Hafci împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA\nDECIZIE\nPRIVIND ADMISIBILITATEA\ncererii nr. 31292/04\nprezentată de Yalçın HAFÇI\nîmpotriva Turciei\nCurtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 12 decembrie 2006 într-o cameră compusă din:\nDomnii J.-P. Costa, președinte,\nI. Cabral Barreto,\nR. Türmen,\nM. Ugrekhelidze,\nDoamnele A. Mularoni,\nE. Fura-Sandström,\nDomnul D. Popović, judecători,\nși doamna S. Dollé, grefieră de secție,\nAvând în vedere cererea menționată mai sus, introdusă la 31 august 2004,\nAvând în vedere decizia de a trata în mod prioritar cererea în temeiul articolului 41 din regulamentul Curții,\nAvând în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,\nDupă ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:\nÎN FAPT\nReclamantul, domnul Yalçın Hafçı, este un resortisant turc, născut în 1976. Acesta este reprezentat în fața Curții de doamna F.A.

Tamer, avocată la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul„) este reprezentat de agentul său.\nA. Circumstanțele speței\nFaptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.\nLa 27 noiembrie 1998, reclamantul a fost arestat la Izmir pentru apartenența la o organizație ilegală. La 5 decembrie 1998, a fost reținut în arest preventiv.\nPrin actul de acuzare din 26 martie 1999, procurorul de pe lângă curtea de siguranță a statului din Izmir l-a pus sub acuzare pe reclamant împreună cu șaptesprezece coacuzați, pentru atentat împotriva ordinii constituționale a statului.\nLa 31 mai 2000, curtea de siguranță a statului l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa capitală.\nÎntre timp, reclamantul, precum și mai mulți dintre coacuzații săi, au început greve ale foamei.\nLa 29 martie 2001, reclamantul a fost transferat la spitalul civil din Izmir.

A pus capăt grevei foamei la 4 iunie 2001 și a acceptat tratamentele. Raportul din 12 iunie 2001 a diagnosticat la reclamant o encefalopatie Wernicke și a recomandat eliberarea sa provizorie. Reclamantul a rămas la spital până la 24 iulie 2001, a fost tratat de diferite servicii și supus unui regim alimentar specific.\nLa 5 mai 2001, Curtea de Casație a casat hotărârea din 31 mai 2000. Motivul casării în privința reclamantului era că locul nașterii sale indicat în hotărâre era eronat.\nPrintr-un raport din 26 mai 2001, Institutul medico-legal a diagnosticat sindromul Wernicke-Korsakoff[1] („S-WK") la reclamant.

Acest document nu este la dispoziția Curții, iar dosarul este mut în privința recomandării făcute prin acest raport.\nLa audierea din 10 iulie 2001, curtea de siguranță a statului a însărcinat pe unul din membrii săi cu colectarea observațiilor reclamantului la spital.\nLa 27 noiembrie 2001, după ce s-a corectat, curtea de siguranță a statului și-a reiterat hotărârea.

La 7 mai 2002, Curtea de Casație a casat din nou hotărârea, pe motivul că observațiile reclamantului nu fuseseră colectate de curte, ci de judecătorul asesor.\nReclamantul a fost spitalizat de mai multe ori în 2002. Printr-un raport din 12 iulie 2002, spitalul civil din Izmir a diagnosticat de asemenea S-WK și a luat în considerare reclamantul în cadrul grațierii prezidențiale.\nLa 28 noiembrie 2002, curtea de siguranță a statului s-a corectat și l-a recondamnat pe reclamant la pedeapsa capitală, apoi, având în vedere buna conduită recentă a reclamantului și în aplicarea legii nr. 4771, intrată în vigoare la 9 august 2002 și care abolea pedeapsa capitală, a comutat-o într-o reclusiune de treizeci de ani.\nPrin decizii din 31 ianuarie și 18 aprilie 2003, curtea de siguranță a statului a dispus eliberarea pentru șase luni a doi coacuzați greviști ai foamei, Ö.T.

