KAMA c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
KAMA c. TURQUIE (CtEDO, 2006)
SECȚIUNEA A DOUA
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererii nr. 30936/04
prezentată de Bayram KAMA
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită la 12 decembrie 2006 într-o cameră compusă din:
domnii J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
M. Ugrekhelidze,
doamnele A. Mularoni,
D. Jočienė, judecători,
și doamna S. Dollé, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată, introdusă la 19 august 2004,
Având în vedere decizia de a trata cererea cu prioritate în temeiul articolului 41 din regulamentul Curții,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Bayram Kama, este un resortisant turc, născut în 1972. El este reprezentat în fața Curții de doamna G. Altay, avocată la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) este reprezentat de agentul său.
A. Circumstanțele speței
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 15 februarie 1993, reclamantul a fost plasat în arest preventiv de către Curtea de siguranță a Statului din Istanbul în special pentru apartenență la o organizație ilegală, omoruri, jafuri și atac armat.
La 12 iunie 2000, Curtea de siguranță a Statului l-a achitat pe reclamant de acuzația de omor, dar l-a recunoscut vinovat de restul acuzațiilor și l-a condamnat la închisoare pe viață. Această hotărâre acoperea și nouăsprezece coinculpați, în special pentru opt asasinate și răniri sau pagube materiale cauzate la cincisprezece persoane, prin aproximativ zece acte săvârșite în numele organizației menționate.
La 15 mai 2001, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre pentru două lacune procedurale, și anume ilizibilitatea ștampilei oficiale pe un document figurând în dosar, și absența din dosar a depoziției culese la 17 noiembrie 1992 de către tribunalul de poliție din Kocaeli cu privire la anumiți acuzați.
În 2001 și 2002, reclamantul a început greve ale foamei. Starea sa de sănătate a fost monitorizată de medicul stabilimentului penitenciar și i s-au furnizat aporturi de vitamine. La 22 ianuarie 2001, el a fost examinat la spitalul civil din Tekirdağ. A fost transferat ulterior la Institutul medico-legal. Prin raportul din 22 martie 2002, acesta a diagnosticat boala Wernicke-Korsakoff[1] („S-WK”) la reclamant și a recomandat eliberarea sa pe o durată de șase luni.
La o dată nespecificată, procurorul a considerat că nu avea competența să elibereze reclamantul, deoarece articolul 399 din codul de procedură penală („CPP”), care prevedea eliberarea provizorie din motive de sănătate, privea suspendarea executării unei pedepse definitive. Or reclamantul nu era încă „condamnat”. Astfel, acesta a transmis cererea de eliberare Curții de siguranță a Statului, care a respins-o și a decis să mențină reclamantul în arest preventiv. Acesta a fost spitalizat din nou la spitalul civil.
La 22 decembrie 2004, reclamantul a fost reexaminat de Institut, care a declarat starea sa de sănătate compatibilă cu condițiile de detenție.
La 31 ianuarie 2005, curtea cu jurați din Istanbul, devenită competentă între timp prin abolirea curților de siguranță a Statului, l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe viață.
La 21 februarie 2005, reclamantul a refuzat să fie transferat la Institut pentru examinare.
La 20 martie 2006, Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 31 ianuarie 2006.
Dosarul medical al reclamantului indică faptul că acesta a fost examinat de nouăsprezece ori de medicul stabilimentului penitenciar și a fost transferat de cinci ori la serviciile de neurologie, ortopedie, oftalmologie și boli respiratorii ale spitalului civil din Tekirdağ. La 7 aprilie 2006, reclamantul a obținut ochelari pentru miopie. La 23 iunie 2006, a fost examinat de medicul stabilimentului penitenciar din Tekirdağ, care a indicat în raportul său din aceeași zi că starea de sănătate a persoanei interesate era bună, cu excepția unei dureri în zona lombară.
Reclamantul se află în prezent în arest preventiv, iar procedura penală începută împotriva sa se desfășoară în continuare la curtea cu jurați din Istanbul.
