ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei penale

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele :

La data de 18 iunie 2008, petentul O.V. s-a

adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu o plângere penală

împotriva comisarului șef poliție din cadrul Grupului de Control al Ministrului

Internelor și Reformei Administrative care i-au verificat activitatea managerială

în perioada iulie-august 2007 când deținea funcția de adjunct al IPJ Prahova.

În conținutul

sesizării s-a invocat faptul că ofițerii respectivi au prezentat aspecte

nereale privind rezultatele controlului efectuat, relevând pretinse deficiențe

în activitatea sa, fiindu-i astfel grav lezată demnitatea profesională și

imaginea pe care o avea în fața colegilor.

Cauza a fost

înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești sub nr.

412/P/2008.

Prin adresa nr.

412/P/2008 din 01 iulie 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a

solicitat Ministerului Internelor și Reformei Administrative informații vizând

persoanele reclamate de petiționar, concluziile raportului întocmit în urma

controlului și precizarea măsurilor dispuse.

În răspunsul transmis

(adresa M.I.R.A. nr. 184069 din 21 iulie 2008) s-a menționat că verificările

efectuate la I.P.J. Prahova s-au realizat în baza Planului de Control nr.

S/117607/2007, aprobat de conducerea ministerului, raportul privind concluziile

rezultate fiind semnat de conducerea Corpului de Control al ministrului și

supus aprobării conducerii ministerului, iar ulterior transmis I.G.P.R. în

vederea luării măsurilor corespunzătoare. Actul respectiv a fost inclus în

clasa de secretizare „secret de serviciu”, potrivit Standardelor naționale de

protecție a informațiilor clasificate din România, aprobate prin H.G. nr.

585/2002.

Cu privire la numitul

O.V. s-a precizat că au fost constatate unele deficiențe remarcându-se

implicarea redusă a acestuia în activitatea de analiză, control, sprijin și

îndrumare a structurilor pe care le coordona direct.

S-a menționat

totodată că documentul respectiv a fost prelucrat în prezența polițiștilor

responsabili de remedierea deficiențelor constatate, aceștia având obligația de

respectare a confidențialității.

Apreciindu-se că

demersul petentului de a sesiza comiterea unor infracțiuni în legătură cu

controlul ce i s-a efectuat în perioada sus amintită constituie un abuz de

drept, s-a solicitat efectuarea de cercetări față de acesta, sub aspectul

comiterii infracțiunii de denunțare calomnioasă.

Prin ordonanța nr.

412/P/2008 din 24 iulie 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

și-a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, avându-se în

vedere calitatea de chestor a numitului D.D., semnatarul raportului nr.

S/117607 din 14 noiembrie 2007, în calitate de șef al echipei de control.

Dosarul a fost

înregistrat la Secția de urmărire penală și criminalistică cu nr. 1012/P/2008.

În cauză s-a procedat

la audierea numitului O.N. prin comisie rogatorie, declarația dată în fața

procurorului la data de 17 septembrie 2009 acesta reiterând aspectele sesizate

inițial, cu precizarea că nu poate indica numele persoanelor reclamate.

Prin rezoluția nr.

1012/P/2008, din data de 10 martie 2010, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul

dispozițiilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de chestorul D.D., cu privire la

comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

În conformitate cu

dispozițiile art. 278 C. proc. pen., petentul a contestat soluția dată în cauză

precizând că a solicitat cercetarea altor persoane decât a aceluia față de care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Prin rezoluția nr.

3527/1783/II-2/2010 s-a dispus admiterea plângerii petentului și infirmarea

rezoluției nr. 1012/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică și completarea

cercetărilor conform celor dispuse, respectiv revenirea cu adresă la conducerea

M.I.R.A. pentru a comunica organelor de urmărire penală numele lucrătorilor de

poliție.

Prin rezoluția din 08

iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 1012/P/2008 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale în

cauză privind plângerea formulată de petentul O.V. deoarece fapta de abuz în

serviciu contra intereselor prevăzută de art. 246 C. pen. nu există și

comunicarea soluției.

Potrivit adresei nr.

184069 din 21 iulie 2008 a Corpului de Control al M.I.R.A. s-a reținut că în

perioada 15 iulie -17 august 2009, conform planului de control nr.

S/117607/2007, aprobat de conducerea ministerului o comisie formată din ofițeri

din cadrul corpului de control al ministrului și din alte direcții generale din

cadrul M.I.R.A. a efectuat o evaluare a activității manageriale desfășurată de

către polițiștii cu funcții de conducere din cadrul IPJ Prahova. Evaluarea a

fost efectuată conform ordinului nr. 11035/2000 privind organizarea și

executarea inspecțiilor și controalelor M.I.R.A.

Obiectivele planului

de control și componența comisiei au fost prezentate șefilor principalelor

structuri organizatorice din cadrul IPJ Prahova, deci implicit și petentului

care deținea funcția de adjunct al I.P.J., caz în care apare ca neserios faptul

ca acesta să invoce necunoașterea lui și a numelor ofițerilor de poliție.

