ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Judecata în primă

instanță

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 4 București, reclamanții M.M., G.N.F., G.N., G.L.A. și

G.C.E. au solicitat instanței să constate că: terenul în suprafață de 6.765 mp,

situat în București, Calea Piscului, a fost expropriat prin Decizia nr. 143 din

26 februarie 1959; în baza notificării nr. 253/2001 reclamanții au solicitat

restituirea în natură a terenului; Primăria municipiului București, prin

Dispoziția nr. 515 din 9 septembrie 2002, le-a recunoscut dreptul de

proprietate asupra terenului pretins, dar a dispus restituirea în natură numai

a suprafeței de 4.288 mp, motivat de faptul că diferența de 2.074 mp este în

prezent proprietate privată aparținând SC V.P.C. SRL. Reclamanții au solicitat

instanței să dispună restituirea în natură a suprafeței de 2.074 mp, care face

parte din totalul de 6765 mp ce le-a fost recunoscută prin decizia nr. 515 din

09 septembrie 2002 a Primăriei municipiului București.

Prin cererea

precizatoare formulată ulterior, reclamanții au arătat că nu cheamă în judecată

Primăria municipiului București într-o acțiune legată de aplicarea Legii nr. 10/2001,

ci au chemat în judecată pe pârâta SC V.P.C. SRL, pentru a fi obligată să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul menționat.

Prin sentința civilă nr.

3115 din 22 mai 2007, Judecătoria Sectorului 4 București a admis acțiunea și a

obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 2035 mp, astfel cum a fost identificat în

expertiza întocmită în cauză de expert C.M., instanța reținând, în esență, că

terenul revendicat de reclamanți se află în posesia pârâtei, care l-a dobândit

în baza unui contract de vânzare cumpărare, vânzătorul devenind la rândul său

proprietar prin cumpărare în urma unor acte de vânzare cumpărare succesive,

vânzătorii inițiali dobândind imobilul prin moștenire de la tatăl lor, care l-a

dobândit prin schimb în anul 1968 cu Cooperativa Agricolă de Producție Popești.

S-a reținut de către această instanță că imobilul a intrat în proprietatea

statului în baza sentinței civile nr. 2884/1954 a Tribunalului Popular al

raionului N. Bălcescu motivată în baza Decretului nr. 111/1951, terenul fiind

considerat un bun fără stăpân.

Prin decizia civilă nr.

1566/A din 30 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 4 București, a

anulat sentința apelată și a reținut cauza ca fiind de competența tribunalului

în primă instanță, motivat de faptul că valoarea obiectului pricinii este mai

mare de 500.000 Ron.

În rejudecare, prin

încheierea din 30 mai 2008, tribunalul a respins excepția de netimbrare,

excepția lipsei de obiect și excepția inadmisibilității acțiunii și a unit cu

fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Prin sentința civilă nr.

1295/F din 16 iulie 2008, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins

excepția lipsei calității procesuale a reclamanților; a admis acțiunea astfel

cum a fost precizată și a obligat pârâta SC V.P.C. SRL să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 2035 mp.

Analizând excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a constatat că

este neîntemeiată, reținând că cererea cu care reclamanții au învestit

instanța, astfel cum a fost precizată la 11 aprilie 2005, este una de

revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. S-a

reținut că terenul situat în str. Piscului, București, în suprafață de 7000 mp,

a fost dobândit de M.R., potrivit actului dotal autentificat la 8 aprilie 1893,

iar calitatea de moștenitor a reclamanților a rezultat din ansamblul

înscrisurilor existente la dosar.

Analizând mai departe

situația juridică a terenului, tribunalul a constatat că prin dispoziția nr. 515

din 9 septembrie 2002 Primarul General al municipiului București a dispus în

baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natura către reclamanți a suprafeței de

4288 m.p. din totalul de 6675 m.p., reținând că suprafața de 2074 m.p. este

proprietate privată. Din raportul de expertiză întocmit de expert M.C.,

instanța de fond a reținut că suprafața de 2035 mp, nerestituită reclamanților

este deținută de pârâtă, identificându-se ca parte din terenul de 3000 mp

dobândit de pârâtă, prin contractul de vânzare cumpărare din 26 septembrie 1997

și identificată ca aflându-se în Urcușului, sector 4 București.