și V. Ș., având în vedere rapoartele Institutului care diagnosticau S-WK la ei și recomandau eliberările lor și în aplicarea articolului 399 din codul de procedură penală („CPP„).\nLa 8 mai 2003, Curtea de Casație a casat pentru a treia oară hotărârea, pentru eroare în calculul pedepselor aplicate în final mai multor acuzați, dintre care reclamantul.\nLa audierea din 23 octombrie 2003, curtea de siguranță a statului a prelungit pentru șase luni eliberarea acordată lui V.Ș., conform recomandării raportului Institutului din 29 septembrie 2004. La 29 ianuarie 2004, a emis un mandat de arestare împotriva lui Ö.T. pe motiv că aceasta absentase de la examenul medical următor.

Aceasta a luat-o la fugă și, în pofida unei interdicții de a părăsi țara, s-a refugiat în Germania.\nPrintr-un raport din 17 noiembrie 2003, Institutul medico-legal a concluzionat că reclamantul este apt să execute o pedeapsă privativă de libertate.\nLa 8 decembrie 2003, procurorul a sesizat curtea de siguranță a statului cu privire la chestiunea eliberării reclamantului. La 12 decembrie 2003, curtea de siguranță a statului a decis că, având în vedere ultimul raport medical, nu se impunea suspendarea executării pedepsei reclamantului. A respins de asemenea cererea de eliberare introdusă de reclamant pentru același motiv.\nÎn urma abolirii curților de siguranță a statului prin legea din 30 iunie 2004, curtea cu juri din Izmir a reluat examinarea cauzei.\nLa 2 noiembrie 2004, curtea cu juri a emis un mandat de arestare împotriva lui V.Ș., care absentase și ea de la examenul medical.

În aceeași zi, a respins cererea de eliberare a reclamantului având în vedere gravitatea acuzațiilor, starea probelor și riscul de fugă.\nLa 8 noiembrie 2004, procurorul a dispus transferarea reclamantului la spital pentru examinare. Raportul întocmit în consecință indică faptul că starea de sănătate a reclamantului este stabilă.\nCauza este în prezent pendinte în fața curții cu juri din Izmir, iar reclamantul se află în arest preventiv.\nB.

Dreptul și practica interne și internaționale relevante\nÎn ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative privind grațierea prezidențială pentru condamnații atinși de o boală ireversibilă (articolul 104 din Constituție), condițiile de suspendare a executării pedepselor pe motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), componența și funcționarea Institutului medico-legal și lucrările Consiliului Europei în materie de servicii de sănătate în mediul penitenciar, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız împotriva Turciei (nr. 22913/04, §§ 42-52, 10 noiembrie 2005).\nÎN DREPT\nReclamantul susține că suferă încă de S-WK, că se află în imposibilitatea de a se trata și că menținerea sa în închisoare se bazează pe raportul emis de Institut care nu îndeplinește condițiile de imparțialitate.

De asemenea, susține lipsa de independență și de imparțialitate a instanțelor judecătorești care nu l-au pus în beneficiul unei eliberări provizorii, în timp ce coacuzații săi care se aflau în aceeași situație au fost. Reclamantul susține astfel că încarcerarea sa implică încălcarea articolelor 3, 5, 6, 13 și 14 din Convenție.\nA. Argumentele părților\n1. Guvernul\nGuvernul invocă două excepții preliminare. Conform acestuia, reclamantul ar fi trebuit să introducă cererea sa în termen de șase luni de la decizia de respingere a cererii sale de eliberare, care datează din 12 decembrie 2003. Alternativ, acesta arată că reclamantul nu a făcut opoziție la refuzurile de eliberare conform căilor prevăzute de CPP și nici nu a evocat capetele sale de cerere în fața judecătorului de executare.