Controlul s-a

finalizat cu întocmirea unui raport de evaluare, nr. S/117607 din 14 noiembrie 2007,

în care au fost consemnate atât performanțele manageriale cât și

disfuncționalitățile constatate și care au fost imputate unor polițiști,

printre care și petentului. De altfel, după aprobare, raportul a fost trimis

I.G.P.R. – ului în vederea aplicării dispozițiilor Ordinului 400/2004 privind

regimul disciplinar al personalului M.I.R.A. pentru declanșare a procedurii de

cercetare disciplinară a 13 polițiști pentru neglijență manifestată în

îndeplinirea îndatoririlor de serviciu a dispozițiilor primite de la șefii

ierarhici sau de al autoritățile abilitate de lege. Raportul a fost prezentat

și semnat de către conducerea corpului de control al ministrului chestorul D.D.

și supus aprobării conducerii ministerului, fiind inclus în clasa de

secretizare „secrete de serviciu”, conform standardelor naționale de protecție

a informațiilor clasificate în România. Chiar dacă a fost prelucrat în prezența

polițiștilor responsabili de remedierea deficiențelor constatate, aceasta nu

echivalează cu transformarea lui într-un document de interes public.

Referitor la petent,

col. (r) raportul a evidențiat implicarea redusă în activitatea de analiză,

control, sprijin și îndrumare a structurilor pe care le coordona direct, fapt

ce a condus la înregistrarea unui nivel scăzut al principalilor indicatori de

performanță. Deși s-a solicitat cercetarea disciplinară a acestuia, s-a

considerat că implicit nu se aplică și o sancțiune de orice natură, fără să se

dispună declanșarea procedurii cercetării prealabile și fără consultarea

Consiliului de disciplină. Înainte de a se proceda în acest fel și înainte ca

cercetarea prealabilă să se pronunțe cu privire la vinovăția sau nevinovăția

sa, numitul O.V., a solicitat încetarea raporturilor de serviciu anticipat.

Cu privire la lista

care cuprinde numele ofițerilor de poliție din cadrul Corpului de Control al

M.I.R.A., care în perioada iulie-august 2007, au verificat activitatea

managerială a petentului în urma verificărilor efectuate în cauză, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică a intrat în posesia acesteia, dar nu a putut

face cunoscută petentului deoarece ca și raportul, au fost înregistrate, de

către unitatea emitentă, în clasa de secretizare „secrete de serviciu”.

Pornind de la acest

fapt răspunsurile transmise petentului la solicitările sale s-au invocat, ca

temei legal dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 care prevede

că se exceptează de la accesul liber al cetățenilor ... informațiile din

domeniul siguranței și ordinei publice.

Din situația expusă

Parchetul a apreciat că nu rezultă indicii cu privire la săvârșirea

infracțiunii reclamate de petent, fapt pentru care a dispus neînceperea

urmăririi penale.

Prin abuz în serviciu

se înțelege acea comportare sau atitudine ilegală, incorectă a unui funcționar,

care constă în încălcarea intenționată a atribuțiilor sau îndatoririlor de

serviciu (adică să fie săvârșită cu intenția directă, cu știință, în sensul de

o vătămare a intereselor legale ale unei persoane) fie neîndeplinirea

(neefectuarea, neexecutarea unui act de serviciu sau care trebuia îndeplinit în

virtutea îndatoririlor de serviciu ce intră în competența acestuia – ori în

cauză îndatorirea de serviciu era de a soluționa cauza cu respectarea

dispozițiilor legale) sau îndeplinirea lor abuzivă, săvârșită în timpul sau cu

ocazia exercitării serviciului, adică a soluționării cauzei.

Potrivit

dispozițiilor codului de procedură penală, pentru a dispune cercetarea penală

față de o persoană pentru săvârșirea unei infracțiuni este necesar ca din

actele existente să rezulte elemente de fapt concrete, indubitabile, din care să

rezultă că se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă penală,

or Parchetul a apreciat că aceste elemente nu există și a dispus neînceperea

urmăririi penale.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care

prin rezoluția din 17 august 2010 pronunțată în dosarul nr. 6247/2929/II-2/2010

a respins plângerea petentului împotriva rezoluției nr. 1012/P/2008 și

comunicarea soluției.

S-a reținut că acel

control nu a fost făcut cu intenția de a vătăma interesele petentului, fiind

desfășurat conform ordinului nr. 1135/2003, raportul de evaluare întocmit în

urma controlului fiind semnat de chestorii D.D. și C.M. și aprobat de ministrul

D.C., datele înscrise putând fi contestate, în procedura prealabilă care însă

nu s-a mai realizat datorită încetării raporturilor de serviciu anticipat, la

cerere.

Împotriva acestei

rezoluții în termen legal a formulat plângere petentul, în conformitate cu art.

278

1

C. proc. pen., adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție,

apreciind că în cauză nu au fost efectuate cercetări, nu i-au fost verificate

apărările, solicitând trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii

urmăririi penale.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând plângerea petiționarului o consideră nefondată

pentru următoarele considerente:

Este adevărat că

intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un

funcționar public prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar

produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu

împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa

specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de

serviciu.

