HAFCI c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
HAFCI c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A DOUA\nDECIZIE\nPRIVIND ADMISIBILITATEA\ncererii nr. 31292/04\nprezentată de Yalçın HAFÇI\nîmpotriva Turciei\nCurtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 12 decembrie 2006 într-o cameră compusă din:\nDomnii J.-P. Costa, președinte,\nI. Cabral Barreto,\nR. Türmen,\nM. Ugrekhelidze,\nDoamnele A. Mularoni,\nE. Fura-Sandström,\nDomnul D. Popović, judecători,\nși doamna S. Dollé, grefieră de secție,\nAvând în vedere cererea menționată mai sus, introdusă la 31 august 2004,\nAvând în vedere decizia de a trata în mod prioritar cererea în temeiul articolului 41 din regulamentul Curții,\nAvând în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,\nDupă ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:\nÎN FAPT\nReclamantul, domnul Yalçın Hafçı, este un resortisant turc, născut în 1976. Acesta este reprezentat în fața Curții de doamna F.A. Tamer, avocată la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul„) este reprezentat de agentul său.\nA. Circumstanțele speței\nFaptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.\nLa 27 noiembrie 1998, reclamantul a fost arestat la Izmir pentru apartenența la o organizație ilegală. La 5 decembrie 1998, a fost reținut în arest preventiv.\nPrin actul de acuzare din 26 martie 1999, procurorul de pe lângă curtea de siguranță a statului din Izmir l-a pus sub acuzare pe reclamant împreună cu șaptesprezece coacuzați, pentru atentat împotriva ordinii constituționale a statului.\nLa 31 mai 2000, curtea de siguranță a statului l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa capitală.\nÎntre timp, reclamantul, precum și mai mulți dintre coacuzații săi, au început greve ale foamei.\nLa 29 martie 2001, reclamantul a fost transferat la spitalul civil din Izmir. A pus capăt grevei foamei la 4 iunie 2001 și a acceptat tratamentele. Raportul din 12 iunie 2001 a diagnosticat la reclamant o encefalopatie Wernicke și a recomandat eliberarea sa provizorie. Reclamantul a rămas la spital până la 24 iulie 2001, a fost tratat de diferite servicii și supus unui regim alimentar specific.\nLa 5 mai 2001, Curtea de Casație a casat hotărârea din 31 mai 2000. Motivul casării în privința reclamantului era că locul nașterii sale indicat în hotărâre era eronat.\nPrintr-un raport din 26 mai 2001, Institutul medico-legal a diagnosticat sindromul Wernicke-Korsakoff[1] („S-WK") la reclamant. Acest document nu este la dispoziția Curții, iar dosarul este mut în privința recomandării făcute prin acest raport.\nLa audierea din 10 iulie 2001, curtea de siguranță a statului a însărcinat pe unul din membrii săi cu colectarea observațiilor reclamantului la spital.\nLa 27 noiembrie 2001, după ce s-a corectat, curtea de siguranță a statului și-a reiterat hotărârea. La 7 mai 2002, Curtea de Casație a casat din nou hotărârea, pe motivul că observațiile reclamantului nu fuseseră colectate de curte, ci de judecătorul asesor.\nReclamantul a fost spitalizat de mai multe ori în 2002. Printr-un raport din 12 iulie 2002, spitalul civil din Izmir a diagnosticat de asemenea S-WK și a luat în considerare reclamantul în cadrul grațierii prezidențiale.\nLa 28 noiembrie 2002, curtea de siguranță a statului s-a corectat și l-a recondamnat pe reclamant la pedeapsa capitală, apoi, având în vedere buna conduită recentă a reclamantului și în aplicarea legii nr. 4771, intrată în vigoare la 9 august 2002 și care abolea pedeapsa capitală, a comutat-o într-o reclusiune de treizeci de ani.\nPrin decizii din 31 ianuarie și 18 aprilie 2003, curtea de siguranță a statului a dispus eliberarea pentru șase luni a doi coacuzați greviști ai foamei, Ö.T. și V. Ș., având în vedere rapoartele Institutului care diagnosticau S-WK la ei și recomandau eliberările lor și în aplicarea articolului 399 din codul de procedură penală („CPP„).\nLa 8 mai 2003, Curtea de Casație a casat pentru a treia oară hotărârea, pentru eroare în calculul pedepselor aplicate în final mai multor acuzați, dintre care reclamantul.\nLa audierea din 23 octombrie 2003, curtea de siguranță a statului a prelungit pentru șase luni eliberarea acordată lui V.Ș., conform recomandării raportului Institutului din 29 septembrie 2004. La 29 ianuarie 2004, a emis un mandat de arestare împotriva lui Ö.T. pe motiv că aceasta absentase de la examenul medical următor. Aceasta a luat-o la fugă și, în pofida unei interdicții de a părăsi țara, s-a refugiat în Germania.\nPrintr-un raport din 17 noiembrie 2003, Institutul medico-legal a concluzionat că reclamantul este apt să execute o pedeapsă privativă de libertate.\nLa 8 decembrie 2003, procurorul a sesizat curtea de siguranță a statului cu privire la chestiunea eliberării reclamantului. La 12 decembrie 2003, curtea de siguranță a statului a decis că, având în vedere ultimul raport medical, nu se impunea suspendarea executării pedepsei reclamantului. A respins de asemenea cererea de eliberare introdusă de reclamant pentru același motiv.\nÎn urma abolirii curților de siguranță a statului prin legea din 30 iunie 2004, curtea cu juri din Izmir a reluat examinarea cauzei.