 20 septembrie

1950 și, drept urmare, instanțele nu dispuneau de suficiente dovezi pentru

a clarifica situația juridică a terenului și nu puteau conchide dacă

vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate

pe cale administrativă în baza pactului comisoriu înscris în contract. Referitor

la valoarea probantă a copiei de pe schița terenului respectiv planul

moșiei H. în anul 1940 în care se evidențiază un grajd, aceasta nu

constituie, în lipsa și a altor dovezi, o probă concludentă în aprecierea

îndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor asumate prin

contract. S-a mai reținut că se impune rejudecarea apelului și pentru

faptul că s-a omis a se răspunde la motivul de apel privind incidenta

în speță a art. 1900 C. civ.

După trimiterea spre

rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, sub nr. 5827/1/2003.

Prin decizia nr. 264

din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 604

din 30 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București.

S-a reținut că

instanța fondului a procedat corect respingând acțiunea în revendicare,

dar instanța de apel a substituit motivarea, în raport de actele noi depuse

la dosar, respectiv sentința civilă nr. 143 din 2 martie 1944 pronunțată

de Tribunalul Ilfov, care atestă că Statul Român, prin Ministerul Agriculturii

și Domeniilor, a formulat o acțiune în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare

din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul Agriculturii și pârâtul R.A.G.C.

Acțiunea a fost respinsă, iar sentința civilă sus arătată

a fost menținută prin decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946 pronunțată

de Curtea de Apel București, care a respins apelul ca nefondat. Împotriva deciziei

pronunțată de Curtea de Apel București, s-a declarat recurs, iar

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 536 din 06

iunie 1947, a admis recursul, a casat decizia și a dispus restituirea dosarului

aceleiași instanțe pentru o nouă judecată.

Deși s-au făcut

demersurile necesare pentru a se depune hotărâre a pronunțată după

rejudecarea cauzei, acestea au rămas fără rezultat. Curtea a considerat

că dobândirea dreptului de proprietate de către autorul reclamantului

este incertă, deoarece vânzătorul, respectiv Ministerul Agriculturii și

Domeniilor, a formulat o acțiune în rezilierea contractului menționat.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1900 C. civ., s-a

reținut că acest aspect trebuia invocat în cursul judecării litigiului

privind acțiunea în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și

că această excepție nu se poate invoca în cadrul acțiunii în

revendicare formulată în anul 2000.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta Societatea

Națională de Radiocomunicații SA, iar prin decizia civilă

nr. 4827 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamant și pârâta

Societatea Națională de Radiocomunicații SA împotriva deciziei civile

nr. 264 din 08 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, care a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea

apelului la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, s-au reținut următoarele:

În primul ciclu procesual,

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă

nr. 7361 din 29 septembrie 2005 prin care a reținut că instanța de

rejudecare avea obligația de a stabili cert și nu incert dacă vânzătorul

a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă

și dacă cumpărătorul terenului a îndeplinit obligația asumată

prin contract.

De asemenea, trebuia analizată

și preluarea abuzivă a terenului, având în vedere că ordinul nr.

547955/1950 a fost depus în calea de atac a apelului.

La stabilirea situației

juridice a terenului trebuie să se analizeze și mențiunile inserate

în contractul de vânzare-cumpărare prin care se stabilește că redobândirea

terenului de către vânzător pe cale administrativă este condiționată

de existența unei manifestări de voință în acest sens din partea

vânzătorului și de o constatare a situației de fapt făcută

de primarul localității pe raza căruia se află terenul.

Tot în ceea ce privește

stabilirea situației juridice a terenului trebuie analizat conținutul

Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, dacă

constituie titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu, având în vedere și

prevederile Constituției din 1948 care garanta dreptul la proprietate.

Mai mult, nu s-au produs

dovezi în sensul că imobilul a trecut în patrimoniul vânzătorului pe cale

administrativă, lipsind în acest sens, manifestarea de voință a vânzătorului

și constatarea situației de fapt, în acest sens, de către primar,

așa cum s-a înserat în contract.

Această teză

este susținută și de existența unui proces pe rolul instanțelor

prin care vânzătorul, în anul 1944, a solicitat pe cale judecătorească

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, proces soluționat

în favoarea cumpărătorului în primul ciclu procesual, ceea ce prezumă

că cumpărătorul a îndeplinit obligația din contract.

Drept urmare, acțiunea

în revendicare a imobilului în litigiu întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun art. 480 C. civ. - trebuia finalizată, după stabilirea situației

juridice, prin compararea titlurilor de proprietate deținute de toate părțile

litigante, și numai dacă se consideră necesar, să se efectueze

și o expertiză tehnică de specialitate.

Criticile recurentei Societatea

Națională de Radiocomunicatii SA au fost fondate numai în ceea ce privește

schimbarea cadrului procesul în apel prin introducerea unor părți noi

în proces, contrar dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., aspect ce urma a fi

avut în vedere la rejudecarea cauzei.

Prin decizia civilă

nr. 671A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității

procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a SC R.

SA. A admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.