Instanța de fond a

reținut că pârâta a invocat dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de

teren, în baza contractului de vânzare cumpărare din 26 septembrie 1997

autentificat de B.N.P. C.P., încheiat cu vânzătoarea SC K.C. SRL. Aceasta, la

rândul său l-a dobândit de la SC M.I. SRL, care la rândul său l-a dobândit de

la SC SIR P.I. SRL, care l-a dobândit de la SC SIR M.I.E. SRL, care l-a

dobândit de la numiții B.S., B.C. și B.I., care l-au dobândit prin moștenire de

la tatăl lor, care l-a dobândit prin schimb în baza actului de schimb din 17

ianuarie 1968 încheiat cu Cooperativa Agricolă de Producție Popești.

În speță, prima

instanță a apreciat că dreptul autoarei reclamanților îndeplinește toate

condițiile pentru valabilitate și opozabilitate, fiind dobândit în baza unui

act translativ de proprietate, actul dotal, autentificat și transcris, astfel

că, în baza art. 480 C. civ. a admis acțiunea și a obligat pârâta să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață

de 2035 mp.

Judecata în apel

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta, susținând lipsa titlului autoarei

reclamanților. A arătat că instanța de fond nu a rezolvat problema

inadmisibilității acțiunii. Reclamanții au formulat o acțiune în revendicare de

drept comun, fără să ceară anularea dispoziției Primarului General, iar, în

raport de aceste împrejurări, instanța avea îndatorirea, în condițiile art. 129

C. proc. civ., să verifice caracterul admisibil al cererii și să se pronunțe cu

prioritate asupra sa. Reclamanții nu au precizat temeiul juridic al cererii,

astfel că instanța a făcut propria interpretare.

Pârâta a susținut că

a contestat raportul de expertiză întocmit de expert M., iar obiecțiunile la

raportul de expertiză trebuiau admise, fiind obiecțiuni pertinente privind

respectarea elementelor geometrice (lungimi - lățimi) înscrise în raportul de

expertiză și certificatul de moștenitor de pe urma numitei R.M.

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul comun, iar persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu

mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât

dispoziția emisă nu a fost contestată în termenul legal.

Instanța de apel a

dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică topografică, fiind

desemnat pentru efectuarea acesteia expert D.M.A., obiectivul expertizei

constând în identificarea imobilelor în litigiu, respectiv a terenurilor care

s-au aflat în proprietatea autoarei reclamanților și a terenului deținut de

pârâtă, prin raportare la actele de proprietate, planuri cadastrale,

certificate de moștenitor, urmând ca expertul să precizeze dacă între cele două

suprafețe de teren există sau nu o suprapunere.

Prin decizia civilă nr.

284/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâtă. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că reclamanții

prin cererea precizată la data de 11 aprilie 2005, au arătat că cheamă în

judecată în calitate de pârâtă pe SC V.P.C. SRL, solicitând să se dispună

restituirea în natură a suprafeței de teren în suprafață de 2074 mp. Instanța

de fond s-a preocupat de lămurirea obiectului cererii deduse judecății și a

trecut la darea unei soluții stăruind în acordarea unei eficiente demersului

judiciar al reclamanților, interpretând adecvat cererea de chemare în judecată,

potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Instanța de apel a

reținut că actul dotal autentificat sub nr. 2601 din 8 aprilie 1893,

certificatele de moștenitor existente la dosarul cauzei și copia de la Arhivele

Statului privind extrasul de pe tabloul cadastral, privind terenul din str.

calea Piscului, atestă faptul că, proprietari asupra imobilului în litigiu sunt

moștenitorii R.M.

Instanța de apel a

mai reținut că la dosarul cauzei nu există dovezi în sensul trecerii imobilului

în litigiu din patrimoniul statului în patrimoniul Cooperativei Agricole de

Producție Popești, pentru ca acesta să aibă un drept de dispoziție asupra

acestui teren.

Calitatea de persoane

îndreptățite le-a fost recunoscută reclamanților prin decizia emisă de Primăria

Municipiului București.

