ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 580/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 16 octombrie 2008 înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București, sub nr. 11563/300/2008, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâții V.F.R., I.M., Municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, solicitând instanței să constate că apartamentul nr. 2 situat în București, a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 și, pe cale de consecință, să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul menționat.

În subsidiar, dacă apartamentul nu poate fi restituit în natură, reclamanta a solicitat să fie obligați pârâții Statul Român și Municipiul București, prin primarul general, să-i achite contravaloarea apartamentului, pe care o estimează provizoriu la suma de 135.000 euro.

Pârâții V.F. și I.M. au formulat cerere reconvențională, pentru ipoteza în care s-ar admite acțiunea în revendicare, solicitând obligarea reclamantei-pârâte să le achite contravaloarea lucrărilor de consolidare, modernizare și renovare efectuate la apartamentul în litigiu și instituirea unui drept de retenție asupra acestuia până la achitarea integrală a creanței solicitate. Aceeași pârâți au formulat cereri de chemare în garanție a Municipiului București, prin primar general, și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca, în aceeași ipoteză a admiterii acțiunii în revendicare, să fie obligați chemații în garanție la plata prețului actualizat pentru cumpărarea apartamentului, la restituirea cheltuielilor ocazionate de vânzare, la achitarea cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul și la plata unor daune morale cauzate prin admiterea acțiunii în revendicare.

Prin sentința civilă nr. 10041 din 20 noiembrie 2008, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Această sentință a rămas irevocabilă, prin constatarea nulității recursului.

Urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București - secția a V-a civilă, sub nr. 19807/3/2009, iar prin sentința civilă nr. 450 din 1 aprilie 2010 s-au disjuns ultimul capăt al cererii principale, cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție, de celelalte capete ale cererii principale; s-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins ca atare capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului, formulat de reclamantă, în contradictoriu cu toți pârâții; s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins ca atare, în contradictoriu cu acest pârât, capătul de cerere privind revendicarea, s-a respins, ca neîntemeiat, față de ceilalți pârâți, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, reținându-se, în esență, următoarele:

Referitor la excepția lipsei de interes în privința capătului de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, tribunalul a constatat că imobilul ce face obiectul litigiului a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în baza acestui act normativ sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, fiind evident că, din moment ce legea recunoaște în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilului ce face obiectul litigiului, reclamanta nu ar dobândi nici un folos practic prin recunoașterea caracterului abuziv al preluării și de către instanța de judecată.

În privința excepției lipsei calității procesuale active pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, în condițiile în care, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor eliberat de Judecătoria Köln (fila 116), reclamanta este moștenitoarea fostei proprietare a imobilului revendicat, P.T. și ca urmare tribunalul a respins excepția menționată.

Tribunalul a constatat că nu este întemeiată nici excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea imobilului, dat fiind că nu există dispoziții legale care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare de drept comun a imobilelor ce fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001. În opinia tribunalului, problema concursului dintre dispozițiile acestui act normativ și cele ale Codului civil privește fondul cauzei și nu admisibilitatea cererii și, în consecință, a respins și această excepție.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, dat fiind că, în mod evident, acest pârât nu este posesor al imobilului revendicat, prima instanță a admis această excepție și a respins capătul de cerere menționat față de pârâtul Statul Român, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu dispozițiile Codului Civil, invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în condițiile prevăzute de acest act normativ, iar, în speță, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Codului civil, întrucât norma juridică specială (în speță Legea nr. 10/2001) derogă de la norma generală („specialia generalibus derrogant”), iar Codul civil este un act normativ ce are forța juridică a unei legi și nicidecum un act normativ cu valoare constituțională, care să impună conformitatea cu dispozițiile sale a altor acte normative având valoare de lege. Principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul uneia speciale.

Tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților V.F.R. și I.M., respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale. În speță, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentului revendicat către pârâții menționați a fost făcută cu respectarea acestor dispoziții, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâții V.F.R. și I.M. în cadrul termenului de prescripție, de 1 an, prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001, și că nu a procedat la examinarea valabilității acestui contract, întrucât astfel ar fi ignorat caracterul imperativ al normei ce stabilește termenul de prescripție menționat.