B. Dreptul și practica internă și internațională pertinente
În ceea ce privește dispozițiile constituționale și legislative cu privire la grațierea prezidențială pentru condamnații afectați de o boală ireversibilă (articolul 104 din Constituție), cu privire la condițiile de suspendare a executării pedepselor din motive de sănătate (articolele 399 și 402 din CPP), componența și funcționarea Institutului medico-legal, precum și lucrările Consiliului Europei în materie de servicii de sănătate în mediul penitenciar, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız c. Turciei (nr. 22913/04, §§42-52, 10 noiembrie 2005).
ÎN DREPT
Reclamantul invocă boala de care ar fi încă afectat și susține că încarcerarea sa antrenează încălcarea articolelor 3 și 5 din Convenție.
A. Argumentele părților
Guvernul
Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de recurs interne, întrucât reclamantul nu a formulat opoziție la refuzurile de eliberare prin căile prevăzute de CPP și nici nu și-a invocat plângerile în fața judecătorului de executare. Apoi, el invocă condițiile favorabile ale închisorilor și spune că îngrijirile medicale necesare sunt administrate tuturor deținuților. Dacă nevoia se manifestă, persoanele interesate sunt transferate la spital, în caz contrar sunt eliberate provizoriu, în aplicarea articolului 399 din CPP. El invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neepuizare, în caz contrar pentru lipsă vădită de fundament.
Reclamantul
Potrivit reclamantului, S-WK este o boală incurabilă. Prin urmare, încarcerarea sa constituie în orice caz o încălcare a articolelor 3 și 5 din Convenție.
B. Aprecierea Curții
Pentru motivele enunțate în continuare, Curtea nu va examina excepția preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne.
Aceasta va examina, pe de altă parte, plângerile reclamantului sub aspectul articolului 3 din Convenție, care se citește astfel:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
În ceea ce privește jurisprudența în materie de sănătate în mediul penitenciar în raport cu articolul 3 din Convenție, mișcările de grevă a foamei din închisorile turcești în 1996 și în anii 2000, precum și misiunea de anchetă efectuată de Curte în septembrie 2004 în cadrul acestui grup de cauze, Curtea face trimitere la hotărârea sa Tekin Yıldız, citată anterior, și la deciziile sale Mutlu c. Turciei (nr. 37652/04) și Paksoy c. Turciei (nr. 33901/04), din 17 octombrie 2006.
Curtea consideră necesar, de la început, să își confirme jurisprudența, potrivit căreia eliberarea unui deținut din motive de sănătate nu este obligatorie (a se vedea, printre altele, Matencio c. Franței, nr. 58749/00, §78, 15 ianuarie 2004) și, apoi, să precizeze că, în contextul cauzelor similare introduse împotriva Turciei – și în pofida absenței plângerilor cu privire la îngrijirile medicale acordate în timpul detenției – chestiunea compatibilității reîncarcerării cu articolul 3 din Convenție se pusese având în vedere eliberarea provizorie acordată anterior de autorități, pentru ca persoanele interesate să se poată îngriji sau să beneficieze de asistență în afară (a se vedea, de exemplu, Kuruçay c. Turciei, nr. 24040/04, §49, 10 noiembrie 2005).
Chestiunea de examinat în speță este însă diferită. Este vorba de a se spune, luând în considerare contextul general al acestor cauze, dacă menținerea în detenție a reclamantului, în pofida faptului că alte persoane afectate de aceeași boală fuseseră eliberate, este justificată în raport cu articolul 3. În aceste condiții, Curtea nu se poate limita la jurisprudența sa care nu aduce nicio obligație de ordin general de a elibera un deținut din motive de sănătate (Matencio, citată anterior, aceeași referință).
Curtea nu poate acorda o importanță decisivă rezultatelor obținute în urma misiunii de anchetă efectuate pentru primul grup al acestor cereri, chiar dacă această misiune o determinase să spună că, având în vedere circumstanțele care domneau la acea epocă, Institutul, în fața a mai mult de două mii de greviști ai foamei, preferase – din motive eventual umanitare sau din motive care scapă Curții – să recomande eliberarea persoanelor interesate pe baza unor simptome puțin fiabile (a se vedea, de exemplu, Balyemez c. Turciei, nr. 32495/03, §95, 22 decembrie 2005). Aceste concluzii nu îi pot permite, într-adevăr, să spună că era la fel și pentru reclamant.