Apelanta a susținut

că în mod greșit instanța de fond, reținând că reclamanții care au urmat

procedura Legii nr. 10/2001, dar nu au obținut restituirea în natură a

imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. Referitor la această critică, instanța de apel a reținut că

excepția inadmisibilității cererii este nefondată din perspectiva Deciziei nr. 33

pronunțată în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 în ședința din 9 iunie 2008,

de către Î.C.C.J.

S-a concluzionat că

atât reclamanții au un bun în sensul convenției – actul dotal autentic și

transcris, cât și pârâta – contractul de vânzare-cumpărare și s-a purces la

compararea titlurilor de proprietate ale acestora.

S-a efectuat un atent

examen jurisprudențial european și s-a constatat că reclamanții se află în

posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului, iar pârâta, ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare, are posibilitatea dezdăunării prin

efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337

și urm. C. civ.

Cu privire la

criticile ce vizau expertiza efectuată de către expert M., s-a reținut că nu

mai fac obiectul analizei câtă vreme s-a dispus efectuarea unei noi expertize

în această cale de atac.

În ceea ce privește

critica referitoare la motivarea lacunară a primei instanțe, curtea de apel a

reținut că sentința atacată cuprinde argumentele structurate ce au dus la

pronunțarea soluției.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei

civile nr. 284/A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâta,

încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticând, în

esență, următoarele:

Prin cererea introductivă

reclamanții au solicitat restituirea în natură și confirmarea dreptului de

proprietate pentru imobilul în litigiu. Instanța a cerut reclamanților să-și

precizeze acțiunea și temeiul de drept, însă aceștia nu s-au conformat, astfel

că instanța a dat propria interpretare. Cele două instanțe de fond au reținut

că reclamanții, care au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar nu

au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ignorându-se astfel

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu

mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta

situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Cu atât mai

mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita

ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

C.E.D.O.

Reclamanților li s-a

emis Dispoziția Primarului General nr. 515 din 09 septembrie 2002 care nu a

fost contestată în justiție în termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Instanța de apel a

reținut că, la dosarul cauzei nu există dovezi în sensul trecerii imobilului

din patrimoniul statului în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producție

Popești. Consideră că instanța avea obligația conform principiului privind

"rolul activ" și cel al "egalității armelor" să dispună

suplimentarea probatoriului în acest sens.

În ceea ce privește

trimiterea instanței de apel la decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J.,

arată că instanțele sunt obligate a analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură, legea internă intră în conflict cu Convenția

C.E.D.O. și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, adică, să se verifice, pe fond, dacă

și pârâtul nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției.

Concluzionează prin a

arăta că, în speța dedusă judecății, nu suntem în situația revendicării prin

comparare de titluri, deoarece, reclamanții nu dovedesc existența unui înscris

propriu, prin care să facă dovada succesiunii proprietății între titlul lor și

titlul autorului lor, ci dovedesc doar un titlu al autorului M.R., în timp ce

pârâta invocă un titlu propriu, obținut de la un autor care este prezumat de

drept, ca este proprietar.

Instanța a ignorat,

iar reclamanții nu au răsturnat prin probe, prezumția de bună-credință a

pârâtei.

Se fac trimiteri la

expertiza efectuată în apel, susținându-se că există neconcordanțe între

imobilul identificat de expert și cel definit în actele de proprietate, nefiind

elucidată problematica suprapunerii imobilelor.

Recursul nu este fondat.

Din analizarea

actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauza de față a fost stabilită

situația de fapt, respectiv a fost stabilit regimul juridic al imobilului

litigios, modalitatea de preluare a acestuia ( preluare de stat în baza

sentinței civile nr. 2884 din 22 noiembrie 1954 a Tribunalului Popular al

Raionului N. Bălcescu, prin care se constatase că terenul este liber, fără

stăpân ), identificarea terenului și implicit legea aplicabilă, aspecte

lămuritoare, în raport de care prima instanță a apreciat că se impune judecarea

pe fond a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.

De altfel, din

această perspectivă, trimiterile confuze ale reclamanților la dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și solicitarea restituirii în natură în calitate de proprietari

neposesori ce revendică un imobil aflat în posesia pârâtei, au determinat

instanța să administreze toate probele pertinente și utile dezlegării cauzei,

care să facă posibilă soluționarea legală a acesteia.