În continuare, acesta arată condițiile favorabile ale închisorilor și spune că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. Dacă nevoia se manifestă, părțile interesate sunt transferate la spital, după cum a fost cazul reclamantului, altfel sunt eliberate provizoriu, în aplicarea articolului 399 din CPP. Invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neepuizare, altfel pentru lipsă vădită de fundament.\n2. Reclamantul\nConform reclamantului, S-WK este o boală incurabilă. Prin urmare, încarcerarea sa constituie în toate cazurile o încălcare a articolelor 3 și 5 din Convenție.\nB.

Aprecierea Curții\nPentru motivele enunțate mai jos, Curtea nu va examina excepțiile preliminare ale Guvernului.\nAceasta va examina, pe de altă parte, capătul principal de cerere al reclamantului, și anume menținerea sa în detenție în pofida unui raport medical care recomandă eliberarea, sub aspectul articolului 3 din Convenție, care se citește după cum urmează:\n„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."\nÎn ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în mediul penitenciar în raport cu articolul 3 din Convenție, mișcările de grevă a foamei în închisorile turcești în 1996 și în anii 2000, precum și misiunea de anchetă efectuată de Curte în septembrie 2004 în cadrul acestui grup de cauze, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız, citată anterior, și la deciziile sale Mutlu împotriva Turciei (nr. 37652/04) și Paksoy împotriva Turciei (nr. 33901/04), din 17 octombrie 2006.\nCurtea consideră necesar, de la bun început, să își confirme jurisprudența, conform căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea printre altele, Matencio împotriva Franței, nr. 58749/00, § 78, 15 ianuarie 2004) și, apoi, să precizeze că,

în contextul cauzelor similare introduse împotriva Turciei – și în pofida absenței unor capete de cerere privind îngrijirile medicale acordate în timpul detenției – chestiunea compatibilității reîncarcerării cu articolul 3 din Convenție se pusese în lumina eliberării provizorii acordate anterior de autorități, pentru ca părțile interesate să se poată trata sau asista, în exterior (a se vedea, de exemplu, Kuruçay împotriva Turciei, nr. 24040/04, § 49, 10 noiembrie 2005).\nChestiunea de examinat în speță este totuși diferită.

Este vorba despre a spune, luând în considerare contextul general al acestor cauze, dacă menținerea în detenție a reclamantului, în pofida faptului că alte persoane atinse de aceeași boală fuseseră eliberate, este justificată în raport cu articolul 3. În aceste condiții, Curtea nu se poate limita la jurisprudența sa care nu aduce nicio obligație de ordin general de a elibera un deținut din motive de sănătate (Matencio, citată anterior, aceeași referință).\nCurtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute în urma misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup al acestor cereri, chiar dacă această misiune o determinase să spună că, având în vedere circumstanțele care domneau la epoca respectivă, Institutul, în fața a peste două mii de greviști ai foamei, preferase – pentru motive eventual umanitare sau pentru motive care scapă Curții – să recomande eliberarea părților interesate pe simptome puțin fiabile (a se vedea, de exemplu, Balyemez împotriva Turciei, nr. 32495/03, § 95, 22 decembrie 2005). Aceste concluzii nu îi pot permite, într-adevăr, să spună că la fel a fost și pentru reclamant.\nAcestea fiind spuse, reamintind că, în materie de administrare a probei, îi este permis, pentru a-și forma convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, în măsura în care le consideră relevante (Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978,

seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§ 209 și 210), Curtea va păstra în minte aceste concluzii.\nAceasta observă astfel că în speță, la 12 iunie 2001, spitalul civil din Izmir a recomandat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce nu i-a fost acordat de instanțele judecătorești.\nDacă ar fi fost de dorit ca reclamantul să fie eliberat în urma acestui raport, Curtea totuși nu dispune de niciun element care i-ar permite să critice aprecierea autorităților cu privire la acest element de probă (Klaas împotriva Germaniei, hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29 și 30). De altfel, nu identifică niciun act de arbitrar în această procedură, nici un element oarecare în detrimentul reclamantului, pentru motivele care urmează.\nDoi coacuzați au fost eliberați având în vedere rapoartele care diagnosticau S-WK la ei și recomandau eliberările lor.

