- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 decembrie 2006
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Kama împotriva Turciei
Traducere în română AI
SECȚIUNEA A DOUA
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererii nr. 30936/04 prezentată de Bayram KAMA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 12 decembrie 2006 într-o cameră compusă din: domnii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, doamnele A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și doamna S. Dollé, grefier de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 19 august 2004, Având în vedere decizia de a trata cererea cu prioritate în temeiul articolului 41 din regulamentul Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, domnul Bayram Kama, este un resortisant turc, născut în 1972. El este reprezentat în fața Curții de doamna G. Altay, avocată la Istanbul.
Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul său. A. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 februarie 1993, reclamantul a fost plasat în arest preventiv de către Curtea de siguranță a Statului din Istanbul în special pentru apartenență la o organizație ilegală, omoruri, jafuri și atac armat. La 12 iunie 2000, Curtea de siguranță a Statului l-a achitat pe reclamant de acuzația de omor, dar l-a recunoscut vinovat de restul acuzațiilor și l-a condamnat la închisoare pe viață. Această hotărâre acoperea și nouăsprezece coinculpați, în special pentru opt asasinate și răniri sau pagube materiale cauzate la cincisprezece persoane, prin aproximativ zece acte săvârșite în numele organizației menționate.
La 15 mai 2001, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre pentru două lacune procedurale, și anume ilizibilitatea ștampilei oficiale pe un document figurând în dosar, și absența din dosar a depoziției culese la 17 noiembrie 1992 de către tribunalul de poliție din Kocaeli cu privire la anumiți acuzați. În 2001 și 2002, reclamantul a început greve ale foamei. Starea sa de sănătate a fost monitorizată de medicul stabilimentului penitenciar și i s-au furnizat aporturi de vitamine. La 22 ianuarie 2001, el a fost examinat la spitalul civil din Tekirdağ. A fost transferat ulterior la Institutul medico-legal. Prin raportul din 22 martie 2002, acesta a diagnosticat boala Wernicke-Korsakoff[1] („S-WK”) la reclamant și a recomandat eliberarea sa pe o durată de șase luni.
La o dată nespecificată, procurorul a considerat că nu avea competența să elibereze reclamantul, deoarece articolul 399 din codul de procedură penală („CPP”), care prevedea eliberarea provizorie din motive de sănătate, privea suspendarea executării unei pedepse definitive. Or reclamantul nu era încă „condamnat”. Astfel, acesta a transmis cererea de eliberare Curții de siguranță a Statului, care a respins-o și a decis să mențină reclamantul în arest preventiv. Acesta a fost spitalizat din nou la spitalul civil. La 22 decembrie 2004, reclamantul a fost reexaminat de Institut, care a declarat starea sa de sănătate compatibilă cu condițiile de detenție. La 31 ianuarie 2005, curtea cu jurați din Istanbul, devenită competentă între timp prin abolirea curților de siguranță a Statului, l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață.
La 21 februarie 2005, reclamantul a refuzat să fie transferat la Institut pentru examinare. La 20 martie 2006, Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 31 ianuarie 2006. Dosarul medical al reclamantului indică faptul că acesta a fost examinat de nouăsprezece ori de medicul stabilimentului penitenciar și a fost transferat de cinci ori la serviciile de neurologie, ortopedie, oftalmologie și boli respiratorii ale spitalului civil din Tekirdağ. La 7 aprilie 2006, reclamantul a obținut ochelari pentru miopie. La 23 iunie 2006, a fost examinat de medicul stabilimentului penitenciar din Tekirdağ, care a indicat în raportul său din aceeași zi că starea de sănătate a persoanei interesate era bună, cu excepția unei dureri în zona lombară.
Reclamantul se află în prezent în arest preventiv, iar procedura penală începută împotriva sa se desfășoară în continuare la curtea cu jurați din Istanbul. B. Dreptul și practica internă și internațională pertinente În ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative cu privire la grațierea prezidențială pentru condamnații afectați de o boală ireversibilă (articolul 104 din Constituție), cu privire la condițiile de suspendare a executării pedepselor din motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), componența și funcționarea Institutului medico-legal, precum și lucrările Consiliului Europei în materie de servicii de sănătate în mediul penitenciar, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız c. Turciei (nr. 22913/04, §§42-52, 10 noiembrie 2005). ÎN DREPT Reclamantul invocă boala de care ar fi încă afectat și susține că încarcerarea sa antrenează încălcarea articolelor 3 și 5 din Convenție.
