ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4791/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4791/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 606/ C din 5 mai 2010
pronunțată de Tribunalul Neamț a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P.I.A.
în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor
Publice, s-a constatat că sunt de drept condamnări cu caracter politic
condamnările defunctului P.T.I., pronunțate prin sentința penală nr. 953 din 18
noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Galați și prin sentința penală nr. 294
din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Iași. Totodată a fost obligat pârâtul să
plătească reclamantului suma de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări ale autorului său,
respectiv suma de 8.900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
În justificarea
soluției, prima instanță a reținut următoarele:
Tatăl reclamantului, (așa
cum este prezentat în lucrarea „Martiri pentru H., din România, în perioada
regimului comunist“) a avut o primă și serioasă confruntare cu autoritățile în
anii 1949-1950, când, aflate în urmărirea unui avocat cu aceleași nume și
prenume cu ale sale (fără vreo legătură de rudenie), condamnat pentru
activitatea desfășurată în cursul anilor 1947-1948, într-o organizație
considerată subversivă, de tip fascist legionar, organele „Securității
Poporului“ au constatat că mai mulți cetățeni (în număr de 12), printre care și
preotul P.T.I., au acordat acestuia găzduire, ori ajutor în bani, pâine,
alimente, țigări, cărți, facilitarea sustragerii din fața urmăririi
autorităților și chiar construirea unui bordei, la marginea unei păduri, drept
adăpost, deși cunoșteau situația politică a respectivei persoane. Cei 12
cetățeni au făcut obiectul unei anchete militare, iar 10 dintre ei, inclusiv
preotul P., au fost arestați preventiv, în perioada 15 decembrie 1949-5 iunie
1950, ceilalți doi fiind, unul arestat la 27 septembrie 1952, iar celălalt,
fugar.
O săptămână mai
târziu, Tribunalul Militar Galați a condamnat cei 12 inculpați pentru
săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit
de art. 209 partea IV C. pen., prin sentința nr. 953 din 18 noiembrie 1950,
devenită definitivă prin decizia nr. 707 din 23 martie 1951, prin care Curtea
Militară de Casare și Justiție a respins ca nemotivat și neîntemeiat recursul
declarat de 7 dintre inculpați. În sarcina tatălui reclamantului s-a reținut
doar fapta de a fi dat alimente (pâine și brânză) avocatului legionar, faptă
recunoscută de la primele cercetări, pentru care a primit 1 (un) an de
închisoare corecțională, executată integral, întrucât, în baza mandatului de
arestare din 6 aprilie 1951, emis de Parchetul Militar Galați, arestul
preventiv a fost continuat prin încarcerarea sa, la data de 19 aprilie 1951, în
Penitenciarul Principal Galați.
Prin sentința penală nr.
294 din 19 mai 1959, rămasă definitivă prin respingerea recursului (Decizia penală
nr. 1666 din 23 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militare)
Tribunalul Militar M.U. Iași arată, însă, că tatăl reclamantului, asemeni altor
10 inculpați judecați în același Dosar nr. 290/1959, a avut cunoștință despre
existența unei organizații contrarevoluționare, în luna februarie 1957,
coinculpatul C.I. propunându-i să creeze un grup subversiv în satul Lunca și
înmânându-i un extras din programul organizației subversive „F.E.P.“, privind
organizarea și sarcinile grupurilor subversive pe sate și comune.
Deși din probele
dosarului, inclusiv interogatoriul preotului, tribunalul a reținut că,
neîndoielnic, P.T.I. „nu a activat pe linie de organizație subversivă“, pentru
că el „nici n-a denunțat organelor de stat atât pe Corniță Ion, cât și pe complicii
săi, pentru a-i aresta“, s-a apreciat că acest fapt prohibit de lege a fost
comis cu intenție culpabilă și constituie infracțiunea de omisiunea denunțării,
prevăzută și pedepsită de art. 228 rap. la art. 209 pct. 1 C. pen., pentru care
a fost condamnat la 10 (zece) ani închisoare corecțională și 5 (cinci) ani
interdicție corecțională a exercițiului drepturilor civile prevăzute de art. 58
pct. 2-4 C. pen. și la confiscarea averii totale personale (în care scop, încă
din data de 13 ianuarie 1959, un ofițer din cadrul U.M. Bacău a întocmit
procesul-verbal, asistat de președintele cooperativei și de un locuitor al
comunei Filipeni a declarat și a pus sub sechestru asigurator averea mobilă și
imobilă a, pe atunci, învinuitului P.T.I., bunurile fiind lăsate în custodia
soției acestuia).
Pentru executarea
acestei sentințe penale, tribunalul a emis mandatul de arestare din 30 iunie 1959,
în baza căruia cel vizat a fost încarcerat în Penitenciarul Jilava (7 iulie 1959),
pe coperta Dosarului nr. 395/1958 (fila 175) fiind indicate drept locuri de
detenție U.M.
Bacău, și
Penitenciarele Bacău, Jilava, Galați și Botoșani, în acesta din urmă survenind,
la 2 decembrie 1961 (adică la doar trei ani de la arestarea preventivă),
decesul tatălui reclamantului, diagnosticat, conform extrasului de moarte din 4
decembrie 1961 (fila 227), cu T.B.C. pulmonar evolutiv și colită cronică
ulcero-necrotică.