Acestea fiind spuse, reamintind că în materie de administrare a probelor, îi este permis ca, pentru a-și forma convingerea, să se bazeze pe date de orice fel, în măsura în care le consideră pertinente (Irlanda c. Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pp. 79, 80, §§209 și 210), Curtea va păstra în minte aceste concluzii.
Ea observă astfel că în speță, la 22 martie 2002, Institutul medico-legal a recomandat eliberarea reclamantului pentru șase luni, ceea ce nu i-a fost acordat de instanțele judiciare.
Deși ar fi fost de dorit ca reclamantul să fie eliberat în urma acestui raport, Curtea nu dispune totuși de niciun element care să îi permită să critice aprecierea autorităților cu privire la acest element de probă (Klaas c. Germaniei, hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§29 și 30). Ea nu relevă, pe de altă parte, niciun act de arbitrar în această procedură, nici vreun element oarecare în detrimentul reclamantului, pentru motivele care urmează.
Curtea a avut deja ocazia să constate în cauze similare că persoanele „în arest preventiv” au fost eliberate din motive de sănătate (a se vedea, printre altele, Eroğlu c. Turciei (dec.), nr. 30472/04, 21 noiembrie 2006).
Pe de altă parte, în ceea ce privește oportunitatea menținerii unei persoane în arest preventiv, Curtea nu poate substitui punctul său de vedere celui al instanțelor interne (Sakkopoulos c. Greciei, nr. 61828/00, 15 ianuarie 2004, §44, și Reggiani Martinelli c. Italiei (dec.), nr. 22682/02, 16 iunie 2005), cu atât mai mult atunci când, ca în speță, autoritățile naționale și-au îndeplinit pe larg obligația de a proteja integritatea fizică a persoanei interesate, în special prin administrarea îngrijirilor medicale corespunzătoare (aceleași referințe). Reclamantul nu se plânge, de altfel, de natura sau insuficiența îngrijirilor medicale în cauză, ci se limitează să susțină că ar fi trebuit pus în libertate, fără a-și argumenta însă argumentele (a se vedea, de exemplu, Arslan c. Turciei (dec.), nr. 5114/04, 1 decembrie 2005). Or, niciun element nu permite să se spună că reclamantul a fost privat în mediul carceral de anumite îngrijiri medicale pe care le-ar fi putut obține în libertate.
În cele din urmă, ultimele rapoarte medicale privind reclamantul nu conțin nicio contraindicație pentru încarcerare.
Astfel, procedând la o apreciere globală a faptelor pertinente și având în vedere asigurarea pe care Guvernul a dat-o cu privire la practica sa, precum și constatările delegației care a vizitat stabilimentele carcerale în cadrul misiunii efectuate pentru primul grup de cauze, Curtea conchide în absența unor motive serioase și dovedite de a crede că condițiile de detenție ale reclamantului au constituit în sine un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție (Balyemez, citată anterior, §96, și Sinan Eren c. Turciei, nr. 8062/04, §50, 10 noiembrie 2005).
Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 §§3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
S. Dollé, Grefier
J.-P. Costa, Președinte
[1] Conform literaturii medicale, această boală, care se găsește în principal la alcoolicii cronici și la persoanele subnutrite, constă într-o combinație a sindromului Korsakoff, care provoacă confuzie, afonie și fabulație, și a encefalopatiei Wernicke, care antrenează o paralizie a ochilor, nistagmus, comă, chiar moartea, dacă pacientul nu este tratat în mod corespunzător. Această stare este considerată ca rezultând, în principiu, dintr-o carență cronică de tiamină, substanță care participă la metabolismul glucozei, înțelegându-se că, în caz de o asemenea carență, orice activitate care necesită metabolizarea glucozei poate antrena boala Wernicke-Korsakoff. Tratamentul cel mai curent constă în injectarea de tiamină pe cale intravenoasă sau intramusculară pentru a încetini boala, apoi un tratament pe termen lung, pe bază de pastile orale, pentru restabilire.