ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3415/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 6288/COM, pronunțată la data de 9 noiembrie 2010, Secția comercială a Tribunalului Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.I.C.H. SA, prin administrator judiciar D. & Co S.P.R.L., în contradictoriu cu pârâta SN A.I. Constanța, a constatat că durata contractului de operare nr. 2568/2003 a fost prelungită până la data de 1 aprilie 2017 și a obligat pe pârâtă la executarea acestui contract, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 10.000 lei pe zi de întârziere, și la plata sumei de 4.000 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut că data intrării în vigoare a contractului de operare nr.2568, încheiat la data de 24 iunie 2003, datat 25 iunie 2003, este 1 aprilie 2003, potrivit acordului de voință și că, în raport de această dată, notificarea reclamantei de către pârâtă la data de 25 februarie 2010, cu privire la intenția sa de a nu mai prelungi contractul, s-a făcut peste termenul prevăzut de art. 4.1 din contract, astfel că durata convenției părților s-a prelungit, conform acestor prevederi contractuale și celor ale art. 969 C. civ., până la data de 1 aprilie 2017. Prima instanță a înlăturat apărarea pârâtei în sensul că data intrării în vigoare a contractului este data încheierii contractului: 25 iunie 2003, față de clauza 15.5 alin. (2) din contract și de împrejurarea că reclamanta a prestat servicii specifice contractului pentru pârâtă conform facturilor întocmite de aceasta, în lunile aprilie și mai, ca și susținerea acesteia că a adus la cunoștință reclamantei intenția sa de a nu mai prelungi contractul, conform înscrisului din data de 2 decembrie 2009 intitulat „minută”, considerând că, în lipsa semnăturii reclamantei și a dovezii că i-a fost comunicat, acest înscris nu are valoare juridică, având în vedere și prevederile art. 13.1 din contractul părților.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 46/COM, pronunțată la data de 23 martie 2011. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, analizând criticile aduse sentinței apelate, că această hotărâre este legală și temeinică, apreciind că tribunalul, dând eficiență clauzei finale, prin care părțile au convenit ca intrarea în vigoare a contractului să fie data de 1 aprilie 2003 și nu data încheierii actului juridic, a făcut o corectă interpretare a prevederilor contractuale, întrucât această clauză reprezintă o recunoaștere a momentului realizării acordului de voință de a contracta, respectiv a datei când au început să fie prestate de către reclamantă activitățile de handling aeroportuar, în raport de care contractul înceta la expirarea termenului de valabilitate de 7 ani, respectiv la data de 1 aprilie 2010, dacă era denunțat înainte de încetare, or notificarea transmisă de pârâtă reclamantei la data de 25 februarie 2010 s-a făcut cu nesocotirea termenului de 90 de zile, ceea ce atrage lipsa de efecte juridice a denunțării contractului, conform voinței reale a părților, ca și a înscrisului din 2 decembrie 2009 denumit „minută”, ce nu a fost comunicat reclamantei potrivit convenției.

Împotriva menționatei decizii apelanta – pârâtă a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și a prevederilor art. 4 din contractul nr. 2568, încheiat la data de 24 iunie 2003, față de data încheierii contractului, respectiv cea a semnării acestuia, în raport cu care „notificarea de neprelungire” a menționatului act juridic a fost făcută în termen, respectiv cu 90 de zile „anterior încetării lui”. Recurenta a criticat, de asemenea, modul de interpretare a înscrisurilor administrate în probațiune, cu referire la facturile fiscale și a înscrisului din data de 2 decembrie 2002, ca și soluția respingerii probei testimoniale și a probei cu expertiză contabilă.

Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, apreciind nefondate criticile recurentei referitoare la data intrării în vigoare a contractului și a aplicării art. 4.1. din contract, considerând că instanța de apel, asemeni instanței de fond, a apreciat corect că data intrării în vigoare a contractului este 1 aprilie 2003, în conformitate cu care recurenta – pârâtă era obligată să notifice pe intimata – reclamantă cu privire la intenția sa de a nu mai prelungi contractul până la 1 ianuarie 2010, potrivit art. 4.1. din contract. Recursul este nefondat. Astfel, potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., în sfera raporturilor dintre părți, acordul de voință care creează contractul este suveran.

Este de observat că prin art. 15.5 alin. (2) din contractul nr. 2568 din 25 iunie 2003 se stipulează, expres, că acest act juridic „intră în vigoare începând cu data de 1 aprilie 2003”, iar prin art. 4.1. se arată că durata contractului este de 7 (șapte) ani, cu reînnoirea automată pentru o perioadă similară, dacă nu este denunțat de niciuna dintre părți cu 90 (nouăzeci) de zile înainte de încetare. Rezultă așadar că, apreciind ca fiind corectă interpretarea și aplicarea precitatelor clauze contractuale în stabilirea datei de la care se calculează durata contractului și, în raport cu aceasta, a celor prevăzute pentru denunțarea sa valabilă, conform voinței părților clar exprimată prin aceste clauze, instanța de apel a respectat principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., așa încât nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ce privește critica referitoare la greșita stabilire a situației de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, se constată că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, față de reglementarea în vigoare a art. 304 C. proc. civ. la data pronunțării deciziei atacate, iar problema admiterii sau neadmiterii unor probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă ce excede controlului acestei instanțe. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, iar, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentă, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată efectuate în această cale de atac, reprezentând onorariu avocat, astfel cum a solicitat și dovedit prin înscrisurile depuse la dosar (filele 15, 16, 18).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SN A.I. CONSTANȚA S.A. MIHAIL KOGĂLNICEANU împotriva deciziei civile nr. 46/COM din 23 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 4.960 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.