\nLa 2 noiembrie 2004, curtea cu juri a emis un mandat de arestare împotriva lui V.Ș., care absentase și ea de la examenul medical. În aceeași zi, a respins cererea de eliberare a reclamantului având în vedere gravitatea acuzațiilor, starea probelor și riscul de fugă.\nLa 8 noiembrie 2004, procurorul a dispus transferarea reclamantului la spital pentru examinare. Raportul întocmit în consecință indică faptul că starea de sănătate a reclamantului este stabilă.\nCauza este în prezent pendinte în fața curții cu juri din Izmir, iar reclamantul se află în arest preventiv.\nB. Dreptul și practica interne și internaționale relevante\nÎn ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative privind grațierea prezidențială pentru condamnații atinși de o boală ireversibilă (articolul 104 din Constituție), condițiile de suspendare a executării pedepselor pe motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), componența și funcționarea Institutului medico-legal și lucrările Consiliului Europei în materie de servicii de sănătate în mediul penitenciar, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız împotriva Turciei (nr. 22913/04, §§ 42-52, 10 noiembrie 2005).\nÎN DREPT\nReclamantul susține că suferă încă de S-WK, că se află în imposibilitatea de a se trata și că menținerea sa în închisoare se bazează pe raportul emis de Institut care nu îndeplinește condițiile de imparțialitate. De asemenea, susține lipsa de independență și de imparțialitate a instanțelor judecătorești care nu l-au pus în beneficiul unei eliberări provizorii, în timp ce coacuzații săi care se aflau în aceeași situație au fost. Reclamantul susține astfel că încarcerarea sa implică încălcarea articolelor 3, 5, 6, 13 și 14 din Convenție.\nA. Argumentele părților\n1. Guvernul\nGuvernul invocă două excepții preliminare. Conform acestuia, reclamantul ar fi trebuit să introducă cererea sa în termen de șase luni de la decizia de respingere a cererii sale de eliberare, care datează din 12 decembrie 2003. Alternativ, acesta arată că reclamantul nu a făcut opoziție la refuzurile de eliberare conform căilor prevăzute de CPP și nici nu a evocat capetele sale de cerere în fața judecătorului de executare. În continuare, acesta arată condițiile favorabile ale închisorilor și spune că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. Dacă nevoia se manifestă, părțile interesate sunt transferate la spital, după cum a fost cazul reclamantului, altfel sunt eliberate provizoriu, în aplicarea articolului 399 din CPP. Invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neepuizare, altfel pentru lipsă vădită de fundament.\n2. Reclamantul\nConform reclamantului, S-WK este o boală incurabilă. Prin urmare, încarcerarea sa constituie în toate cazurile o încălcare a articolelor 3 și 5 din Convenție.\nB. Aprecierea Curții\nPentru motivele enunțate mai jos, Curtea nu va examina excepțiile preliminare ale Guvernului.\nAceasta va examina, pe de altă parte, capătul principal de cerere al reclamantului, și anume menținerea sa în detenție în pofida unui raport medical care recomandă eliberarea, sub aspectul articolului 3 din Convenție, care se citește după cum urmează:\n„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."\nÎn ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în mediul penitenciar în raport cu articolul 3 din Convenție, mișcările de grevă a foamei în închisorile turcești în 1996 și în anii 2000, precum și misiunea de anchetă efectuată de Curte în septembrie 2004 în cadrul acestui grup de cauze, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız, citată anterior, și la deciziile sale Mutlu împotriva Turciei (nr. 37652/04) și Paksoy împotriva Turciei (nr. 33901/04), din 17 octombrie 2006.\nCurtea consideră necesar, de la bun început, să își confirme jurisprudența, conform căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea printre altele, Matencio împotriva Franței, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004) și, apoi, să precizeze că, în contextul cauzelor similare introduse împotriva Turciei – și în pofida absenței unor capete de cerere privind îngrijirile medicale acordate în timpul detenției – chestiunea compatibilității reîncarcerării cu articolul 3 din Convenție se pusese în lumina eliberării provizorii acordate anterior de autorități, pentru ca părțile interesate să se poată trata sau asista, în exterior (a se vedea, de exemplu, Kuruçay împotriva Turciei, nr. 24040/04, § 49, 10 noiembrie 2005).\nChestiunea de examinat în speță este totuși diferită. Este vorba despre a spune, luând în considerare contextul general al acestor cauze, dacă menținerea în detenție a reclamantului, în pofida faptului că alte persoane atinse de aceeași boală fuseseră eliberate, este justificată în raport cu articolul 3. În aceste condiții, Curtea nu se poate limita la jurisprudența sa care nu aduce nicio obligație de ordin general de a elibera un deținut din motive de sănătate (Matencio, citată anterior, aceeași referință).\nCurtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute în urma misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup al acestor cereri, chiar dacă această misiune o determinase să spună că, având în vedere circumstanțele care domneau la epoca respectivă, Institutul, în fața a peste două mii de greviști ai foamei, preferase – pentru motive eventual umanitare sau pentru motive care scapă Curții – să recomande eliberarea părților interesate pe simptome puțin fiabile (a se vedea, de exemplu, Balyemez împotriva Turciei, nr. 32495/03, § 95, 22 decembrie 2005). Aceste concluzii nu îi pot permite, într-adevăr, să spună că la fel a fost și pentru reclamant.\nAcestea fiind spuse, reamintind că, în materie de administrare a probei, îi este permis, pentru a-și forma convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, în măsura în care le consideră relevante (Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§ 209 și 210), Curtea va păstra în minte aceste concluzii.\nAceasta observă astfel că în speță, la 12 iunie 2001, spitalul civil din Izmir a recomandat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce nu i-a fost acordat de instanțele judecătorești.\nDacă ar fi fost de dorit ca reclamantul să fie eliberat în urma acestui raport, Curtea totuși nu dispune de niciun element care i-ar permite să critice aprecierea autorităților cu privire la acest element de probă (Klaas împotriva Germaniei, hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29 și 30). De altfel, nu identifică niciun act de arbitrar în această procedură, nici un element oarecare în detrimentul reclamantului, pentru motivele care urmează.\nDoi coacuzați au fost eliberați având în vedere rapoartele care diagnosticau S-WK la ei și recomandau eliberările lor. Or, în ochii Curții, acest element demonstrează înainte de toate abordarea pozitivă a instanței judecătorești cu privire la această chestiune precisă. Pe de altă parte, în ceea ce privește oportunitatea de a menține o persoană în arest preventiv, Curtea nu poate înlocui punctul său de vedere cu cel al instanțelor interne (Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44, și Reggiani Martinelli împotriva Italiei (dec.), nr. 22682/02, 16 iunie 2005), cu atât mai mult atunci când, ca în speță, autoritățile naționale și-au îndeplinit pe larg obligația de a proteja integritatea fizică a părții interesate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale adecvate (aceleași referințe). De altfel, reclamantul nu se plânge de natura sau de insuficiența îngrijirilor medicale în cauză, ci se limitează la a susține că ar fi trebuit să fie pus în libertate, fără a-și susține totuși argumentele (a se vedea, de exemplu, Ahmet Arslan împotriva Turciei (dec.), nr. 5114/04, 1 decembrie 2005). Cu toate acestea, niciun element nu permite să se spună că reclamantul a fost privat în mediul penitenciar de anumite îngrijiri medicale pe care ar fi putut să și le procure în libertate.\nÎn cele din urmă, ultimele rapoarte medicale privind reclamantul nu conțin nicio contraindicație la încarcerarea sa.\nAstfel, procedând la o apreciere globală a faptelor relevante și păstrând în minte asigurarea pe care Guvernul a dat-o cu privire la practica sa, precum și constatările delegației Curții care a vizitat unitățile penitenciare în cadrul misiunii efectuate pentru primul grup de cauze, Curtea concluzionează că lipsesc motivele serioase și dovedite pentru a crede că condițiile de detenție ale reclamantului au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție (Balyemez, citată anterior, § 96, și Sinan Eren împotriva Turciei, nr. 8062/04, § 50, 10 noiembrie 2005).\nRezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.\nÎn ceea ce privește restul capetelor de cerere, Curtea observă înainte de toate că acestea nu sunt susținute și, pe de altă parte, că sunt, prin esența lor, intim legate de capătul de cerere examinat mai sus sub aspectul articolului 3. Întrucât l-a declarat pe acesta din urmă ca inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament, Curtea consideră că nu este necesar să facă o examinare separată pentru acestea (Özgür și 30 de alte cereri împotriva Turciei (dec.), nr. 28480/04 și alte 30, 20 octombrie 2005).\nPentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,\nDeclară cererea inadmisibilă.\nS. Dollé\nJ.-P. Costa\nGrefieră\nPreședinte\n[1] Conform literaturii medicale, această boală, care se regăsește în principal la alcoolicii cronici și la cei subalimentați, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzia, afonia și confabularea, și a encefalopatiei Wernicke, care determină o paralizie a ochilor, un nistagmus, coma, chiar moartea, dacă pacientul nu este tratat în mod corespunzător. Această stare este considerată a rezulta, în principiu, dintr-o carență cronică de tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, fiind înțeles că, în cazul unei astfel de carențe, orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate determina boala Wernicke-Korsakoff. Tratamentul cel mai obișnuit constă în injectarea tiaminei intravenos sau intramuscular pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru restabilire.