A. Argumentele părților 1. Guvernul Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de recurs interne, întrucât reclamantul nu a formulat opoziție la refuzurile de eliberare prin căile prevăzute de CPP și nici nu și-a invocat plângerile în fața judecătorului de executare. Apoi, el invocă condițiile favorabile ale închisorilor și spune că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. Dacă nevoia se manifestă, persoanele interesate sunt transferate la spital, în caz contrar sunt eliberate provizoriu, în aplicarea articolului 399 din CPP. El invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neepuizare, în caz contrar pentru lipsă vădită de fundament. 2. Reclamantul Potrivit reclamantului, S-WK este o boală incurabilă.
Prin urmare, încarcerarea sa constituie în orice caz o încălcare a articolelor 3 și 5 din Convenție. B. Aprecierea Curții Pentru motivele enunțate în continuare, Curtea nu va examina excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne.
Aceasta va examina, pe de altă parte, plângerile reclamantului sub aspectul articolului 3 din Convenție, care se citește astfel: „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” În ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în mediul penitenciar în raport cu articolul 3 din Convenție, mișcările de grevă a foamei din închisorile turcești în 1996 și în anii 2000, precum și misiunea de anchetă efectuată de Curte în septembrie 2004 în cadrul acestui grup de cauze, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız, citată anterior, și la deciziile sale Mutlu c. Turciei (nr. 37652/04) și Paksoy c. Turciei (nr. 33901/04), din 17 octombrie 2006. Curtea consideră necesar, de la început, să își confirme jurisprudența, potrivit căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea, printre altele, Matencio c. Franței, nr. 58749/00, §78, 15 ianuarie 2004) și, apoi, să precizeze că, în contextul cauzelor similare introduse împotriva Turciei – și în pofida absenței plângerilor cu privire la îngrijirile medicale acordate în timpul detenției – chestiunea compatibilității reîncarcerării cu articolul 3 din Convenție se pusese având în vedere eliberarea provizorie acordată anterior de autorități, pentru ca persoanele interesate să se poată îngriji sau să beneficieze de asistență în afară (a se vedea,
de exemplu, Kuruçay c. Turciei, nr. 24040/04, §49, 10 noiembrie 2005). Chestiunea de examinat în speță este însă diferită. Este vorba de a se spune, luând în considerare contextul general al acestor cauze, dacă menținerea în detenție a reclamantului, în pofida faptului că alte persoane afectate de aceeași boală fuseseră eliberate, este justificată în raport cu articolul 3. În aceste condiții, Curtea nu se poate limita la jurisprudența sa care nu aduce nicio obligație de ordin general de a elibera un deținut din motive de sănătate (Matencio, citată anterior, aceeași referință).
Curtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute în urma misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup al acestor cereri, chiar dacă această misiune o determinase să spună că, având în vedere circumstanțele care domneau la acea epocă, Institutul, în fața a mai mult de două mii de greviști ai foamei, preferase – din motive eventual umanitare sau din motive care scapă Curții – să recomande eliberarea persoanelor interesate pe baza unor simptome puțin fiabile (a se vedea, de exemplu, Balyemez c. Turciei, nr. 32495/03, §95, 22 decembrie 2005). Aceste concluzii nu îi pot permite, într-adevăr, să spună că era la fel și pentru reclamant.
Acestea fiind spuse, reamintind că în materie de administrare a probelor, îi este permis ca, pentru a-și forma convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, în măsura în care le consideră pertinente (Irlanda c. Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§209 și 210), Curtea va păstra în minte aceste concluzii. Ea observă astfel că în speță, la 22 martie 2002, Institutul medico-legal a recomandat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce nu i-a fost acordat de instanțele judiciare.
Deși ar fi fost de dorit ca reclamantul să fie eliberat în urma acestui raport, Curtea nu dispune totuși de niciun element care să îi permită să critice aprecierea autorităților cu privire la acest element de probă (Klaas c. Germaniei, hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§29 și 30). Ea nu relevă, pe de altă parte, niciun act de arbitrar în această procedură, nici vreun element oarecare în detrimentul reclamantului, pentru motivele care urmează.
Curtea a avut deja ocazia să constate în cauze similare că persoanele „în arest preventiv” au fost eliberate din motive de sănătate (a se vedea, printre altele, Eroğlu c. Turciei (dec.), nr. 30472/04, 21 noiembrie 2006). Pe de altă parte, în ceea ce privește oportunitatea menținerii unei persoane în arest preventiv, Curtea nu poate substitui punctul său de vedere celui al instanțelor interne (Sakkopoulos c. Greciei, nr. 61828/00, 15 ianuarie 2004, §44, și Reggiani Martinelli c. Italiei (dec.), nr. 22682/02, 16 iunie 2005), cu atât mai mult atunci când, ca în speță, autoritățile naționale și-au îndeplinit pe larg obligația de a proteja integritatea fizică a persoanei interesate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale corespunzătoare (aceleași referințe).