Or, în ochii Curții, acest element demonstrează înainte de toate abordarea pozitivă a instanței judecătorești cu privire la această chestiune precisă. Pe de altă parte, în ceea ce privește oportunitatea de a menține o persoană în arest preventiv, Curtea nu poate înlocui punctul său de vedere cu cel al instanțelor interne (Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, 15 ianuarie 2004, § 44, și Reggiani Martinelli împotriva Italiei (dec.), nr. 22682/02, 16 iunie 2005), cu atât mai mult atunci când, ca în speță, autoritățile naționale și-au îndeplinit pe larg obligația de a proteja integritatea fizică a părții interesate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale adecvate (aceleași referințe).

De altfel, reclamantul nu se plânge de natura sau de insuficiența îngrijirilor medicale în cauză, ci se limitează la a susține că ar fi trebuit să fie pus în libertate, fără a-și susține totuși argumentele (a se vedea, de exemplu, Ahmet Arslan împotriva Turciei (dec.), nr. 5114/04, 1 decembrie 2005). Cu toate acestea, niciun element nu permite să se spună că reclamantul a fost privat în mediul penitenciar de anumite îngrijiri medicale pe care ar fi putut să și le procure în libertate.\nÎn cele din urmă, ultimele rapoarte medicale privind reclamantul nu conțin nicio contraindicație la încarcerarea sa.\nAstfel, procedând la o apreciere globală a faptelor relevante și păstrând în minte asigurarea pe care Guvernul a dat-o cu privire la practica sa, precum și constatările delegației Curții care a vizitat unitățile penitenciare în cadrul misiunii efectuate pentru primul grup de cauze, Curtea concluzionează că lipsesc motivele serioase și dovedite pentru a crede că condițiile de detenție ale reclamantului au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție (Balyemez, citată anterior, § 96, și Sinan Eren împotriva Turciei, nr. 8062/04, § 50, 10 noiembrie 2005).\nRezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în sensul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.\nÎn ceea ce privește restul capetelor de cerere,

Curtea observă înainte de toate că acestea nu sunt susținute și, pe de altă parte, că sunt, prin esența lor, intim legate de capătul de cerere examinat mai sus sub aspectul articolului 3. Întrucât l-a declarat pe acesta din urmă ca inadmisibil pentru lipsă vădită de fundament, Curtea consideră că nu este necesar să facă o examinare separată pentru acestea (Özgür și 30 de alte cereri împotriva Turciei (dec.), nr. 28480/04 și alte 30, 20 octombrie 2005).\nPentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,\nDeclară cererea inadmisibilă.\nS. Dollé\nJ.-P. Costa\nGrefieră\nPreședinte\n[1] Conform literaturii medicale, această boală, care se regăsește în principal la alcoolicii cronici și la cei subalimentați, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzia, afonia și confabularea, și a encefalopatiei Wernicke, care determină o paralizie a ochilor, un nistagmus, coma, chiar moartea, dacă pacientul nu este tratat în mod corespunzător.

Această stare este considerată a rezulta, în principiu, dintr-o carență cronică de tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, fiind înțeles că, în cazul unei astfel de carențe, orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate determina boala Wernicke-Korsakoff. Tratamentul cel mai obișnuit constă în injectarea tiaminei intravenos sau intramuscular pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru restabilire.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 31292/04 présentée par Yalçın HAFÇI contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 décembre 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa, président, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, M mes A. Mularoni, E. Fura-Sandström, M. D. Popović, juges, et de M me S. Dollé, greffière d section , Vu la requête susmentionnée introduite le 31 août 2004, Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Yalçın Hafçı, est un ressortissant turc, né en 1976. Il est représenté devant la Cour par M e F.A.