604 din 30 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul București, a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantului,

a fost obligați pârâții Societatea Națională de Radiocomunicații

SA, SC C.C.I. SRL și SC R. SA să lase reclamantului, în deplină proprietate

și liniștită posesie suprafețe de teren, astfel cum au fost

identificate prin completarea la raportul de expertiză, cu schița anexă,

întocmită de expertul M.C.L., în Dosarul nr. 5827/1/2003 al Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, pentru termenul din 22

octombrie 2008 aflat la dosar: Societatea Națională de Radiocomunicații

SA suprafața de 17.574 m.p. teren, identificată ca S1, având adresa în

București, str. C., nr. 100; SC C.C.I. SRL suprafața de 2.635 m.p. teren

identificată ca S4, având adresa în București, str. C., nr. 102; SC

R. SA suprafața de 4.296 m.p. teren identificată ca S7, având adresa în

București, str. S., nr. 120. A fost păstrată soluția de respingere

a cererii reclamantului față de pârâții Regionala C.F.R. București

și Consiliul General al Municipiului București și SC M.B. SA.

Pentru a pronunța

această decizie, de admitere a acțiunii în revendicare, instanța

de apel a reținut, în esență, următoarele:

În cauză, se pune

problema de a stabili dacă autorul reclamantului a îndeplinit sau nu obligațiile

contractuale asumate și, mai departe, daca vânzătorul a uzat el însuși

de dreptul de desființare a contractului conferit de pactul comisoriu, iar

dacă a uzat de aceasta, dacă manifestarea sa de voință a îndeplinit

ea însăși cerințele stabilite prin contract.

Cu privire la îndeplinirea

de către cumpărător a obligațiilor de a înființa o crescătorie

de cai pur sânge în termen de 2 ani de la autentificarea contractului și de

a menține această afectațiune a terenului pentru o durată de

20 ani, instanța de apel a constatat că sarcina probei în acest sens revenea

reclamantului.

Singurele probe administrate

cu privire la acest aspect rezidă în considerentele reținute sub aspectul

situației de fapt prin sentința civilă nr. 143 din 02 martie 1944

pronunțată de Tribunalul Ilfov, decizia civilă nr. 70 din 07 martie

1946 pronunțată de Curtea de Apel București și decizia nr.

536 din 06 iunie 1947 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, precum și copia de pe planul moșiei H. în anul

1940 în care se evidențiază un grajd, care pot valora ca un început de

probă în favoarea reclamantului în sensul că autorul acestuia a înființat

pe teren crescătoria de cai pur sânge.

Îndeplinirea de către

autorul reclamantului a obligației este dovedită și prin procesul-verbal

încheiat la data de 22 iunie 1931, prin care se fixau unghiurile proprietății

vândute către autorul reclamantului pentru delimitarea acestuia. Din încheierea

acestui proces-verbal rezultă că până la acel moment - anul 1931

- vânzătorul nu uzase de dreptul său de a invoca pactul comisoriu, ceea

ce prezintă relevanță sub aspectul îndeplinirii de către cumpărător

a obligației sale.

S-a constatat că

prin decizia de casare nr. 4827 din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, s-a reținut că „la stabilirea situației juridice

a terenului trebuie să se analizeze și mențiunile inserate în contractul

de vânzare-cumpărare prin care se stabilește că redobândirea terenului

de către vânzător pe cale administrativă este condiționată

de existența unei manifestări de voință în acest sens din partea

vânzătorului și de o constatare a situației de fapt făcută

de primarul localității pe raza căruia se află terenul”.

Această manifestare

de voință a vânzătorului trebuia să fie făcută în

termenul general de prescripție, conform Decretului nr. 167/1958, termen calculat

în raport de obligația a cărei neexecutare s-ar fi pus în discuție,

anume fie obligația de înființare propriu-zisă a crescătoriei,

fie obligația de menținere a acestei afectațiuni.

Sub acest aspect s-a constatat

că nu s-a făcut proba că vânzătorul ar fi uzat de acest pact

comisoriu în condițiile prescrise și în termenul de prescripție legal,

anume că a existat o manifestare de voință în acest sens din partea

vânzătorului, însoțită de o constatare a situației de fapt făcută

de primarul localității pe raza căruia se află terenul, care

să constate neîndeplinirea de către vânzător a obligațiilor

asumate.

În ce privește procesul

anterior pornit de către Statul Român, prin Ministerul Agriculturii

și Domeniilor, prin care s-a cerut declararea ca reziliat a contractului, proces

declanșat în anul 1937 și soluționat într-un prim ciclu procesual

prin sentința civilă nr. 143 din 02 martie 1944 pronunțată de

Tribunalul Ilfov, decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946 pronunțată

de Curtea de Apel București și decizia nr. 536 din 06 iunie 1947 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a constatat

că acestea sunt fără îndoială manifestarea de voință

a vânzătorului în sensul desființării contractului, însă din

considerentele acestor hotărâri judecătorești nu rezultă că

ar fi existat și constatarea situației de fapt făcută împreună

cu primarul localității pe raza căruia se află terenul, constatare

a cărei existență condiționa operarea pactului comisoriu, astfel

cum s-a tranșat expres și prin decizia de casare nr. 4827/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Nu s-a facut proba nici

în cauza prezentă a faptului că acest act de constatare a situației

de fapt - cu valoare probatorie privind îndeplinirea obligațiilor de către

cumpărător și care condiționa dreptul vânzătorului de a

apela la pactul comisoriu - a existat.