Reclamantul nu se plânge, de altfel, de natura sau insuficiența îngrijirilor medicale în cauză, ci se limitează să susțină că ar fi trebuit pus în libertate, fără a-și argumenta însă argumentele (a se vedea, de exemplu, Arslan c. Turciei (dec.), nr. 5114/04, 1 decembrie 2005). Or, niciun element nu permite să se spună că reclamantul a fost privat în mediul carceral de anumite îngrijiri medicale pe care le-ar fi putut obține în libertate. În cele din urmă, ultimele rapoarte medicale privind reclamantul nu conțin nicio contraindicație pentru încarcerare.
Astfel, procedând la o apreciere globală a faptelor pertinente și având în vedere asigurarea pe care Guvernul a dat-o cu privire la practica sa, precum și constatările delegației care a vizitat stabilimentele carcerale în cadrul misiunii efectuate pentru primul grup de cauze, Curtea conchide în absența unor motive serioase și dovedite de a crede că condițiile de detenție ale reclamantului au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție (Balyemez, citată anterior, §96, și Sinan Eren c. Turciei, nr. 8062/04, §50, 10 noiembrie 2005). Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 §§3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă.
S. Dollé, Grefier J.-P. Costa, Președinte [1] Conform literaturii medicale, această boală, care se găsește în principal la alcoolicii cronici și la persoanele subnutrite, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, afonie și fabulație, și a encefalopatiei Wernicke, care antrenează o paralizie a ochilor, nistagmus, comă, chiar moartea, dacă pacientul nu este tratat în mod corespunzător. Această stare este considerată ca rezultând, în principiu, dintr-o carență cronică de tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, înțelegându-se că, în caz de o asemenea carență, orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate antrena boala Wernicke-Korsakoff.
Tratamentul cel mai curent constă în injectarea de tiamină pe cale intravenoasă sau intramusculară pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru restabilire.
DEUXIÈME SECTION
DÉCISION
SUR LA RECEVABILITÉ
de la requête n o 30936/04 présentée par Bayram KAMA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 décembre 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa, président, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, M mes A. Mularoni, D. Jočienė, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 19 août 2004, Vu la décision de traiter en priorité la requête en vertu de l’article 41 du règlement de la Cour, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Bayram Kama, est un ressortissant turc, né en 1972. Il est représenté devant la Cour par M e G. Altay, avocate à Istanbul.
Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 15 février 1993, le requérant fut placé en détention provisoire par la cour de sureté de l’Etat d’İstanbul pour notamment appartenance à une organisation illégale, homicides, vols et attaque à main armée. Le 12 juin 2000, la cour de sureté de l’Etat acquitta le requérant du chef d’homicide mais le reconnut coupable du restant des accusations et le condamna à la réclusion à perpétuité. Ce jugement couvrait aussi dix-neuf coaccusés, pour notamment huit assassinats, et blessures ou dommage matériel causé à quinze personnes, par une dizaine d’actes perpétrés au nom de ladite organisation.
Le 15 mai 2001, la Cour de cassation infirma ce jugement pour deux lacunes procédurales, à savoir l’illisibilité du tampon officiel sur un document figurant dans le dossier, et l’absence dans le dossier de la déposition recueillie le 17 novembre 1992 par le tribunal de police de Kocaeli quant à certains accusés. En 2001 et 2002, le requérant entama des grèves de la faim. Son état de santé fut surveillé par le médecin de l’établissement pénitentiaire et des apports en vitamines lui furent fournis. Le 22 janvier 2001, il fut examiné à l’hôpital civil de Tekirdağ. Il fut transféré ultérieurement à l’Institut médicolégal. Par un rapport du 22 mars 2002, celui-ci diagnostiqua la maladie de Wernicke-Korsakoff [1] (« S-WK ») chez le requérant et recommanda sa libération pour une durée de six mois.
A une date non précisée, le procureur estima qu’il n’avait pas compétence à libérer le requérant car l’article 399 du code de procédure pénale (« CPP ») prévoyant la libération provisoire pour cause de santé concernait le sursis à exécution d’une peine définitive. Or le requérant n’était pas encore « condamné ». Ainsi, il soumit la demande de libération à la cour de sureté de l’Etat, qui la rejeta et décida de maintenir le requérant en détention provisoire. Celui-ci fut hospitalisé à nouveau à l’hôpital civil. Le 22 décembre 2004, le requérant fut réexaminé par l’Institut qui déclara son état de santé compatible avec les conditions carcérales. Le 31 janvier 2005, la cour d’assises d’İstanbul, devenue compétente dans l’intervalle par l’abolition des cours de sureté de l’Etat, condamna le requérant à la réclusion à perpétuité.