Tamer, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 27 novembre 1998, le requérant fut arrêté à İzmir pour appartenance à une organisation illégale. Le 5 décembre 1998, il fut mis en détention provisoire. Par acte d’accusation du 26 mars 1999, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir mis en accusation le requérant avec dix-sept coaccusés, pour attentat contre l’ordre constitutionnel de l’Etat. Le 31 mai 2000, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à la peine capitale. Dans l’intervalle, le requérant, ainsi que plusieurs de ses coaccusés entamèrent des grèves de la faim.

Le 29 mars 2001, le requérant fut transféré à l’hôpital civil d’İzmir. Il donna fin à sa grève de la faim le 4 juin 2001 et accepta les traitements. Le rapport du 12 juin 2001 diagnostique chez le requérant une encéphalopathie de Wernicke et recommande sa libération provisoire. Le requérant demeura à l’hôpital jusqu’au 24 juillet 2001, fut traité par différents services et soumis à un régime alimentaire spécifique. Le 5 mai 2001, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 31 mai 2000. Le motif de cassation dans le chef du requérant était que le lieu de sa naissance indiqué par l’arrêt était erronée. Par un rapport du 26 mai 2001, l’Institut médicolégal diagnostiqua le syndrome de Wernicke-Korsakoff [1] (« S-WK ») chez le requérant.

Ce document n’est pas à la disposition de la Cour et le dossier est muet quant à la recommandation faite par ce rapport. A l’audience du 10 juillet 2001, la cour de sûreté de l’Etat chargea un de ses membres de recueillir les observations du requérant à l’hôpital. Le 27 novembre 2001, après s’être corrigée, la cour de sûreté de l’Etat réitéra son jugement. Le 7 mai 2002, la Cour de cassation infirma à nouveau l’arrêt, au motif que les observations du requérant n’avaient pas été recueillie par la cour mais par le juge assesseur. Le requérant fut aussi hospitalisé plusieurs fois en 2002. Par un rapport du 12 juillet 2002, l’hôpital civil d’İzmir diagnostiqua également le S-WK et considéra le requérant dans le cadre de la grâce présidentielle.

Le 28 novembre 2002, la cour de sûreté de l’Etat se corrigea et recondamna le requérant à la peine capitale, puis au vu de la bonne conduite récente du requérant et en application de la loi n o 4771, entré en vigueur le 9 août 2002 et abolissant la peine capitale, la commua en une réclusion de trente ans. Par des décisions du 31 janvier et du 18 avril 2003, la cour de sûreté de l’Etat ordonna la libération pour six mois de deux coaccusés grévistes de la faim, Ö.T. et V. Ș., au vu des rapports de l’Institut diagnostiquant le S-WK chez eux et recommandant leurs libérations et en application de l’article 399 du code de procédure pénale (« CPP »). Le 8 mai 2003, la Cour de cassation infirma pour la troisième fois l’arrêt, pour erreur dans le calcul des peines finalement infligées à plusieurs accusés, dont le requérant.

A l’audience du 23 octobre 2003, la cour de sûreté de l’Etat prolongea pour six mois la libération accordée à V.Ș., tel qu’il était recommandé par le rapport du 29 septembre 2004 de l’Institut. Le 29 janvier 2004, elle délivra un mandat d’arrêt à l’encontre de Ö.T. au motif qu’elle s’était absentée de son examen médical suivant. Celle-ci prit la fuite et malgré une interdiction de quitter le pays, se réfugia en Allemagne. Par un rapport du 17 novembre 2003, l’Institut médicolégal conclut à l’aptitude du requérant à purger une peine privative de liberté. Le 8 décembre 2003, le procureur saisit la cour de sûreté de l’Etat pour la question de libération du requérant. Le 12 décembre 2003, la cour de sûreté de l’Etat décida qu’au vu du dernier rapport médical, il n’y avait pas lieu de surseoir à l’exécution de la peine du requérant.