De asemenea, tribunalul a apreciat că referirea la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamanta, ci și pârâții V.F.R. și I.M. au dreptul la respectarea bunurilor lor, în condițiile în care titlul de proprietate al acestora din urmă, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desființat.

Față de considerentele mai sus expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.

În temeiul art. 165 C. proc. civ., tribunalul a procedat la disjungerea ultimului capăt al cererii principale, cererii reconvenționale și cererii de chemare în garanție, având în vedere că acestea nu erau în stare de judecată.

Prin decizia civilă nr. 32/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă S.M., și apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, reținând, în esență, următoarele:

Susținerile apelantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care reiterează faptul că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind obligarea la plata contravalorii apartamentului, nu pot face obiect de analiză în acest cadru procesual, deoarece respectivul capăt de cerere nu a fost soluționat de către prima instanță, ci a fost disjuns și, prin urmare, apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va avea posibilitatea să invoce eventualele lipsuri cu privire la exercițiul acțiunii civile în cadrul dosarului disjuns.

S-a mai reținut, că nici apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nici reclamanta nu au criticat prin motivele de apel soluția de disjungere a ultimului capăt al cererii principale, privitor la obligarea pârâților la plata contravalorii apartamentului în ipoteza în care acesta este imposibil de restituit în natură, și că, prin cele două apeluri, nu s-a criticat nici soluția de disjungere a cererii reconvenționale, astfel că nici acest aspect nu poate face obiect de analiză în prezentul apel.

Față de cele arătate, Curtea a constatat că singurele critici relative la soluția de disjungere a unui capăt de cerere și a unor cereri incidentale sunt cele regăsite în apelul chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, exclusiv din perspectiva soluției de disjungere a cererii de chemare în garanție.

Textele de lege care stabilesc regimul juridic al cererii de chemare în garanție prevăd că, de regulă, aceasta se judecă odată cu cererea principală.

Cu toate aceste, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, instanța poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.

Apelantul chemat în garanție a susținut că instanța trebuia să respecte regula și să judece cererea de chemare în garanție împreună cu cererea principală, însă curtea a constatat că această susținere este nefondată, deoarece judecarea împreună a cererii de chemare în garanție cu cererea principală presupune că ambele cereri sunt în stare de judecată și deci că prin judecarea împreună a cererilor nu se întârzie judecata cererii principale.

Or, în speță, cererea principală era în stare de judecată, iar cererea de chemare în garanție necesita administrarea unui probatoriu suplimentar, atâta timp cât instanța de fond până la deliberare și pronunțare nu putea avea în vedere premisa că cererea de chemare în garanție va rămâne fără obiect, dată fiind soluția pe cererea principală. Doar prezentul moment procesual permite aserțiuni de genul celor formulate de chematul în garanție, deoarece se situează în timp după momentul soluționării cererii principale.

Având în vedere cele arătate, curtea a constatat că apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, este nefondat .

În ceea ce o privește pe apelanta reclamantă, s-a reținut că aceasta a criticat soluția primei instanțe exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluționată acțiunea în revendicare.

Primul capăt de cerere viza constatarea preluării abuzive a apartamentului de către stat și revendicarea prin comparare de titluri.

Prima instanță a respins ca fiind lipsită de interes solicitarea de constatare a caracterului abuziv al preluării, deoarece legea română declară ca fiind abuzive toate preluările realizate în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum este și situația apartamentului în cauză. În aceste condiții, instanța de apel a reținut că excepția lipsei de interes a fost corect admisă, mai ales că, din perspectiva metodologiei soluționării acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului autorului pârâtului este subînțeles.

Relativ la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în privința soluției de respingere a acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelantei reclamante, întrucât prima instanță a reținut în mod corect că legea specială se aplică cu prioritate față de legea generală și că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot alege legea care li se aplică.