Și în conformitate cu

prevederile art. 129 C. proc. civ., instanța de fond a stăruit, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Circumstanțele

particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea s-au configurat prin

propria manifestare de voință a reclamanților (în cuprinsul cererii din 11

aprilie 2005, aceștia precizează, în mod expres, că solicită restituirea în

natură a imobilului, iar concluziile ulterioare privesc preferabilitatea

titlului de proprietate al antecesoarei lor, în raport de titlul de proprietate

al pârâtei) - în special, modul de formulare al petitului acțiunii, faptul că

reclamanții au urmat procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, iar prin

dispoziția emisă li s-a comunicat că diferența de 2074 mp aparține unei

persoane juridice de drept privat, cauza cererii de chemare în judecată,

înțeleasă ca situație de fapt calificată juridic, ce constă în faptul că

reclamanții se pretind proprietari ai suprafeței de teren care se află în

posesia pârâtei - au îndreptățit instanțele anterioare să califice și, drept

consecință, să cerceteze acțiunea - ca o acțiune în revendicare.

Acțiunea în

revendicare dedusă judecății în aceste circumstanțe de fapt (prezentate în

expunerea de motive a instanțelor fondului, susținute prin probele încuviințate

și administrate în cauză) și de drept (în egală măsură antamate de instanța de

apel), se impune a fi privită ca fiind expresia concretă a dreptului de acces

la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, menit să

statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate

invocat în cauză - disputat de ambele părți cu interese contrare, în

considerarea unor titluri de proprietate concrete, privite în dinamica lor,

nedesființate prin nici o cale permisă de lege (căi de atac, acțiuni în

nulitate) -, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui

atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în acest sens, sunt relevante

cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României.

Jurisprudența

instanțelor naționale a statuat, cu caracter de principiu, în privința acțiunii

în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că

aceasta este admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție,

pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate,

respectiv că aceasta trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor

de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub

anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor

aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 și următoarele C. civ.

Totodată, a fost reconfirmat caracterul imprescriptibil al acțiunii în

revendicare - consecință a naturii acțiunii și a caracterului perpetuu al

dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv - cu

precizarea că, această recunoaștere nu poate și nici nu trebuie să însemne,

neapărat, obținerea bunului imobil de către titularul acțiunii, în orice

condiții și indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu

acest bun.

În egală măsură,

trebuie avută în vedere decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la

admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în

soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este permisă

și chiar indicată deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau

din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate

exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile

jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză

întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin statuarea de

către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele

particulare ale fiecărei acțiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict

cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice, se dă expresie deplinei

jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească

asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul

oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanția dreptului

de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces

echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a statuat în mod

expres - în consonanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

în concret cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe - că, atunci când

există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun

în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se

fi recunoscut dreptul de a păstra bunul în materialitatea sa.

Din expunerea de

motive a Cauzei Pincova și Pinc contra Republicii Cehe s-a reținut un alt

argument pentru protejarea securității raporturilor juridice, anume că atenuarea

consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul

regim comunist, este unul legitim, însă rolul instanțelor de judecată este de a

se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri

disproporționate.

Ideea reținută în

jurisprudența instanței de contencios european prezentată anterior se

raportează în mod expres la exigențele dreptului la un proces echitabil,

garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, respectiv la preeminența dreptului

ca element de patrimoniu comun statelor contractante - unul dintre elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității

raporturilor juridice (în sensul că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu

trebuie rediscutată - cauza Brumărescu contra României)

Concluzia finală a

deciziei pronunțate în interesul legii a fost aceea că aplicarea altor

dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă

sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor

apărate de Convenție aparținând altor persoane.

În analiza

comparativă a titlurilor de proprietate ale părților aflate în conflict

judiciar în speța supusă atenției, instanțele au ținut cont de toate aceste

considerente prezentate în paragrafele anterioare, care clarifică în mare

parte, sub aspectul elementelor esențiale, raportul juridic litigios, astfel

cum acesta s-a configurat în decursul întregii perioade de acțiune a

legislației civile cu incidență asupra drepturilor/intereselor patrimoniale ale

părților.