Le 21 février 2005, le requérant refusa d’être transféré devant l’Institut pour examen. Le 20 mars 2006, la Cour de cassation infirma l’arrêt du 31 janvier 2006. Le dossier médical du requérant indique qu’il fut examiné dix-neuf fois par le médecin de l’établissement pénitentiaire et fut transféré cinq fois aux services de neurologie, d’orthopédie, des soins oculaires et des maladies respiratoires de l’hôpital civil de Tekirdağ. Le 7 avril 2006, le requérant obtint des lunettes pour myopie. Le 23 juin 2006, il fut examiné par le médecin de l’établissement pénitentiaire de Tekirdağ qui indiqua par son rapport du même jour que l’état de santé de l’intéressé était bon, sauf une douleur aux lombaires.
Le requérant est actuellement en détention provisoire et la procédure pénale entamé à son encontre se poursuit devant la cour d’assises d’İstanbul. B. Le droit et la pratique internes et internationaux pertinents S’agissant des dispositions constitutionnelle et législative quant à la grâce présidentielle pour les condamnés atteint d’une maladie irréversible (article 104 de la Constitution), quant aux conditions de sursis à exécution des peines pour cause de santé (articles 399 et 402 du CPP), la composition et le fonctionnement de l’Institut médicolégal, et les travaux du Conseil de l’Europe en matière de services de santé en milieu pénitentiaire, la Cour renvoie à son arrêt Tekin Yıldız c. Turquie (n o 22913/04, §§ 42-52, 10 novembre 2005). EN DROIT Le requérant fait valoir la maladie dont il serait toujours atteint et soutient que son incarcération emporte violation des articles 3 et 5 de la Convention.
A. Arguments des parties 1. Le Gouvernement Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes en ce que le requérant n’a pas formé opposition aux refus de libération selon les voies prévues par le CPP, ni n’a évoqué ses griefs devant le juge d’exécution. Ensuite, il fait valoir les conditions favorables des prisons et dit que les soins médicaux nécessaires sont administrés à tous les détenus. Si le besoin se manifeste, les intéressés sont transférés à l’hôpital, sinon libérés provisoirement, en application de l’article 399 du CPP. Il invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-épuisement, sinon pour défaut manifeste de fondement. 2. Le requérant Selon le requérant, le S-WK est une maladie incurable.
Donc, son incarcération constitue en tous les cas une violation des articles 3 et 5 de la Convention. B. Appréciation de la Cour Pour les motifs énoncés ci-après, la Cour n’examinera pas l’exception préliminaire du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes. Elle examinera par ailleurs les griefs du requérant sous l’angle de l’article 3 de la Convention, qui se lit comme suit : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
» S’agissant de la jurisprudence en matière de la santé en milieu pénitentiaire eu égard à l’article 3 de la Convention, des mouvements de la grève de la faim dans les prisons turques en 1996 et les années 2000, et la mission d’enquête effectuée par la Cour en septembre 2004 dans le cadre de ce groupe d’affaires, la Cour renvoie à son arrêt Tekin Yıldız , précité, et ses décisions Mutlu c. Turquie (n o 37652/04) et Paksoy c. Turquie (n o 33901/04), du 17 octobre 2006. La Cour estime nécessaire, d’emblée, de confirmer sa jurisprudence, selon laquelle la libération d’un détenu pour cause de santé n’est pas obligatoire (voir parmi d’autres, Matencio c. France , n o 58749/00, § 78, 15 janvier 2004) et, ensuite, de préciser que dans le contexte des affaires similaires introduites contre la Turquie – et malgré l’absence de griefs quant aux soins médicaux dispensés lors de la détention – la question de la compatibilité de la réincarcération avec l’article 3 de la Convention s’était posée au vu de la libération provisoire accordée auparavant par les autorités, pour que les intéressés puissent se faire soigner, ou assister, à l’extérieur (voir, par exemple, Kuruçay c. Turquie , n o 24040/04, § 49, 10 novembre 2005). La question à examiner en l’espèce est toutefois différente.
Il s’agit de dire, en prenant en considération le contexte général de ces affaires, si le maintien en détention du requérant, malgré le fait que d’autres personnes atteinte de la même maladie avait été libérées, est justifié au regard de l’article 3. Dans ces conditions, la Cour ne peut se limiter à sa jurisprudence qui n’apporte aucune obligation d’ordre générale à libérer un détenu pour cause de santé ( Matencio , précité, même référence).
