ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Judecata în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamanții M.M., G.N.F., G.N., G.L.A. și G.C.E. au solicitat instanței să constate că: terenul în suprafață de 6.765 mp, situat în București, Calea Piscului, a fost expropriat prin Decizia nr. 143 din 26 februarie 1959; în baza notificării nr. 253/2001 reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului; Primăria municipiului București, prin Dispoziția nr. 515 din 9 septembrie 2002, le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pretins, dar a dispus restituirea în natură numai a suprafeței de 4.288 mp, motivat de faptul că diferența de 2.074 mp este în prezent proprietate privată aparținând SC V.P.C.

SRL. Reclamanții au solicitat instanței să dispună restituirea în natură a suprafeței de 2.074 mp, care face parte din totalul de 6765 mp ce le-a fost recunoscută prin decizia nr. 515 din 09 septembrie 2002 a Primăriei municipiului București. Prin cererea precizatoare formulată ulterior, reclamanții au arătat că nu cheamă în judecată Primăria municipiului București într-o acțiune legată de aplicarea Legii nr. 10/2001, ci au chemat în judecată pe pârâta SC V.P.C. SRL, pentru a fi obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul menționat.

Prin sentința civilă nr. 3115 din 22 mai 2007, Judecătoria Sectorului 4 București a admis acțiunea și a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2035 mp, astfel cum a fost identificat în expertiza întocmită în cauză de expert C.M., instanța reținând, în esență, că terenul revendicat de reclamanți se află în posesia pârâtei, care l-a dobândit în baza unui contract de vânzare cumpărare, vânzătorul devenind la rândul său proprietar prin cumpărare în urma unor acte de vânzare cumpărare succesive, vânzătorii inițiali dobândind imobilul prin moștenire de la tatăl lor, care l-a dobândit prin schimb în anul 1968 cu Cooperativa Agricolă de Producție Popești.

S-a reținut de către această instanță că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 2884/1954 a Tribunalului Popular al raionului N. Bălcescu motivată în baza Decretului nr. 111/1951, terenul fiind considerat un bun fără stăpân. Prin decizia civilă nr. 1566/A din 30 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 4 București, a anulat sentința apelată și a reținut cauza ca fiind de competența tribunalului în primă instanță, motivat de faptul că valoarea obiectului pricinii este mai mare de 500.000 Ron. În rejudecare, prin încheierea din 30 mai 2008, tribunalul a respins excepția de netimbrare, excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității acțiunii și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 1295/F din 16 iulie 2008, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamanților; a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta SC V.P.C. SRL să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2035 mp. Analizând excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reținând că cererea cu care reclamanții au învestit instanța, astfel cum a fost precizată la 11 aprilie 2005, este una de revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. S-a reținut că terenul situat în str. Piscului, București, în suprafață de 7000 mp, a fost dobândit de M.R., potrivit actului dotal autentificat la 8 aprilie 1893, iar calitatea de moștenitor a reclamanților a rezultat din ansamblul înscrisurilor existente la dosar.

Analizând mai departe situația juridică a terenului, tribunalul a constatat că prin dispoziția nr. 515 din 9 septembrie 2002 Primarul General al municipiului București a dispus în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natura către reclamanți a suprafeței de 4288 m.p. din totalul de 6675 m.p., reținând că suprafața de 2074 m.p. este proprietate privată. Din raportul de expertiză întocmit de expert M.C., instanța de fond a reținut că suprafața de 2035 mp, nerestituită reclamanților este deținută de pârâtă, identificându-se ca parte din terenul de 3000 mp dobândit de pârâtă, prin contractul de vânzare cumpărare din 26 septembrie 1997 și identificată ca aflându-se în Urcușului, sector 4 București.

Instanța de fond a reținut că pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren, în baza contractului de vânzare cumpărare din 26 septembrie 1997 autentificat de B.N.P. C.P., încheiat cu vânzătoarea SC K.C. SRL. Aceasta, la rândul său l-a dobândit de la SC M.I. SRL, care la rândul său l-a dobândit de la SC SIR P.I. SRL, care l-a dobândit de la SC SIR M.I.E. SRL, care l-a dobândit de la numiții B.S., B.C. și B.I., care l-au dobândit prin moștenire de la tatăl lor, care l-a dobândit prin schimb în baza actului de schimb din 17 ianuarie 1968 încheiat cu Cooperativa Agricolă de Producție Popești. În speță, prima instanță a apreciat că dreptul autoarei reclamanților îndeplinește toate condițiile pentru valabilitate și opozabilitate, fiind dobândit în baza unui act translativ de proprietate, actul dotal, autentificat și transcris, astfel că, în baza art. 480 C. civ.