Într-o altă formulare, dar în același sens, s-a constatat că normele legale ce alcătuiesc regimul juridic al unui bun nu pot fi înlăturate de subiecții de drept. Atât timp cât legiuitorul a edictat o lege și a stabilit un anumit regim juridic pentru bunurile preluate abuziv, persoanele care pretind drepturi cu privire la respectivele bunuri, nu sunt îndreptățite să considere că bunului în legătură cu care doresc să-și valorifice drepturile nu îi este aplicabilă legea edictată special în acest scop.

Necesitatea aplicării uniforme a legii și caracterul unitar al acesteia, alături de principiul de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală, sunt aspecte care confirmă întru totul raționamentul primei instanțe.

Susținerile apelantei reclamante conform cărora, dată fiind valoarea mică de achiziționare, pârâții cumpărători nu ar beneficia de protecția Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu a fost reținută, cu motivarea că dreptul de proprietate este protejat de Convenție, indiferent de valoarea bunului ce face obiectul acestui drept.

În măsura în care ar fi făcut atât notificare pe Legea nr. 10/2001, cât și acțiune în anulare a actului de înstrăinare a apartamentului în termenul special de prescripție, reclamanta ar fi putut obține inclusiv restituirea în natură a bunului preluat abuziv, cu condiția ca acțiunea în anulare să fi fost admisă.

S-a mai reținut, că prima instanță a apreciat corect că prin neatacarea actului de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta a pierdut dreptul și posibilitatea de a obține bunul în natură. Această pierdere este rezultatul conduitei reclamantei și nu a vreunei ingerințe exterioare în drepturile recunoscute de lege, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului permite statelor să stabilească termene și proceduri în cadrul cărora persoanele trebuie să își exercite drepturile, precum și instituirea de sancțiuni cum sunt prescripția și decăderea pentru situațiile în care persoanele nu respectă termenele și procedurile stabilite.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta

S.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:

În respingerea apelului declarat de reclamantă, instanța de apel a motivat că aceasta nu poate să aleagă, în baza principiului disponibilității, legea aplicabilă cu privire la un anumit bun, și că acțiunea în revendicare trebuie soluționată în baza legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanta a solicitat înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru că dispozițiile acestei legi speciale vin în contradicție cu art. I din Primul protocol adițional la C.E.D.O. și nu pentru că aceasta vrea, în baza principiului disponibilității, ca cererea sa să se soluționeze doar în baza art. 480 C. civ., strict ca să evite o anumită reglementare, însă instanța de apel nu a soluționat primul motiv de apel, ce vizează neconformitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O., ci doar s-a mărginit să observe raportul dintre legea specială și legea generală, Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ.

S-a conchis că, în acest fel, instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns acestor critici și s-a limitat a analiza cu totul altceva, și anume raportul dintre legea specială și legea generală, deși acest aspect nu a făcut obiectul apelului, și că procedând în acest fel instanța de apel a încălcat art. 129 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.

Astfel, potrivii art. 20 din Constituție, convențiile internaționale, relative la protecția drepturilor omului, se aplică cu prioritate față de reglementarea națională.

Totodată, „normele cuprinse în Convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate, cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. Mai precis, jurisprudența Curții Europene este direct aplicabilă în sistemul român de drept și are forță constituțională și supralegislativă”.

Or, Curtea Europeană a stabilit, printr-o jurisprudență constantă, că vânzarea de către stat a bunului altuia unui terț de bună-credință, chiar anterior confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun; că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri; că privarea de proprietate coroborată cu absența totală unei despăgubiri reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat prin art. I din Primul protocol adițional la C.E.D.O., situație în care respectarea dreptului de proprietate al reclamantei nu este posibilă decât în două situații și anume, fie i se restituie în deplină proprietate și posesie bunul (capătul de cerere principal având ca obiect revendicare imobiliară), fie statul român îi acordă o despăgubire bănească efectivă pentru privarea de bun, într-un termen rezonabil, nu după mai mult de 10 ani, cât durează răspunsul în prezent.