În procesul-verbal din

04 octombrie 1950 se menționează preluarea de la R.A., în baza Ordinului

Ministrului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950, a terenului în discuție

în cauză, cumpărat în anul 1923, arătându-se ca „întrucât proprietarul

a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949 de proprietățile sale agricole,

iar suprafața de 3 ha fiind omisă de la expropriere, în baza ordinului

Ministrului Agriculturii arătat mai sus” s-a preluat terenul în discuție

de la autorul reclamantului.

În ciuda demersurilor

repetate facute la instituțiile statului de părțile din proces, acest

ordin al Ministrului Agriculturii nu a putut fi depus la dosar, singura referire

la acesta fiind făcută în acest proces-verbal.

Așadar, acest

proces-verbal confirma preluarea terenului în anul 1950, în baza Ordinului Ministrului

Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950, precum și faptul că preluarea

s-a făcut cu pretextul unei „omisiuni de la expropriere”.

Este evident că acest

ordin al Ministrului Agriculturii nu poate reprezenta un mod de preluare valabil,

care să reprezinte preluare cu titlu, în raport de dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998, întrucât era neconform Constituției României din anul

1948.

Pe de altă parte,

în măsura în care s-ar interpreta ca acest ordin al Ministrului Agriculturii

reprezenta manifestarea de voință a vânzătorului de a uza de pactul

comisoriu inserat în actul de vânzare-cumpărare din anul 1923, instanța

de apel a constatat că nu se face dovada existenței actului de constatare

a situației de fapt încheiat împreună cu primarul localității

de situare a terenului.

Curtea a avut în vedere

și faptul că proba desființării contractului în condițiile

pactului comisoriu (sau în orice alte condiții) a revenit în cauza pârâților,

care au susținut această teză a desființării contractului

și a lipsei dreptului de proprietate al reclamantului.

Curtea a constatat că,

din probele dosarului (rapoartele de expertiză întocmite în cursul judecății

de expertii C.T. și M.C.L.), coroborat cu copia Decretului nr. 319/1948, rezultă

că o primă preluare a terenului a figurat a fi fost făcută în

baza acestui decret, decret care prevede preluarea terenului cu vecinătățile

indicate și care se suprapune cu terenul aflat în proprietatea autorului reclamantului.

Concluzionând, instanța

de apel a constatat ca nu se poate reține în cauză că s-a făcut

proba desființării contractului încheiat în anul 1923 în condițiile

prescrise prin pactul comisoriu, ceea ce prezuma că acest contract și-a

produs efectele pe deplin, iar preluarea terenului de catre stat a fost făcută

fără titlu valabil, nevalorând proprietate. Plecând de la această

constatare, s-a constatat că în condițiile art. 480 C. civ., titlul reclamantului

este preferabil celui invocat de pârâții SN Radiocomunicații SA, SC

C.C.I. SRL și SC R. SA, care au un titlu precar.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții SN Radiocomunicații SA, SC C.C.I. SRL și

SC R. SA.

de Radiocomunicații SA a declarat recurs invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Pe cale de excepție

a invocat inadmisibilitatea acțiunii, raportat la dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu faptul că imobilul în litigiu

face obiectul unei legi speciale de reparație, și anume Legea nr. 1/2000.

Analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece

operează principiul specialia generalibus derogant.

Pe fondul cauzei solicită

admiterea recursului, cu modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Prin modul în care a înțeles

să interpreteze clauzele contractuale, instanța de apel a modificat sensul

și înțelesul acestora, încălcând însăși voința părților

ce a stat Ia baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a

încălcat dispozițiile art. 969 C. civ., hotărârea cuprinzând motive

contradictorii.

Instanța de apel

reține pe de-o parte că, în cazul unui pact comisoriu de gradul cel mai

energic nu este necesară intervenția instanței de judecată,

iar pe de altă parte, în totală contradicție, apreciază că

pactul comisoriu de gradul cel mai energic nu intervine de drept. Or, inserarea

unui pact comisoriu de ultim grad are drept efect desființarea necondiționata

a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără

ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire. De asemenea, inserarea

unui pact comisoriu de ultim grad nu mai face necesară intervenția instanței

judecătorești. Prin urmare, în mod greșit, și cu o motivare

contradictorie, instanța de apel a reținut că desființarea contractului

de vânzare nu intervenea de drept la momentul expirării termenului de executare.

Faptul că Statul

Român, prin Ministerul Agriculturii, a formulat în anul 1937 acțiune privind

declararea ca reziliat a contractului de vânzare-cumpărare instituie cel puțin

prezumția că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile asumate prin

contract, prezumție pe care reclamantul nu a reușit să o răstoarne,

cu atât mai mult cu cât la data emiterii ordinului nr. 547954 din 20 septembrie

1950 autorul reclamantului nu mai era în posesia terenului, așa cum se menționează

în referatul întocmit la data de 09 octombrie 1950 de Institutul Agronomic București

din cadrul Ministerului Agriculturii.