Drept urmare, prin

art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor

persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în

exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act ori

îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a

intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză,

întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta rezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Or, potrivit art. 1 C.

proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de

represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin

art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al

răspunderii penale”.

Totodată, potrivit

art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire

penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate

aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu

textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât

să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport

cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu

referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a

stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul

menționat legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de

desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din

modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează

acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau

infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală

a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art.

10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale

este împiedicată.

În raport de această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză,

constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de

urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Criticile petentului

vizând lipsa cercetării în cadrul actelor premergătoare efectuate nu pot fi

reținute, atâta timp cât din actele dosarului rezultă că petentul a fost audiat

(fil. 27 dosar parchet) acesta neaducând în susținerea afirmațiilor sale nici

un mijloc de probă, ci doar arată că cele consemnate în raport i-au adus grave

prejudicii.

Organul de urmărire

penală a apreciat că evaluarea petentului s-a făcut conform ordonanței nr.

11035/2000 privind organizarea și executarea inspecțiilor și controalelor

M.I.R.A., obiectivele planului de control și componența comisiei fiind

prezentate șefilor principalelor structuri organizatorice din cadrul IPJ

Prahova, deci și petentului care deținea funcția de adjunct al șefului IPJ.

Petentul susține că

ofițerii care au efectuat controlul nu i-au adus la cunoștință rezultatele

verificărilor, pentru ca acesta să ridice obiecțiuni, să facă observații

înainte de a se prezenta concluziile celor care au dispus controlul și astfel

și-au încălcat atribuțiile de serviciu.

Este probabil ca cei

care au efectuat acest control să nu fi adus la cunoștința petentului

rezultatele verificărilor înainte de a se prezenta concluziile, însă aceasta nu

dovedește faptul că au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent, atâta

timp cât acesta avea posibilitatea legală să conteste cele reținute de aceștia

în chiar procedura declanșată împotriva sa conform Ord. 200/2004, putând

formula cereri, depune rapoarte, administra noi dovezi sau documente în apărare,

și astfel să-și dovedească nevinovăția.

Or, petentul a

solicitat încetarea raporturilor de serviciu anticipat, la cerere, înainte ca

cercetarea prealabilă să se termine și să verifice toate apărările sale, iar

conducerea IGP să se pronunțe cu privire la vinovăția sau nevinovăția sa.

Chiar în ipoteza în

care concluziile reținute în raportul întocmit de ofițerii MIRA ar fi

rezultatul interpretării eronate a unor situații, ori a nesocotirii unor

prevederi legale cuprinse în ordinul 11035/2000 (neprezentarea rezultatelor

controlului înainte petentului) pentru a se reține în sarcina celor care au

făcut verificările și au întocmit raportul, comiterea infracțiunii de abuz în

serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu

intenția de a-l prejudicia pe petent, fapt nedovedit, astfel încât rezoluția

procurorului apare ca fiind legală și temeinică.

Deși petentul susține

că i-au fost încălcate drepturile constituționale, fiindu-i afectate onoarea,

demnitatea și capacitatea managerială, nu demonstrează în nici un fel acest

fapt, cu atât mai mult cu cât nu a contestat în nici un fel cele reținute în

raport, deși avea posibilitatea legală să o facă, fiindu-i garantat acest drept,

preferând încetarea raporturilor de serviciu anticipat, la cerere, înainte ca

cercetarea prealabilă să se termine și să existe o concluzie oficială cu

privire la vinovăția sau nevinovăția sa. Petentul a optat să formuleze unele

plângeri penale împotriva celor care au efectuat controlul și întocmit

raportul, dar a renunțat să aducă în cadrul procedurii pe care o avea la

îndemână probe care să combată cele reținute de aceștia.

Susținerile acestuia

în sensul că procurorul trebuia să se pronunțe asupra condițiilor de

valabilitate ale raportului privind concluziile controlului de fond asupra

activității manageriale ale cadrelor de conducere sunt nefondate întrucât acest

fapt excede atribuțiilor procurorului.

Astfel, nemulțumirile

petentului față de cele reținute de membrii comisiei MIRA care au efectuat

controlul de fond nu pot constitui temei al răspunderii penale a acestora,

atâta timp cât nu s-a dovedit că au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe

petent, deficiențele constatate de aceștia în activitatea petentului, putând fi

combătute prin exercitarea căilor legale.

De asemenea, în cauză

rezultă că au fost efectuate acte premergătoare, a fost analizată activitatea

celor care au întocmit raport de evaluare S/117607 din 14 noiembrie 2007, însă

numele acestora sunt incluse în clasa de secretizare „secrete de serviciu”.

Față de cele

reținute, Înalta Curte apreciază ca nefondată plângerea petentului, motiv

pentru care o va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul O.V. împotriva rezoluției din 8 iunie

2010 dispusă în dosarul nr. 1012/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Menține

rezoluția atacată.

Obligă

petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 martie 2011