Elle rejeta également la demande de libération introduite par le requérant pour le même motif. Suite à l’abolition des cours de sûreté de l’Etat par la loi du 30 juin 2004, la cour d’assises d’İzmir reprit l’examen de l’affaire. Le 2 novembre 2004, la cour d’assises délivra un mandat d’arrêt à l’encontre de V.Ș., qui s’était également absentée de son examen médical. Le même jour, elle rejeta la demande de libération du requérant au vu de la gravité des accusations, l’état des preuves, et le risque de fuite. Le 8 novembre 2004, le procureur ordonna le transfèrement du requérant à l’hôpital pour examen. Le rapport établi en conséquence indique que l’état de santé du requérant est stable. L’affaire est actuellement pendante devant la cour d’assises d’İzmir et le requérant est en détention provisoire.

B. Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents S’agissant des dispositions constitutionnelle et législative quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteint d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du CPP, la composition et le fonctionnement de l’Institut médicolégal, et les travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt Tekin Yıldız c. Turquie (n o 22913/04, §§ 42-52, 10 novembre 2005). EN DROIT Le requérant allègue être toujours atteint du S-WK, de se trouver dans l’impossibilité de se faire soigner, et que son maintien en prison se base sur le rapport délivré par l’Institut qui ne répond pas aux conditions d’impartialité.

Il allègue également le manque d’indépendance et d’impartialité des instances judiciaires qui ne l’ont pas mis au bénéfice d’une libération provisoire alors que ses coaccusés se trouvant dans la même situation l’ont été. Le requérant allègue ainsi que son incarcération emporte violation des articles 3, 5, 6, 13 et 14 de la Convention. A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement Le Gouvernement fait valoir deux exceptions préliminaires. Selon lui, le requérant aurait du introduire sa requête dans les six mois suivant la décision de rejet de sa demande de libération, qui date du 12 décembre 2003. En alternative, il argue de ce que le requérant n’a pas formé opposition aux refus de libération selon les voies prévues par le CPP, ni n’a évoqué ses griefs devant le juge d’exécution.

Ensuite, il fait valoir les conditions favorables des prisons et dit que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, comme cela a été le cas pour le requérant, sinon libérés provisoirement, en application de l’article 399 du CPP. Il invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-épuisement, sinon pour défaut manifeste de fondement. 2. Le requérant Selon le requérant, le S-WK est une maladie incurable. Donc, son incarcération constitue en tous les cas une violation des articles 3 et 5 de la Convention. B. Appréciation de la Cour Pour les motifs énoncés ci-après, la Cour n’examinera pas les exceptions préliminaires du Gouvernement.

Elle examinera par ailleurs le grief principal du requérant, à savoir le maintien en détention malgré un rapport médical recommandant la libération, sous l’angle de l’article 3 de la Convention, qui se lit comme suit : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

» S’agissant de la jurisprudence en matière de la santé en milieu pénitentiaire eu égard à l’article 3 de la Convention, des mouvements de la grève de la faim dans les prisons turques en 1996 et les années 2000, et la mission d’enquête effectuée par la Cour en septembre 2004 dans le cadre de ce groupe d’affaires, la Cour renvoie à son arrêt Tekin Yıldız , précité, et ses décisions Mutlu c. Turquie (n o 37652/04) et Paksoy c. Turquie (n o 33901/04), du 17 octobre 2006. La Cour estime nécessaire, d’emblée, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres, Matencio c. France , n o 58749/00, § 78, 15 janvier 2004) et, ensuite, de préciser que dans le contexte des affaires similaires introduites contre la Turquie – et malgré l’absence de griefs quant aux soins médicaux dispensés lors de la détention – la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention s’était posée au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que les intéressés puissent se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple, Kuruçay c. Turquie , n o 24040/04, § 49, 10 novembre 2005). La question à examiner en l’espèce est toutefois différente.

Il s’agit de dire, en prenant en considération le contexte général de ces affaires, si le maintien en détention du requérant, malgré le fait que d’autres personnes atteinte de la même maladie avait été libérées, est justifié au regard de l’article 3. Dans ces conditions, la Cour ne peut se limiter à sa jurisprudence qui n’apporte aucune obligation d’ordre générale à libérer un détenu pour cause de santé ( Matencio , précité, même référence).