Prin modalitatea în

care reclamanții au înțeles să-și valorifice dreptul de proprietate, abordând

anterior procedura administrativă și clarificarea situației juridice a

imobilului în litigiu, în urma emiterii dispoziției, din care a rezultat că

bunul se află în posesia pârâtei, se poate concluziona în sensul că,

reclamanții și pârâta, la momentul confruntării titlurilor de proprietate,

justificau existența unui bun actual în patrimoniul lor, în sensul articolului

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Astfel, instanțele nu

au contestat că societatea-pârâtă beneficiază de existența unui bun în sensul

autonom stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată

speranța ei legitimă de a se bucura de acest bun – contractul de vânzare-cumpărare

din 26 septembrie 1997 de B.N.P. C.P. S-a constatat că dreptul de proprietate

al pârâtei se sprijină pe o succesiune de titluri care au la bază actul de

schimb întocmit de CAP Popești.

Pârâta a criticat

lipsa rolului activ al instanțelor în a administra dovezi cu privire la

trecerea bunului din patrimoniul statului în cel al CAP Popești. Or, instanțele

au stăruit în aflarea adevărului, la dosarul cauzei fiind depuse toate

înscrisurile care au stat la baza transmiterilor succesive ale dreptului de

proprietate. De altfel, instanța a constatat că, prin dispoziția emisă de

Primarul municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 4288 mp, ceea ce denotă faptul că

imobilul, în integralitatea sa, nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, care ar

fi fost aplicabilă în situația terenurilor fostelor CAP.

Totodată, reclamanții

au exhibat propriul titlu de proprietate – actul dotal din 08 aprilie 1893.

După compararea

acestor titluri, în mod just instanțele au concluzionat că titlul reclamanților

este preferabil, deoarece aceștia se află în posesia titlului originar de

proprietate asupra imobilului revendicat, autentificat și transcris, titlu ce

le-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin recunoașterea nevalabilității

preluării imobilului de către stat, prin decizia emisă de unitatea

administrativă locală.

Soluția este conformă

și cu principiul echității juridice, deoarece terțul dobânditor, fiind evins de

proprietar, are posibilitatea introducerii unei acțiuni împotriva vânzătorului,

iar pentru cheltuielile făcute poate fi despăgubit, în condițiile legii, fără a

suferi o pagubă în patrimoniu, în timp ce adevăratul proprietar s-ar vedea

lipsit de bunul său, fără nicio culpă și fără o despăgubire. În această

situație, a aplica teoria bunei credințe a subdobânditorului, așa cum susține

recurenta prin motivele de recurs, ar echivala cu o expropriere de fapt a

proprietarului inițial, ceea ce este contrar legii.

În ceea ce privește

critica referitoare la considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei

recurate, Înalta Curte va avea în vedere soluția legislativă expresă prescrisă

de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia pentru motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. intervine modificarea hotărârii, în

contextul constatării prioritare a legalității soluției instanței de apel.

Unele inadvertențe

din conținutul hotărârii atacate, relevate de recurentă, sunt consecința unei

analize structurate pe fiecare element în parte al considerentelor hotărârii,

ea însăși determinată de modalitățile distincte și succesive de valorificare a

pretinselor drepturi în justiție de fiecare din părțile procesului, respectiv

de incidența și valorizarea în timp a efectelor actelor normative, cu privire la

situația patrimonială proprie. Expunerea de motive a hotărârii atacate a

relevat premisa stabilirii corecte și depline a situației de fapt a cauzei

pendinte, în raport de care instanța a procedat la aplicarea și interpretarea

dispozițiilor legale considerate ca fiind incidente în cauză.

Instanța de recurs nu

poate proceda, astfel cum solicită pârâta, nici la analizarea criticii de

netemeinicie, referitoare la modalitatea de apreciere a probatoriilor relative

la identificarea terenului în litigiu de către instanțele de fond, întrucât

astfel de critici, urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., scapă controlului instanței de recurs.

Pentru toate aceste

considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC V.P.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 284/ A din 29

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 martie 2011.