a admis acțiunea și a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2035 mp. Judecata în apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, susținând lipsa titlului autoarei reclamanților. A arătat că instanța de fond nu a rezolvat problema inadmisibilității acțiunii. Reclamanții au formulat o acțiune în revendicare de drept comun, fără să ceară anularea dispoziției Primarului General, iar, în raport de aceste împrejurări, instanța avea îndatorirea, în condițiile art. 129 C. proc. civ., să verifice caracterul admisibil al cererii și să se pronunțe cu prioritate asupra sa. Reclamanții nu au precizat temeiul juridic al cererii, astfel că instanța a făcut propria interpretare.

Pârâta a susținut că a contestat raportul de expertiză întocmit de expert M., iar obiecțiunile la raportul de expertiză trebuiau admise, fiind obiecțiuni pertinente privind respectarea elementelor geometrice (lungimi - lățimi) înscrise în raportul de expertiză și certificatul de moștenitor de pe urma numitei R.M. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, iar persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât dispoziția emisă nu a fost contestată în termenul legal.

Instanța de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică topografică, fiind desemnat pentru efectuarea acesteia expert D.M.A., obiectivul expertizei constând în identificarea imobilelor în litigiu, respectiv a terenurilor care s-au aflat în proprietatea autoarei reclamanților și a terenului deținut de pârâtă, prin raportare la actele de proprietate, planuri cadastrale, certificate de moștenitor, urmând ca expertul să precizeze dacă între cele două suprafețe de teren există sau nu o suprapunere. Prin decizia civilă nr. 284/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că reclamanții prin cererea precizată la data de 11 aprilie 2005, au arătat că cheamă în judecată în calitate de pârâtă pe SC V.P.C. SRL, solicitând să se dispună restituirea în natură a suprafeței de teren în suprafață de 2074 mp. Instanța de fond s-a preocupat de lămurirea obiectului cererii deduse judecății și a trecut la darea unei soluții stăruind în acordarea unei eficiente demersului judiciar al reclamanților, interpretând adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acțiunii. Instanța de apel a reținut că actul dotal autentificat sub nr. 2601 din 8 aprilie 1893, certificatele de moștenitor existente la dosarul cauzei și copia de la Arhivele Statului privind extrasul de pe tabloul cadastral, privind terenul din str. calea Piscului, atestă faptul că, proprietari asupra imobilului în litigiu sunt moștenitorii R.M.

Instanța de apel a mai reținut că la dosarul cauzei nu există dovezi în sensul trecerii imobilului în litigiu din patrimoniul statului în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție Popești, pentru ca acesta să aibă un drept de dispoziție asupra acestui teren. Calitatea de persoane îndreptățite le-a fost recunoscută reclamanților prin decizia emisă de Primăria Municipiului București. Apelanta a susținut că în mod greșit instanța de fond, reținând că reclamanții care au urmat procedura Legii nr. 10/2001, dar nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Referitor la această critică, instanța de apel a reținut că excepția inadmisibilității cererii este nefondată din perspectiva Deciziei nr. 33 pronunțată în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 în ședința din 9 iunie 2008, de către Î.C.C.J.

S-a concluzionat că atât reclamanții au un bun în sensul convenției – actul dotal autentic și transcris, cât și pârâta – contractul de vânzare-cumpărare și s-a purces la compararea titlurilor de proprietate ale acestora. S-a efectuat un atent examen jurisprudențial european și s-a constatat că reclamanții se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului, iar pârâta, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, are posibilitatea dezdăunării prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. Cu privire la criticile ce vizau expertiza efectuată de către expert M., s-a reținut că nu mai fac obiectul analizei câtă vreme s-a dispus efectuarea unei noi expertize în această cale de atac.

În ceea ce privește critica referitoare la motivarea lacunară a primei instanțe, curtea de apel a reținut că sentința atacată cuprinde argumentele structurate ce au dus la pronunțarea soluției. Judecata în recurs Împotriva deciziei civile nr. 284/A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticând, în esență, următoarele: Prin cererea introductivă reclamanții au solicitat restituirea în natură și confirmarea dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu. Instanța a cerut reclamanților să-și precizeze acțiunea și temeiul de drept, însă aceștia nu s-au conformat, astfel că instanța a dat propria interpretare.