La Cour ne peut accorder une importance décisive aux résultats obtenus suite à la mission d’enquête effectuée pour le premier groupe de ces requêtes, même si cette mission l’avait amenée à dire qu’au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, l’Institut, face à plus de deux milles grévistes de la faim, avait préféré – pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour – recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables (voir par exemple, Balyemez c. Turquie , n o 32495/03, § 95, 22 décembre 2005). Ces conclusions ne peuvent en effet lui permettre de dire qu’il en était de même pour le requérant.

Cela dit, rappelant qu’en matière d’administration de la preuve, il lui est loisible, pour forger sa conviction, de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210), la Cour gardera à l’esprit ces conclusions. Elle observe ainsi qu’en l’espèce, le 12 juin 2001, l’hôpital civil d’İzmir recommanda la libération du requérant pour six mois, ce qui ne lui fut pas accordé par les instances judiciaires.

S’il aurait été souhaitable que le requérant soit libéré suite à ce rapport, la Cour ne dispose pourtant d’aucun élément qui lui permettrait de critiquer l’appréciation des autorités quant à cet élément de preuve ( Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, §§ 29 et 30). Elle ne relève par ailleurs aucun acte d’arbitraire dans cette procédure, ni un élément quelconque au détriment du requérant, pour les raisons qui suivent. Deux coaccusés ont été libérés au vu des rapports diagnostiquant le S-WK chez eux et recommandant leurs libérations. Or, aux yeux de la Cour, cet élément démontre avant tout l’approche positive de l’instance judiciaire à cette question précise.

D’autre part, s’agissant de l’opportunité de maintenir une personne en détention provisoire, la Cour ne peut substituer son point de vue à celui des juridictions internes ( Sakkopoulos c. Grèce , n o 61828/00, 15 janvier 2004, § 44, et Reggiani Martinelli c. Italie (déc.), n o 22682/02, 16 juin 2005), d’autant plus quand, comme en l’occurrence, les autorités nationales ont largement satisfait à leur obligation de protéger l’intégrité physique de l’intéressé, notamment par l’administration des soins médicaux appropriés (mêmes références).

Le requérant ne se plaint d’ailleurs pas de la nature ou de l’insuffisance des soins médicaux en question mais se limite à alléguer qu’il aurait dû être mis en liberté, sans toutefois étayer ses arguments (voir par exemple, Ahmet Arslan c. Turquie (déc.), n o 5114/04, 1 er décembre 2005). Pourtant, aucun élément ne permet de dire que le requérant a été privé en milieu carcéral de certains soins médicaux qu’il aurait pu se fournir en liberté. Finalement, les derniers rapports médicaux concernant le requérant ne contiennent aucune contre-indication à son emprisonnement.

Ainsi, se livrant à une appréciation globale des faits pertinents, et gardant à l’esprit l’assurance que le Gouvernement a donnée de sa pratique, ainsi que des constats de la délégation de la Cour ayant visité les établissements carcéraux dans le cadre de la mission effectuée pour le premier groupe d’affaires, la Cour conclut à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que les conditions de détention du requérant ont constitué en soi un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention ( Balyemez , précité, § 96, et Sinan Eren c. Turquie , n o 8062/04, § 50, 10 novembre 2005). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au restant des griefs, la Cour observe avant tout qu’ils ne sont pas étayés, et d’autre part, qu’ils sont, par leurs essences, intimement liés au grief examiné ci-dessus sous l’angle de l’article 3. Ayant déclaré celui-ci comme irrecevable pour défaut manifeste de fondement, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de faire un examen séparé pour ceux-ci ( Özgür et 30 autres requêtes c. Turquie (déc.), n o 28480/04 et 30 autres, 20 octobre 2005). Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de Korsakoff , qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de Wernicke , qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité.

Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de Wernicke-Korsakoff . Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.