Din referatul întocmit

la data de 18 decembrie 1933 de Șeful Stației TFF Herăstrău

reiese ca autorul reclamantului a ținut în două perioade de 1-2 ani câte

2-3 cai și mai tot timpul locul a fost nefolosit sau închiriat fie la ciobani,

fie la alți crescători de cai, iar abia în anul 1929 a construit un mic

grajd. Revenea reclamantului sarcina să facă dovada că nu au intervenit

condițiile rezolutorii, că nu s-a desființat de drept contractul

de vânzare-cumpărare, că autorul său avea un titlu valabil la momentul

emiterii ordinului nr. 547954 din 20 septembrie 1950, precum și că poseda

în mod valabil terenul la emiterea acestui ordin, cu atât mai mult cu cât la data

emiterii ordinului terenul preluat de stat nu se afla în posesia autorului reclamantului,

iar categoria de folosință la data naționalizării ora aceea

de teren arabil, aspect din care se deduce neîndeplinirea obligației de a edifica

construcțiile aferente crescătoriei de cai.

Temeiul de drept pe care

instanța de apel a înțeles să își fundamenteze decizia este

greșit, reținând că manifestarea de voința a vânzătorului

trebuia făcută în termenul general de prescripție, conform Decretului

nr. 167/1958, întrucât acest act care nu era în vigoare nici la momentul încheierii

actului de vânzare-cumpărare, și nici la data emiterii ordinului nr. 17955

din 20 septembrie 1950, contractului fiindu-i aplicabile dispozițiile art.

1900 C. civ.

Instanța de apel

nu a analizat cele dispuse prin decizia de casare, respectiv nu a analizat dacă

cumpărătorul terenului a îndeplinit obligația asumată prin contract,

ci a considerat că proba desființării contractului în condițiile

pactului comisoriu revenea pârâților.

Era necesar ca instanța

de apel să își motiveze hotărârea, să arate în concret care

sunt probele, actele, afirmațiile care au determinat convingerea intimă

că autorul reclamantului și-a executat obligațiile asumate, și

nu să aprecieze pe simple prezumții, având în vedere că pârâții

nu au făcut proba desființării contractului în condițiile pactului

comisoriu, că reclamantul are un titlu valabil.

Instanța de apel

a pronunțat decizia cu încălcarea art. 129 alin. (5) și alin.

(5) C. proc. civ., neobservând că ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950

se afla la dosar (Dosarul nr. 5827/1/2003, fiind depus la termenul din 01

aprilie 2009) și a admis acțiunea, fără a analiza și lămuri

care este în realitate statutul juridic al terenului revendicat de reclamant. Trebuie

observat că terenul revendicat de reclamant nu a făcut obiectul unei prime

preluării în baza Decretului nr. 319/1948, având în vedere că, așa

cum se menționează în procesul-verbal din 04 octombrie 1950 terenul arabil

în suprafața de 3 ha a fost omis de la expropriere, acesta fiind preluat de

stat pentru prima dată prin ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950.

Instanța de apel

a pronunțat decizia interpretând greșit actul juridic dedus judecații,

schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Totodată, instanța nu a analizat incidența în cauză a dispozițiilor

Decretului nr. 83/1949 și a Legii nr. 187/1945 privind reforma agrară.

Conform art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului impune concordanța lui cu

legile în vigoare la data preluării, astfel că instanța având obligația

să stabilească dacă preluarea s-a făcut în respectul deplin

al actelor normative atunci în vigoare, lucru pe care nu l-a făcut, neanalizând

valabilitatea Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950

prin prisma prevederilor Legii nr. 187/1945 raportat la categoria de teren arabil

a imobilul revendicat de reclamant. Conform procesului-verbal din 04 octombrie 1950,

terenul era arabil, iar preluarea acestuia s-a făcut cu titlu valabil, în respectul

deplin al actelor normative atunci în vigoare, imobilul revendicat de reclamant

nefiind exceptat de la prevederile acestor acte normative.

De asemenea, trebuie observat

că titlul statului nu a fost pus Ia îndoială prin nicio acțiune în

justiție, astfel că în cauză sunt întrunite cerințele așa-numitei

teorii a proprietarului aparent.

SC R. SA

În ce privește respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA instanța

a dispus în mod netemeinic respingerea acesteia, având în vedere că prin actul

de adjudecare SC R. SA a dobândit însăși dreptul de proprietate asupra

imobilului nu doar dezmembrămintele acestuia, până la data prezentei nefiind

desființat actul de adjudecare.

Într-o motivare amplă,

arată că nu este proprietara unora dintre suprafețele de teren rezultate

din concluziile rapoartelor de expertiză.

Pe fondul cauzei, arată

că actul de vânzare-cumpărare din 1923 a fost întocmit în baza art. 8

din Legea pentru înstrăinarea bunurilor statului din 07 aprilie 1889, care

prevedea: „Se pot vinde din moșiile Statului loturi pentru înființarea

stabilimentelor industriale”. În temeiul acestui articol și la recomandarea

Societății de încurajare pentru îmbunătățirea rasei cailor

in România „J.C.” terenul a fost vândut în scopul înființării în termen

de cel mult doi ani socotiți de la autentificarea actului, o crescătorie

de cai de rasă pur sânge englez, făcând instalațiunile necesare unui

asemenea stabiliment și utilizând terenul numai în acest scop timp de 20 de

ani de la data autentificării actului, respectiv până la data de 12 februarie

s-a instalat regimul comunist care, prezumă reclamantul, i-ar fi preluat imobilul

abuziv autorului sau.