Cele două instanțe de fond au reținut că reclamanții, care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ignorându-se astfel principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. Reclamanților li s-a emis Dispoziția Primarului General nr. 515 din 09 septembrie 2002 care nu a fost contestată în justiție în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a reținut că, la dosarul cauzei nu există dovezi în sensul trecerii imobilului din patrimoniul statului în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție Popești. Consideră că instanța avea obligația conform principiului privind "rolul activ" și cel al "egalității armelor" să dispună suplimentarea probatoriului în acest sens.

În ceea ce privește trimiterea instanței de apel la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J., arată că instanțele sunt obligate a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură, legea internă intră în conflict cu Convenția C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, adică, să se verifice, pe fond, dacă și pârâtul nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției. Concluzionează prin a arăta că, în speța dedusă judecății, nu suntem în situația revendicării prin comparare de titluri, deoarece, reclamanții nu dovedesc existența unui înscris propriu, prin care să facă dovada succesiunii proprietății între titlul lor și titlul autorului lor, ci dovedesc doar un titlu al autorului M.R., în timp ce pârâta invocă un titlu propriu, obținut de la un autor care este prezumat de drept, ca este proprietar.

Instanța a ignorat, iar reclamanții nu au răsturnat prin probe, prezumția de bună-credință a pârâtei. Se fac trimiteri la expertiza efectuată în apel, susținându-se că există neconcordanțe între imobilul identificat de expert și cel definit în actele de proprietate, nefiind elucidată problematica suprapunerii imobilelor. Recursul nu este fondat. Din analizarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauza de față a fost stabilită situația de fapt, respectiv a fost stabilit regimul juridic al imobilului litigios, modalitatea de preluare a acestuia ( preluare de stat în baza sentinței civile nr. 2884 din 22 noiembrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului N. Bălcescu, prin care se constatase că terenul este liber, fără stăpân ), identificarea terenului și implicit legea aplicabilă, aspecte lămuritoare, în raport de care prima instanță a apreciat că se impune judecarea pe fond a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

De altfel, din această perspectivă, trimiterile confuze ale reclamanților la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și solicitarea restituirii în natură în calitate de proprietari neposesori ce revendică un imobil aflat în posesia pârâtei, au determinat instanța să administreze toate probele pertinente și utile dezlegării cauzei, care să facă posibilă soluționarea legală a acesteia. Și în conformitate cu prevederile art. 129 C. proc. civ., instanța de fond a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea s-au configurat prin propria manifestare de voință a reclamanților (în cuprinsul cererii din 11 aprilie 2005, aceștia precizează, în mod expres, că solicită restituirea în natură a imobilului, iar concluziile ulterioare privesc preferabilitatea titlului de proprietate al antecesoarei lor, în raport de titlul de proprietate al pârâtei) - în special, modul de formulare al petitului acțiunii, faptul că reclamanții au urmat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția emisă li s-a comunicat că diferența de 2074 mp aparține unei persoane juridice de drept privat, cauza cererii de chemare în judecată, înțeleasă ca situație de fapt calificată juridic, ce constă în faptul că reclamanții se pretind proprietari ai suprafeței de teren care se află în posesia pârâtei - au îndreptățit instanțele anterioare să califice și, drept consecință, să cerceteze acțiunea - ca o acțiune în revendicare.

Acțiunea în revendicare dedusă judecății în aceste circumstanțe de fapt (prezentate în expunerea de motive a instanțelor fondului, susținute prin probele încuviințate și administrate în cauză) și de drept (în egală măsură antamate de instanța de apel), se impune a fi privită ca fiind expresia concretă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, menit să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate invocat în cauză - disputat de ambele părți cu interese contrare, în considerarea unor titluri de proprietate concrete, privite în dinamica lor, nedesființate prin nici o cale permisă de lege (căi de atac, acțiuni în nulitate) -, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în acest sens, sunt relevante cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României.

Jurisprudența instanțelor naționale a statuat, cu caracter de principiu, în privința acțiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că aceasta este admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, respectiv că aceasta trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 și următoarele C. civ.

Totodată, a fost reconfirmat caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare - consecință a naturii acțiunii și a caracterului perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv - cu precizarea că, această recunoaștere nu poate și nici nu trebuie să însemne, neapărat, obținerea bunului imobil de către titularul acțiunii, în orice condiții și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.