La Cour ne peut accorder une importance décisive aux résultats obtenus suite à la mission d’enquête effectuée pour le premier groupe de ces requêtes, même si cette mission l’avait menée à dire qu’au vu des circonstances qui régnaient à l’époque, l’Institut, face à plus de deux milles grévistes de la faim, avait préféré – pour des raisons éventuellement humanitaires, ou pour des raisons qui échappent à la Cour – recommander la libération des intéressés sur des symptômes peu fiables (voir par exemple, Balyemez c. Turquie , n o 32495/03, § 95, 22 décembre 2005). Ces conclusions ne peuvent en effet lui permettre de dire qu’il en était de même pour le requérant.
Cela dit, rappelant qu’en matière d’administration de la preuve, il lui est loisible, pour forger sa conviction, de se fonder sur des données de toute sorte, pour autant qu’elle les juge pertinentes ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 79, 80, §§ 209 et 210), la Cour gardera à l’esprit ces conclusions. Elle observe ainsi qu’en l’espèce, le 22 mars 2002, l’Institut médicolégal recommanda la libération du requérant pour six mois, ce qui ne lui fut pas accordé par les instances judiciaires.
S’il aurait été souhaitable que le requérant soit libéré suite à ce rapport, la Cour ne dispose pourtant d’aucun élément qui lui permettrait de critiquer l’appréciation des autorités quant à cet élément de preuve ( Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, §§ 29 et 30). Elle ne relève par ailleurs aucun acte d’arbitraire dans cette procédure, ni un élément quelconque au détriment du requérant, pour les raisons qui suivent.
La Cour a déjà eu l’occasion de constater dans des affaires similaires, que des personnes « en détention provisoire » ont été libérées pour cause de santé (voir parmi d’autres, Eroğlu c. Turquie (déc.), n o 30472/04, 21 novembre 2006). D’autre part, s’agissant de l’opportunité de maintenir une personne en détention provisoire, la Cour ne peut substituer son point de vue à celui des juridictions internes ( Sakkopoulos c. Grèce , n o 61828/00, 15 janvier 2004, § 44, et Reggiani Martinelli c. Italie (déc.), n o 22682/02, 16 juin 2005), d’autant plus quand, comme en l’occurrence, les autorités nationales ont largement satisfait à leur obligation de protéger l’intégrité physique de l’intéressé, notamment par l’administration des soins médicaux appropriés (mêmes références).
Le requérant ne se plaint d’ailleurs pas de la nature ou de l’insuffisance des soins médicaux en question mais se limite à alléguer qu’il aurait dû être mis en liberté, sans toutefois étayer ses arguments (voir par exemple, Arslan c. Turquie (déc.), n o 5114/04, 1 er décembre 2005). Or, aucun élément ne permet de dire que le requérant a été privé en milieu carcéral de certains soins médicaux qu’il aurait pu se fournir en liberté. Finalement, les derniers rapports médicaux concernant le requérant ne contiennent aucune contre-indication à l’emprisonnement.
Ainsi, se livrant à une appréciation globale des faits pertinents, et gardant à l’esprit l’assurance que le Gouvernement a donnée de sa pratique, ainsi que des constats de la délégation ayant visité les établissements carcéraux dans le cadre de la mission effectué pour le premier groupe d’affaires, la Cour conclut à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que les conditions de détention du requérant ont constitué en soi un traitement inhumain ou dégradant au sens de l’article 3 de la Convention ( Balyemez , précité, § 96, et Sinan Eren c. Turquie , n o 8062/04, § 50, 10 novembre 2005). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] Selon la littérature médicale, cette maladie, qu’on retrouve principalement chez les alcooliques chroniques et les mal nourris, consiste en une combinaison du syndrome de Korsakoff , qui provoque la confusion, l’aphonie et l’affabulation, et d’encéphalopathie de Wernicke , qui entraîne une paralysie des yeux, un nystagmus, le coma, voire la mort, si le patient n’est pas dûment traité.
Cet état est considéré comme résultant, en principe, d’une carence chronique en thiamine, substance qui participe au métabolisme du glucose, étant entendu qu’en cas de pareille carence toute activité qui nécessite la métabolisation du glucose peut entraîner la maladie de Wernicke-Korsakoff . Le traitement le plus courant consiste à injecter de la thiamine par intraveineuse ou intramusculaire pour ralentir la maladie, puis un traitement à long terme, à base de pastilles orales, pour le rétablissement.