Consideră că

actul de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 este revocat de plin drept

la data de 12 februarie 1925, de vreme ce cumpărătorul nu a respectat

condiția construind și instalațiunile necesare unui asemenea stabiliment.

Inserarea pactului comisoriu de ultim grad în contractul de vânzare-cumpărare

a avut ca efect desființarea necondiționată a actului, de îndată

ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost

dusă la îndeplinire, și nu urmare unor măsuri luate de organele administrative

prin procesul-verbal din 04 octombrie 1950, întocmit în baza Ordinului Ministerului

Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950.

Procesul-verbal din

04 octombrie 1950 și Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20

septembrie 1950 nu au caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, ci numai

declarativ, întrucât imobilul reintrase în proprietatea vânzătorului ca urmare

a rezoluțiunii contractului pentru cauză de neexecutare. În speță

nu are relevanță împrejurarea că statul nu a preluat posesia asupra

terenului în litigiu decât în anul 1950, deși redevenise automat proprietar

prin efectul pactului comisoriu de gradul IV. De aceea a și fost omis de la

expropriere, întrucât terenul reintrase în proprietatea statului de plin drept.

Consideră că

în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1900 C. civ., întrucât desființarea

contractului, urmare a pactului comisoriu expres inserat, s-a realizat de drept,

fără a fi necesară o hotărâre judecătorească în acest

sens.

pârâta SC C.C.I. a fost încadrat de aceasta în dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

Arată că reclamantul

nu a reușit să dovedească îndeplinirea clauzelor contractuale. Instanța

de apel, în mod eronat a reținut că hotărârile din litigiul anterior

constituie început de dovadă în sensul că autorul reclamantului a înființat

pe terenul în discuție crescătoria de cai pur sânge. Din contră,

ceea ce instanța a omis este că din hotărârea instanței supreme

de la acea vreme rezultă altă situație de fapt, respectiv certificatul

de la J.C. referitor la împrejurarea că autorul reclamantului nu a scos niciun

mânz din crescătorie, iar în anul 1930 a pierdut calitatea de crescător

de cai pur sânge.

Prin desființarea

de drept a contractului, autorul reclamantului a rămas un singur arendaș.

Voința vânzătorului de preluare a terenului pentru neexecutarea contractului

s-a materializat prin acțiunea introdusă de în anul 1937.

Analizând recursurile

din prisma criticilor relativ comune formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Actul de vânzare-cumpărare

de la data de 12 februarie 1923 a fost încheiat între vânzătorul Ministerul

Agriculturii și Domeniilor și cumpărătorul R.A., pe baza recomandării

Societății de încurajare pentru îmbunătățirea rasei cailor

J.C. Cumpărătorul se obliga să înființeze o crescătorie

de cai pur sânge englez în termen de 2 ani de la autentificarea contractului, făcând

instalațiunile necesare unui asemenea stabiliment și utilizând terenul

numai în acest scop. A doua obligație asumată de cumpărător

era să nu dea timp de 20 de ani o altă destinație terenului decât

în scopul pentru care a fost vândut. În caz de nerespectare a condițiilor,

Ministerul Domeniilor, în urma constatării ce va face cu primarul comunei,

și-a rezervat în mod expres dreptul de a relua în proprietatea sa terenul vândut

pe cale administrativă fără intervenția instanței și

fără vreo despăgubire a cumpărătorului referitoare la instalațiile

ce se vor fi construit sau de restituire a prețului plătit, care se considera

drept de arendă pe timpul cât R.A. a posedat terenul.

Procesul-verbal încheiat

în 1924 a fost întocmit pentru delimitarea terenului de 3 ha, iar cel din 1931 pentru

fixarea unghiurilor laturilor perimetrale lotului cumpărat de autorul reclamantului,

ambele fiind întocmite în vederea punerii în posesie a cumpărătorului.

Prin actul autentificat

de Tribunalul Ilfov Notarial din 16 martie 1929 autorul reclamantului a cedat în

deplină proprietate către Regia Autonomă P.T.T. cinci loturi de 6,25

m.p., iar prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov Notarial din 05 decembrie

1931, acesta a vândut către Regia Autonomă C.F.R. o suprafață

de 288,75 m.p..

Referatul Șefului

Stației TFF Herăstrău, întocmit la data de 18 decembrie 1933, relevă

faptul că între R.A. și Direcția Generală a P.T.T. există

o convenție prin care autorul reclamantului permitea construirea pe terenul

său a unor piloni ai stațiunii TFF Herăstrău și a unei

șosele de legătură, acesta primind în schimb acces prin curtea stațiunii.

În acest act se menționează că R.A. nu și-a îndeplinit obligația

de a întreține cai, că locul era nefolosit, fie era închiriat la ciobani

pentru a paște oile, iar abia în 1929 a construit un mic grajd. În anul 1933

locul era părăsit, nemaifiind crescut niciun cal, și a fost propus

la expropriere.