Prin decizia nr. 28
din 26 iunie 1969, Tribunalul Suprem a admis recursul extraordinar declarat de
Procurorul General împotriva sentinței penale nr. 294 din 19 mai 1959 a
Tribunalului Militar Iași, a deciziei nr. 1666 din 23 iunie 1959 a Tribunalului
Militar al Regiunii a II-a militare și a celorlalte hotărâri date în legătură
cu P.T.I. și alți 9 inculpați din Dosarul nr. 260/1959, pe care le-a casat în
părțile privitoare la aceștia, în sensul achitării lor, în baza art. 11 pct. 2 lit.
a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât faptele săvârșite nu întrunesc
elementele constitutive ale infracțiunilor imputate.
S-a reținut cu privire la primul capăt de cerere care are
ca obiect constatarea de către instanță a caracterului politic al celor două
condamnări suferite de preotul P.T.I., ca fiind o constatare inutilă, întrucât
temeiurile juridice ale infracțiunilor pentru care acesta a fost condamnat sunt
enumerate expres la lit. a) a alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009,
printre cele ale faptelor pentru condamnările ce constituie de drept condamnări
cu caracter politic.
În soluționarea
capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri
bănești pentru prejudiciul moral suferit de P.T.I. și familia acestuia, în
general, dar și de reclamant și propria sa familie, în special, prin condamnările
ilegale examinate, tribunalul a apreciat că, în lipsa unor criterii legale de
determinare a cuantumului daunelor morale, suma de 120.000 euro poate fi
considerată suficientă și echitabilă pentru repararea (dacă, și în măsura în
care mai este posibil) prejudiciului moral și consecințelor dăunătoare suferite
de autorul reclamantului Tribunalul a admis cererea reclamantului de obligare a
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dat fiind faptul că
pârâtul este partea căzută în pretenții.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat apel în termen legal pârâtul Statul Român, iar prin decizia
civilă nr. 62 din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu
minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a admis apelul promovat;
a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a respins cererea privind despăgubirile,
ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii.
Pentru a se pronunța
astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Hotărârea primei
instanțe de admitere a acțiunii reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art.
5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții declarate
neconstituționale prin Deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 ale
Curții Constituționale.
Referitor la efectele
deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea, în mod constant Curtea
Constituțională a stabilit sfera obligativității erga omnes a deciziilor
întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 alin. (3), 6 (fost 23 anterior
republicării) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 147 lit. d) din
Constituția României (fost art. 144 lit. c) anterior republicării).
În acest sens s-a
apelat la deciziile nr. 169/1999, nr. 186/1999, prin care se statuează că
prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai
poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de
autoritățile și instituțiile publice, încetându-și efectele pentru viitor, de
la data publicării deciziei în M. Of. al României, conform dispozițiilor art. 145
alin. (2) din Constituția României.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A. pentru
nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
criticilor formulate, reclamantul a arătat că prin hotărârea recurată a fost
încălcat principiul egalității în drepturi și principiul neretroactivității
legii civile noi.
Astfel, consideră
recurentul reclamant că Decizia 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu
poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor
acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
Examinând hotărârea
atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.
9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi
respins pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358
din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.
a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și
măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea
neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte
juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință
inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe
textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4)
din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general
obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru
particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.
Fiind vorba de o
normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate
fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue
să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de
noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că
deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie
unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce
înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau
situațiilor juridice deja constituite.
Se va face însă
distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea
nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și
situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea
condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului
juridic care le-a dat naștere.
Rezultă că în cazul
situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților
și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse
legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în
vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme
supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații
juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în
justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,
întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,
surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența
noului act normativ.
Este vorba, în
ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,
sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană
îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii
prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale
realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată
să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și
nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții
legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor
deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și
Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că
„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie
aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și
considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în
perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își
găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai
există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția
de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau
obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea
eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.
Continuând să aplice
o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au
încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale
jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul
intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Ideea priorității
textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în
materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța
constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care
să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu
se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul
nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine
stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și
libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența
unor motive obiective și rezonabile.
Referitor la noțiunea
de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde
atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza
cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține
beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a
Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora
intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi
care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,
de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea
întinderii lor.
Sub acest aspect, în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de
restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii
condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și
administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor
interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi
considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o
valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas
împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007).
În mod asemănător s-a
reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea
din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță
condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru
restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii
judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este
vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,
ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând
să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei
de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,
din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un
bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența
instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau
stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”
(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18
octombrie 2002).
Rezultă că, în
absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior
apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența
unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă
în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic
referire reclamantul.
Referitor la noțiunea
de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care
aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare
patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în
măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când
existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a
instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea
jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii
în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în
dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea
dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În sensul
considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07
noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor
Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)
lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic
și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai
pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010
a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie
2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 29
iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării
deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu
își mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor
expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în
aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat,
recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 62 din 29 iunie
2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de
muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 25 iunie 2012.