În egală măsură, trebuie avută în vedere decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este permisă și chiar indicată deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei acțiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanția dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a statuat în mod expres - în consonanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în concret cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe - că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra bunul în materialitatea sa. Din expunerea de motive a Cauzei Pincova și Pinc contra Republicii Cehe s-a reținut un alt argument pentru protejarea securității raporturilor juridice, anume că atenuarea consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, este unul legitim, însă rolul instanțelor de judecată este de a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european prezentată anterior se raportează în mod expres la exigențele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, respectiv la preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante - unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice (în sensul că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată - cauza Brumărescu contra României) Concluzia finală a deciziei pronunțate în interesul legii a fost aceea că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților aflate în conflict judiciar în speța supusă atenției, instanțele au ținut cont de toate aceste considerente prezentate în paragrafele anterioare, care clarifică în mare parte, sub aspectul elementelor esențiale, raportul juridic litigios, astfel cum acesta s-a configurat în decursul întregii perioade de acțiune a legislației civile cu incidență asupra drepturilor/intereselor patrimoniale ale părților. Prin modalitatea în care reclamanții au înțeles să-și valorifice dreptul de proprietate, abordând anterior procedura administrativă și clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu, în urma emiterii dispoziției, din care a rezultat că bunul se află în posesia pârâtei, se poate concluziona în sensul că, reclamanții și pârâta, la momentul confruntării titlurilor de proprietate, justificau existența unui bun actual în patrimoniul lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Astfel, instanțele nu au contestat că societatea-pârâtă beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată speranța ei legitimă de a se bucura de acest bun – contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1997 de B.N.P. C.P. S-a constatat că dreptul de proprietate al pârâtei se sprijină pe o succesiune de titluri care au la bază actul de schimb întocmit de CAP Popești. Pârâta a criticat lipsa rolului activ al instanțelor în a administra dovezi cu privire la trecerea bunului din patrimoniul statului în cel al CAP Popești. Or, instanțele au stăruit în aflarea adevărului, la dosarul cauzei fiind depuse toate înscrisurile care au stat la baza transmiterilor succesive ale dreptului de proprietate.

De altfel, instanța a constatat că, prin dispoziția emisă de Primarul municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 4288 mp, ceea ce denotă faptul că imobilul, în integralitatea sa, nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, care ar fi fost aplicabilă în situația terenurilor fostelor CAP. Totodată, reclamanții au exhibat propriul titlu de proprietate – actul dotal din 08 aprilie 1893. După compararea acestor titluri, în mod just instanțele au concluzionat că titlul reclamanților este preferabil, deoarece aceștia se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, autentificat și transcris, titlu ce le-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, prin decizia emisă de unitatea administrativă locală.

Soluția este conformă și cu principiul echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de proprietar, are posibilitatea introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului, iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea lipsit de bunul său, fără nicio culpă și fără o despăgubire. În această situație, a aplica teoria bunei credințe a subdobânditorului, așa cum susține recurenta prin motivele de recurs, ar echivala cu o expropriere de fapt a proprietarului inițial, ceea ce este contrar legii. În ceea ce privește critica referitoare la considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte va avea în vedere soluția legislativă expresă prescrisă de art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit căreia pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. intervine modificarea hotărârii, în contextul constatării prioritare a legalității soluției instanței de apel. Unele inadvertențe din conținutul hotărârii atacate, relevate de recurentă, sunt consecința unei analize structurate pe fiecare element în parte al considerentelor hotărârii, ea însăși determinată de modalitățile distincte și succesive de valorificare a pretinselor drepturi în justiție de fiecare din părțile procesului, respectiv de incidența și valorizarea în timp a efectelor actelor normative, cu privire la situația patrimonială proprie. Expunerea de motive a hotărârii atacate a relevat premisa stabilirii corecte și depline a situației de fapt a cauzei pendinte, în raport de care instanța a procedat la aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale considerate ca fiind incidente în cauză.

Instanța de recurs nu poate proceda, astfel cum solicită pârâta, nici la analizarea criticii de netemeinicie, referitoare la modalitatea de apreciere a probatoriilor relative la identificarea terenului în litigiu de către instanțele de fond, întrucât astfel de critici, urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., scapă controlului instanței de recurs. Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC V.P.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 284/ A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.