Prin demersul judiciar

inițiat la 12 aprilie 1937, Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și

Domeniilor, a formulat o acțiune în rezilierea contractului de vânzare-cumpărare

din 12 februarie 1923 încheiat între Ministerul Agriculturii și pârâtul R.A.

Acțiunea a fost respinsă, în primă instanță pronunțându-se

sentința civilă nr. 143 din 02 martie 1944 a Tribunalului Ilfov, hotărâre

care a fost menținută prin decizia civilă nr. 70 din 07 martie 1946

pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a respins apelul

ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțată

de Curtea de Apel București, s-a declarat recurs, iar Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia nr. 536 din 06 iunie 1947, a admis recursul

declarat de reclamantul Ministerul Agriculturii și Domeniilor, a casat decizia

și a dispus restituirea dosarului aceleiași instanțe pentru o nouă

judecată.

Din decizia nr. 536/1947

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă

că instanța supremă a trimis cauza spre rejudecare, având în vedere

că prima instanță a admis și administrat probe doar în favoarea

pârâtului R.A.; în apel nu s-au administrat probe noi, deși reclamantul depusese

în acea fază procesuală mai multe acte noi, cu care dovedea că intimatul

nu-și îndeplinise obligația contractuală; nu au fost examinate depozițiilele

martorilor propuși de recurent; s-a omis analizarea certificatului de la J.C.

care atesta faptul că R.A. nu a scos niciun cal din crescătoria sa, iar

din 1930 și-a pierdut calitatea de proprietar de cai pur sânge.

Aceste aspecte au stat

la baza admiterii recursului de către instanța supremă și urmau

a fi avute în considerare la rejudecare, întrucât, reține instanța, „s-a

săvârșit o omisiune esențială, deoarece alta ar fi putut fi

poate soluțiunea procesului”.

Din această formulare

a instanței supreme se poate deduce că cererea de chemare în judecată

era de admis, însă, din eroare, instanțele anterioare nu analizase probe

importante soluționării dosarului, respingând greșit acțiunea.

Deși s-au făcut

demersurile necesare pentru a se depune hotărârea pronunțată după

rejudecarea cauzei, acestea au rămas fără rezultat.

Prin Decretul nr. 319/1948

terenul de 32.858,75 m.p., pe care se găseau construite garajele și atelierele

P.T.T., a trecut în patrimoniul Direcției Generale a P.T.T. Din raportul de

expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul revendicat coincide

cu cel trecut în acest act normativ. Prin urmare, după pronunțarea deciziei

instanței supreme de casare și trimitere spre rejudecare, dar înainte

de 12 noiembrie 1948, bunul a reintrat în patrimoniul vânzătorului.

Față de această

succesiune a actelor existente la dosarul cauzei, se constată că nerespectarea

clauzelor asumate de cumpărător ducea la desființarea necondiționată

a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația

să fi fost dusă la îndeplinire, însă, în speță, este vorba

de două termene de executare: cel care expira în anul 1925, referitor la obligația

de a construi o crescătorie de cai pur sânge englez și cel care expira

în 1943, cu privire la obligația de a menține destinația terenului

timp de 20 de ani.

Inserarea pactului comisoriu

de ultim grad în contractul de vânzare-cumpărare a avut ca efect desființarea

necondiționată a actului, de îndată ce a expirat termenul de executare

(fie în 1925, fie în 1943) fără ca obligația să fi fost dusă

la îndeplinire, și nu urmare unor măsuri luate de organele administrative

prin procesul-verbal din 04 octombrie 1950, întocmit în baza Ordinului Ministerului

Agriculturii nr. 547955 din 20 septembrie 1950.

Față de configurația

clauzelor, de modul de operare și de consecințele acestui pact, stabilite

de comun acord de către părți, nu era necesară intervenția

instanței doar pentru a constata intervenția sancțiunii rezoluțiunii,

și apărările reclamantului, în sensul că și în prezența

unui pact comisoriu de acest grad instanța nu-și pierde rolul de a constata

intervenția sancțiunii, vor fi înlăturate întrucât acest rol se manifestă

doar atunci când se contestă îndeplinirea condițiilor de valabilitate

a pactului comisoriu sau când se invocă de către partea interesată

(de regulă, debitorul obligației grevate de condiția rezolutorie)

nerespectarea condițiilor generale ale răspunderii contractuale.

De asemenea, nu au nicio

relevanță apărările legate de menționarea, în scriptele

anterioare, a autorului reclamantului ca proprietar al terenului, pentru că,

pe de o parte, ele exprimă datele consemnate la acea vreme în legătură

cu titularul dreptului, iar pe de altă parte, nu aceste evidențe consacră

dreptul, statul preluând terenul pe temei contractual, în baza condiției rezolutorii.

Înstanța de apel

a analizat valabilitatea preluării terenului prin Ordinul Ministerului Agriculturii

nr. 547955 din 20 septembrie 1950 și, deși nu a observat existența

acestuia la dosarul cauzei (a reținut că, în ciuda demersurilor repetate

făcute la instituțiile statului de părțile din proces, acest

ordin al Ministrului Agriculturii nu a putut fi depus la dosar), a concluzionat

că preluarea bunului a fost făcută fără titlu valabil.

