ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4791/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 606/ C din 5 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că sunt de drept condamnări cu caracter politic condamnările defunctului P.T.I., pronunțate prin sentința penală nr. 953 din 18 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Galați și prin sentința penală nr. 294 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Iași. Totodată a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări ale autorului său, respectiv suma de 8.900 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

În justificarea soluției, prima instanță a reținut următoarele: Tatăl reclamantului, (așa cum este prezentat în lucrarea „Martiri pentru H., din România, în perioada regimului comunist“) a avut o primă și serioasă confruntare cu autoritățile în anii 1949-1950, când, aflate în urmărirea unui avocat cu aceleași nume și prenume cu ale sale (fără vreo legătură de rudenie), condamnat pentru activitatea desfășurată în cursul anilor 1947-1948, într-o organizație considerată subversivă, de tip fascist legionar, organele „Securității Poporului“ au constatat că mai mulți cetățeni (în număr de 12), printre care și preotul P.T.I., au acordat acestuia găzduire, ori ajutor în bani, pâine, alimente, țigări, cărți, facilitarea sustragerii din fața urmăririi autorităților și chiar construirea unui bordei, la marginea unei păduri, drept adăpost, deși cunoșteau situația politică a respectivei persoane.

Cei 12 cetățeni au făcut obiectul unei anchete militare, iar 10 dintre ei, inclusiv preotul P., au fost arestați preventiv, în perioada 15 decembrie 1949-5 iunie 1950, ceilalți doi fiind, unul arestat la 27 septembrie 1952, iar celălalt, fugar. O săptămână mai târziu, Tribunalul Militar Galați a condamnat cei 12 inculpați pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 partea IV C. pen., prin sentința nr. 953 din 18 noiembrie 1950, devenită definitivă prin decizia nr. 707 din 23 martie 1951, prin care Curtea Militară de Casare și Justiție a respins ca nemotivat și neîntemeiat recursul declarat de 7 dintre inculpați.

În sarcina tatălui reclamantului s-a reținut doar fapta de a fi dat alimente (pâine și brânză) avocatului legionar, faptă recunoscută de la primele cercetări, pentru care a primit 1 (un) an de închisoare corecțională, executată integral, întrucât, în baza mandatului de arestare din 6 aprilie 1951, emis de Parchetul Militar Galați, arestul preventiv a fost continuat prin încarcerarea sa, la data de 19 aprilie 1951, în Penitenciarul Principal Galați. Prin sentința penală nr. 294 din 19 mai 1959, rămasă definitivă prin respingerea recursului (Decizia penală nr. 1666 din 23 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militare) Tribunalul Militar M.U. Iași arată, însă, că tatăl reclamantului, asemeni altor 10 inculpați judecați în același Dosar nr. 290/1959, a avut cunoștință despre existența unei organizații contrarevoluționare, în luna februarie 1957, coinculpatul C.I.

propunându-i să creeze un grup subversiv în satul Lunca și înmânându-i un extras din programul organizației subversive „F.E.P.“, privind organizarea și sarcinile grupurilor subversive pe sate și comune. Deși din probele dosarului, inclusiv interogatoriul preotului, tribunalul a reținut că, neîndoielnic, P.T.I. „nu a activat pe linie de organizație subversivă“, pentru că el „nici n-a denunțat organelor de stat atât pe Corniță Ion, cât și pe complicii săi, pentru a-i aresta“, s-a apreciat că acest fapt prohibit de lege a fost comis cu intenție culpabilă și constituie infracțiunea de omisiunea denunțării, prevăzută și pedepsită de art. 228 rap. la art. 209 pct. 1 C. pen., pentru care a fost condamnat la 10 (zece) ani închisoare corecțională și 5 (cinci) ani interdicție corecțională a exercițiului drepturilor civile prevăzute de art. 58 pct. 2-4 C. pen.

și la confiscarea averii totale personale (în care scop, încă din data de 13 ianuarie 1959, un ofițer din cadrul U.M. Bacău a întocmit procesul-verbal, asistat de președintele cooperativei și de un locuitor al comunei Filipeni a declarat și a pus sub sechestru asigurator averea mobilă și imobilă a, pe atunci, învinuitului P.T.I., bunurile fiind lăsate în custodia soției acestuia). Pentru executarea acestei sentințe penale, tribunalul a emis mandatul de arestare din 30 iunie 1959, în baza căruia cel vizat a fost încarcerat în Penitenciarul Jilava (7 iulie 1959), pe coperta Dosarului nr. 395/1958 (fila 175) fiind indicate drept locuri de detenție U.M. Bacău, și Penitenciarele Bacău, Jilava, Galați și Botoșani, în acesta din urmă survenind, la 2 decembrie 1961 (adică la doar trei ani de la arestarea preventivă), decesul tatălui reclamantului, diagnosticat, conform extrasului de moarte din 4 decembrie 1961 (fila 227), cu T.B.C.

pulmonar evolutiv și colită cronică ulcero-necrotică. Prin decizia nr. 28 din 26 iunie 1969, Tribunalul Suprem a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței penale nr. 294 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Iași, a deciziei nr. 1666 din 23 iunie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a militare și a celorlalte hotărâri date în legătură cu P.T.I. și alți 9 inculpați din Dosarul nr. 260/1959, pe care le-a casat în părțile privitoare la aceștia, în sensul achitării lor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât faptele săvârșite nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor imputate.

S-a reținut cu privire la primul capăt de cerere care are ca obiect constatarea de către instanță a caracterului politic al celor două condamnări suferite de preotul P.T.I., ca fiind o constatare inutilă, întrucât temeiurile juridice ale infracțiunilor pentru care acesta a fost condamnat sunt enumerate expres la lit. a) a alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009, printre cele ale faptelor pentru condamnările ce constituie de drept condamnări cu caracter politic. În soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de P.T.I.

și familia acestuia, în general, dar și de reclamant și propria sa familie, în special, prin condamnările ilegale examinate, tribunalul a apreciat că, în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, suma de 120.000 euro poate fi considerată suficientă și echitabilă pentru repararea (dacă, și în măsura în care mai este posibil) prejudiciului moral și consecințelor dăunătoare suferite de autorul reclamantului Tribunalul a admis cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate, dat fiind faptul că pârâtul este partea căzută în pretenții.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal pârâtul Statul Român, iar prin decizia civilă nr. 62 din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a admis apelul promovat; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că: a respins cererea privind despăgubirile, ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele argumente: Hotărârea primei instanțe de admitere a acțiunii reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziții declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale.

Referitor la efectele deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea, în mod constant Curtea Constituțională a stabilit sfera obligativității erga omnes a deciziilor întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 alin. (3), 6 (fost 23 anterior republicării) din Legea nr. 47/1992, respectiv ale art. 147 lit. d) din Constituția României (fost art. 144 lit. c) anterior republicării). În acest sens s-a apelat la deciziile nr. 169/1999, nr. 186/1999, prin care se statuează că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice, încetându-și efectele pentru viitor, de la data publicării deciziei în M. Of.

al României, conform dispozițiilor art. 145 alin. (2) din Constituția României. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.A. pentru nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că prin hotărârea recurată a fost încălcat principiul egalității în drepturi și principiul neretroactivității legii civile noi. Astfel, consideră recurentul reclamant că Decizia 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 29 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei nr. 62 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2012.