Însă, în urma acestei jurisprudențe constante, statul român nu a luat nici o măsură pentru a modifica procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv, pentru a asigura o restituire efectivă și într-un termen rezonabil, iar consecința acestei indiferențe a statului român o reprezintă adoptarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, prin care s-a constatat, din nou, cu putere de lege, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt contrare Convenției și, prin urmare, statul a fost obligat să adopte în termen de 18 luni măsuri legislative și administrative de natură a face funcțională procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv.

Pronunțarea unei hotărâri pilot prin care statul a fost obligat să refacă procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu înseamnă că la acest moment există o procedură viabilă care să aibă ca efect restituirea bunului în litigiu, într-o formă sau alta, ci doar că statul român poate fi sancționat și în plan general, nu doar particular, cu privire la fiecare încălcare a dreptului la proprietate constatată de Curte, cum s-a întâmplat până în prezent.

Obligația statului de a asigura o modalitate de restituire efectivă și rapidă a imobilelor preluate abuziv nu s-a născut la momentul pronunțării hotărârii pilot, ci la momentul adoptării Legii nr. 112/1995, dar existența acestei obligații nu înseamnă că ea este și executată efectiv sau că va fi executată.

S-a mai arătat, că deși, prin motivul 2 de apel, reclamanta nu a susținut că pârâții-reclamanți nu beneficiază de protecția art. 1 din Primul protocol adițional C.E.D.O. și că nu au un bun, ci că prin sentința tribunalului, sub aspectul admiterii acțiunii în revendicare, nu se produce o încălcare a art. I din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, totuși instanța de apel a soluționat cu totul altceva și anume dacă pârâții au sau nu un bun.

S-a conchis, că, prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâții V.F.R. și V.I. nu suferă o privare de bun în neconcordanță cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceștia au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, la un preț social redus, care nu depășea 10% din valoarea reală a pieței, iar, în prezent, au la dispoziție două proceduri rapide și previzibile prin care pot obține valoarea de piață actuală a apartamentului, în temeiul art. 1337 C. civ. sau în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă reclamanta nu are la dispoziție o asemenea procedură rapidă și eficientă de a obține despăgubiri efective pentru bunul său, astfel că respingerea acțiunii în revendicare reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu instituie o procedură clară, accesibilă și care să aibă ca rezultat acordarea unei despăgubiri reale, efective, motiv pentru care trebuia conchide admisă cererea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru cele ce succed:

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat primul motiv de apel, privind neconformitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost formulat, ci s-a mărginit să observe raportul dintre legea specială și legea generală, Legea nr. 10/2001 și art. 480 C. civ.

Această critică este nefondată, deoarece, așa cum corect a reținut instanța de apel, apelul reclamantei a vizat sentința primei instanțe „exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluționată acțiunea în revendicare”.

Este adevărat că motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere, respectiv să arate în fapt și în drept considerentele care au condus la soluția respingerii apelului reclamantei, răspunzând fiecărui mijloc de apărare invocat de părți.

Însă, instanța de apel nu era obligată să răspundă explicit criticii expuse mai sus, deoarece aceasta constituia un argument folosit de reclamantă în susținerea singurului motiv de apel formulat de către aceasta, ce a vizat exclusiv soluționarea capătului de cerere în revendicare întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., de către prima instanță, deoarece, sub aspectul motivării, instanța trebuie să aibă în vedere numai mijloacele de apărare nu și argumentele pe care partea le invocă în susținerea mijloacelor de apărare.

De aceea, critica formulată de reclamantă în sensul că decizia recurată a fost pronunțată inclusiv cu încălcarea art. 129 C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța reține caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că,în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel că atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun ele se vor aplica ca atare.

În plus, se constată că reclamanta a ales să-și valorifice prerogativele pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în baza acestui act normativ.

În aceste condiții, avându-se în vedere și principiul electa una via, este evident că reclamanta nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său.

De precizat, că până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai socotit necesar să facă referite, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să le adopte în termenul de 18 luni.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că într-adevăr aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual”, nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei și nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită în speță a dispozițiilor legii speciale, ale Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ., sunt nefondate.

Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 32/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.