Procesul-verbal din

04 octombrie 1950 și Ordinul Ministerului Agriculturii nr. 547955 din 20

septembrie 1950 nu au caracter constitutiv de drepturi pentru Statul Român, ci numai

declarativ, întrucât imobilul reintrase în proprietatea vânzătorului ca urmare

a rezoluțiunii contractului pentru cauză de neexecutare. În speță

nu are relevanță împrejurarea că statul nu a preluat posesia asupra

terenului în litigiu decât în anul 1950, căci redevenise automat proprietar

prin efectul pactului comisoriu de gradul IV. De aceea a și fost omis de la

expropriere, întrucât terenul reintrase în proprietatea statului de plin drept.

În ce privește aplicarea

Legii speciale de reparație nr. 1/2000, prioritar dispozițiilor dreptului

comun, critică formulată de pârâta SN Radiocomunicații SA, se constată

că, în speță, ne aflăm în situația de desființare

a contractului civil pentru nerespectarea de către părțile contractante

a clauzelor contractuale, iar bunul s-a reîntors în patrimoniul părții

contractante îndreptățite la această măsură.

Aceasta este situația

părților care au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, contract

care ulterior a fost desființat, fie pe cale judiciară, fie, în cazul

în care părțile au înțeles să insereze clauze contractuale exprese

privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii,

în puterea acestor clauze.

În acest context al analizei

este de menționat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu,

nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești,

iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai

verificările pe care înseși clauzele convenționale de rezoluțiune

stipulate de părți le permit.

Manifestare de voință

a vânzătorului, de a uza de dreptul de a redobândi bunul în proprietate, a

fost clară și neechivocă, fiind exprimată în anul 1937, prin

demersul judiciar inițiat de către acesta, de reziliere a actului de înstrăinare,

motivat de faptul că autorul reclamantului nu-și îndeplinise obligațiile

stipulate în contract. Lipsa constatării făcută de către reprezentantul

vânzătorului împreună cu primarul comunei a fost complinită tocmai

prin apelarea la instanța de judecată. Procesul-verbal ce trebuia încheiat

de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor în prezența primarului,

nu poate avea nicio influență asupra efectelor rezoluțiunii contractului

în cazul neexecutării cauzei determinante - înființarea hergheliei de

cai pur sânge englez și păstrarea destinației terenului

Ca efect al desființării

retroactive a contractului de vânzare-cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul

vânzătorului, adică în patrimoniul statului, fapt care s-a realizat cel

mai târziu în 1943, la momentul expirării termenului stipulat în contract referitor

la menținerea destinației terenului timp de 20 de ani.

Mai întâi, pentru că

prin înserarea în contract a pactului comisoriu mai sus arătat, cumpărătorul

și-a asumat și riscul desființării contractului pentru neîndeplinirea

fără vreo culpă din partea sa a obligațiilor asumate prin acesta.

În caz contrar, în măsura

în care părțile ar fi înțeles ca rezoluțiunea să intervină

numai în caz de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate, este de

observat că nu era necesară stipularea unui asemenea pact comisoriu, o

asemenea condiție fiind cerută și verificată în cazul rezoluțiunii

judiciare.

Pe de altă parte, nerespectarea

primei condiții contractuale de către autorul reclamantului - de înființare

a unei crescătorii de cai pur sânge englez - rezultă din coroborarea următoarelor

înscrisuri: referatul din 1933 în care se menționează că R.A. nu

și-a îndeplinit obligația de a întreține cai, iar abia în anul 1929

a construit un grajd; conform referatului din 09 octombrie 1950 întocmit de Institutul

Agronomic, autorul reclamantului nu a respectat clauzele actului de vânzare-cumpărare

și a fost acționat în justiție, la timpul respectiv, astfel că

preluarea terenului de către Institutul Agronomic București s-a datorat conduitei

acestuia și nu a unei omisiuni de a fi inclus în Decretul nr. 83/1949 de expropriere

cum eronat a pretins reclamantul; acțiunea înițiată de vânzător

în aprilie 1937 prin care solicita rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea

de către cumpărător a obligației successive de creștere

a cailor pur sânge englez timp de 20 de ani de la perfectarea actului de înstrăinare;

considerentele deciziei instanței supreme nr. 536/1947, care au dus la concluzia

că soluția era de admitere a acțiunii în rezoluțiune, dacă

s-ar fi administrat și analizat și probele vânzătorului-reclamant,

îndeobște certificatul de la J.C. (acest club recomandase chiar perfectarea

vânzării terenului) care atesta că R.A. nu a scos niciun cal din crescătoria

sa, iar din 1930 își pierduse calitatea de proprietar de cai pur sânge; schița

moșiei Herăstrău din 1940 care evidenția un mic grajd la nivelul

acelui an, nu putea constitui o dovadă a îndeplinirii a obligației de

construire a unei crescătorii de cai pur sânge englez, câtă vreme un asemenea

stabiliment presupunea o serie de instalații (cum, de altfel, R.A. se obligase

prin contract), avize, autorizații, etc, iar reclamantul nu a dovedit existența

acestora; procesele-verbale de punere în posesie din 1924 și 1931 au fost încheiate

în vederea delimitării terenului de 3 ha și pentru fixarea unghiurilor

laturilor perimetrale lotului cumpărat de R.A., iar acestea nu puteau conține

referiri la construirea stabilimentului.

Instanța de apel

a omis analizarea celei de-a doua condiții contractuale, aceea de a menține

destinația de crescătorie de cai pur sânge englez timp de 20 de ani de

la autentificarea contractului, respectiv până în 1943. Analizând actele dosarului,

se constată că, de fapt, prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov Notarial

în 16 martie 1929 autorul reclamantului a cedat în deplină proprietate către

Regia Autonomă P.T.T. cinci loturi de 6,25 m.p., iar prin actul autentificat

de Tribunalul Ilfov Notarial în 05 decembrie 1931, acesta a vândut către Regia

Autonomă C.F.R. o suprafață de 288,75 m.p. Prin cedarea și vânzarea

diverselor suprefețe de teren, indiferent de întinderea acestora, coroborate

cu referatul din 1933 care menționează că terenul era fie închiriat

ciobanilor pentru creșterea oilor, fie nefolosit și cu acțiunea judiciară

din 1937, determinată de neîndeplinirea obligației de creștere a

cailor, autorul reclamantului a încălcat a doua obligație contractuală.

Indiferent de soluția care s-ar fi pronunțat ca urmare a rejudecării

cauzei, dispusă de instanța supremă, se constată că vânzătorul

a uzitat de pactul comisoriu la scurt timp după pronunțarea deciziei nr.

536/1947, în 12 noiembrie 1948, la momentul trecerii prin decret a terenului în

proprietatea Direcției Generale P.T.T., pe imobilul în litigiu aflându-se deja

construite garajele și atelierele P.T.T.

În ceea ce privește

momentul la care intervine desființarea contractului ca efect al pactului comisoriu

de grad IV inserat în cuprinsul său, trebuie reținut că sancțiunea

nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării

obligațiilor de către unul dintre contractanți, ci și al manifestării

de voință a creditorului obligației neexecutate de a face efectivă

această sancțiune.

Contractul încheiat de

autorul reclamantului nu este supus termenului de prescripție de 3 ani, reglementat

prin Decretul nr. 167/1958, cum greșit a reținut instanța de apel,

pentru că a fost încheiat în 1925, iar până la data apariției actului

normativ menționat anterior, debitorul se putea apăra doar prin invocarea

prescripției achizitive, conform art. 1890 C. civ., care prevede că „toate

acțiunile, atât reale, cât și personale, pe care legea nu le-a declarat

neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție,

se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această

prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără

să i se poată opune reaua-credință”.

Prin urmare, termenul

de prescripție aplicabil obligațiilor născute în temeiul contractului

din 1925 era cel prevăzut de art. 1890 C. civ., de 30 de ani, iar nu termenul

de 3 ani stabilit de Decretul nr. 167/1958, care a intrat în vigoare la 15 iulie

1960 (Buletinul Oficial nr. 11/15.07.1960) și nu conține dispoziții

care să permită aplicarea lui retroactivă.

Revendicarea este acțiunea

reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său, în

temeiul dreptului de proprietate, cere restituirea acestuia de la persoana ce îl

deține fără drept.

Atunci când ambele părți,

reclamantul și pârâtul, au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra

bunului revendicat, se procedează la compararea titlurilor, având câștig

de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil,

instanța fiind ținută a analiza dacă reclamantul se legitimează

cu un titlu de proprietate și face dovada calității sale de proprietar

sau de moștenitor al acestuia.

Or, în speță,

reclamantul este cel ce trebuia să facă dovada că este titularul

dreptului de proprietate, regula „actori incubit probation”, înscrisă în

art. 1169 C. civ., aplicându-se și în această materie, și nu pârâților,

cum greșit a reținut instanța de apel.

Cum dreptul de proprietate

asupra terenului în litigiu a fost desființat din anul 1943, la expirarea celor

20 de ani prevăzuți de a doua clauză contractuală și anterior

instaurării regimului comunist (la 06 martie 1945) care, a susținut reclamantul,

i-ar fi preluat abuziv imobilul, se constată că acesta nu a făcut

dovada calității sale de proprietar cu privire la terenul în litigiu,

autorul reclamantului fiind un neproprietar, dreptul său desființându-se

cu efect retroactiv prin operarea condiției rezoluțiunii de drept (pact

comisoriu) prevăzută în actul de vânzare.

Cum reclamantul nu a făcut

dovada calității sale de proprietar cu privire la terenul în litigiu,

instanța de apel în mod eronat a schimbat în tot sentința instanței

de fond, în urma soluționării apelului, în sensul admiterii acțiunii

în revendicare.

Față de aceste

considerente, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte, constată incidența

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursurile declarate de pârâți, va casa

decizia atacată și va menține sentința civilă nr. 604 din

30 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții SC C.C.I. SRL, Societatea Națională de

Radiocomunicații SA și SC R. SA împotriva deciziei civile nr. 671A din

28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată

și menține sentința civilă nr. 604 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 octombrie 2012.