ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4752/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4752/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 16 decembrie

2009, reclamantul T.C. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de

Ministerul de Finanțe, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Iași, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor morale, în sumă de

500.000 euro, plătibili în monedă națională, la cursul zilei din momentul

pronunțării hotărârii.

În motivarea

acțiunii reclamantul a arătat că a fost judecat, în calitate de inculpat și

condamnat, prin sentința nr. 281 din 8 martie 1949 a Tribunalului Militar, la

pedeapsa de un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „apologie a

infracțiunii”, prevăzută de art. 328 C. penal din 1936, coroborat cu

Decretul-lege nr. 856/1938, privitor la „siguranța în stat” și obligația de a

plăti statului Român cheltuieli de judecată.

Potrivit

extrasului sentinței de condamnare, latura obiectivă a infracțiunii a constat

în faptul că, în calitate de simpatizant al mișcării legionare, ar fi

contribuit cu suma de 5.000 lei la o colectă pentru legionarul P., în iunie

1947, iar în luna octombrie a aceluiași an a inițiat personal o astfel de

colectă, reușind să strângă suma de 20.000 lei, în bani și faină.

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 112 C.

proc. civ.

Tribunalul

Iași, prin sentința civilă nr. 876 din 19 aprilie 2010,

a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamantul T.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul de Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Iași.

A

obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data

pronunțării, a sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale.

A

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.677 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a

se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele considerente.

Prin

sentința nr. 281 din 8 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, în Dosarul

nr. 175/1949, reclamantul T.C. a fost condamnat la o pedeapsă de un an

închisoare corecțională pentru delictul de apologia infracțiunii, prevăzut și

pedepsit de art. 328 C. pen. coroborat cu Decretul-lege nr. 856/1938,

reținându-se că inculpatul a contribuit, cu suma de 5.000 lei, la colecta

inițiată de A.C., în iunie 1947, pentru legionarul P., iar în octombrie 1947 el

însuși, a luat inițiativa unei noi colecte de bani și alimente, tot în favoarea

lui P., pe care însă nu le-a mai trimis.

Din

susținerile reclamantului, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar și

depoziția martorului, a rezultat că T.C. a fost reținut în noaptea de 14 - 15

mai 1948, fără a avea mandat de arestare și fără a fi judecat. Ulterior, acesta

a fost judecat la data de 8 martie 1949, peste termenul de 1 an (împlinit la 15

mai 1949), la care fusese condamnat.

Instanța

a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter

politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen.

din 1936 cu modificările și completările ulterioare”.

Potrivit

art. 2 din același act normativ toate efectele hotărârilor judecătorești de

condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept.

Tribunalul

a apreciat că acordarea daunelor morale reclamantului se justifică în limita

sumei de 250.000 euro, respectiv echivalentul în lei, la data pronunțării.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași.

Curtea

de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 71 din 17 iunie 2011,

a admis apelurile declarate de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Iași împotriva sentinței civile nr. 876 din 19 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalul Iași, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea

civilă formulat de reclamantul T.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. civ. sunt

neconstituționale.

Pentru a

statua astfel, Curtea Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele

morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile,

rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste

condamnări sau măsuri administrative.

Or,

aceste dispoziții, având același scop ca și indemnizația prevăzută de

art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi

considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Potrivit

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Decizia

Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

astfel că cererea formulată de reclamantă nu mai are fundamentare legală, câtă vreme

prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea

termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M.

Of. al României, ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de

către Parlament.

Este

adevărat ca deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor

și că, în prezenta cauză, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit

după pronunțarea sentinței apelate, însă reclamantul nu dobândise o speranță

legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO, -

cauza Slavov contra Bulgariei - „dispoziția de lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia”.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul T.C. criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, prin prisma încălcării prevederilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-reclamant

a susținut că efectele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor

părților trebuie analizate din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, al art. 14

al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și al art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană ai Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Astfel, art.

6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un

proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un

tribunal independent și imparțial, impune și respectarea principiului

egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecință,

un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului,

ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității

cetățenilor în fața legii.

Or,

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror

procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost

soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de

natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin

deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui

proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza

unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu

principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu

poate fi diferit.

Un alt

drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare art. 14 al

Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile

pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există

discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage

sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și

rezonabilă,

adică

urmărește

un

scop

legitim

și

respectă un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție,

o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat”

(cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979).

În

speță, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de

celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și

finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de

operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea

procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea

căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie

soluționarea cauzei.

Or

instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată

a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă si rezonabilă.

În acest

sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că „violarea

principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un

tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și

rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite”.

Prin

urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces

pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru

persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră

procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi

asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau

nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

De

asemenea, Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în

folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea

judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci

când

efectul

noii

legislații

este

acela

de

a transforma litigiul

într-unu imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din

27 martie 2003, cauza Crișan c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Principiul

preeminentei dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția

unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în

administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al

litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran

și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

În ceea

ce privește garanția egalității armelor, Curtea reamintește că în jurisprudența

instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea

procedurii în fața unui tribunal independent si imparțial, instituit de lege,

în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă

vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic

ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la

inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la

neconformitatea cu dispozițiile constituționale, se poate aprecia că această

garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului

la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din

CEDO.

În același

sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează

un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept. Nu în ultimul rând. Curtea reține că art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

garantează în esență dreptul de proprietate.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește

atât „ bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele

împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis

delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare

unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranța legitimă”

că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos

Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei).

Despre

noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare

patrimonială”, în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o

bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o

jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Tot

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un

stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1,

adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a

bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru

juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care

îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea

din 22 iunie 2004).

Prin

urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care

întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul

normativ menționat, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în

dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea

despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării

circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot

astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 de a fi accesibile și previzibile se apreciază că persoanele prevăzute

de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea

concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor

la acordarea daunelor morale, acesta având o bază

suficientă în dreptul intern.

O

concluzie a celor arătate este aceea că proceselor pendinte ar trebui să le fie

în continuare aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în

forma în vigoare de la data formulării acțiunii. Principiul de drept aplicabil

în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela

conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea și

temeinicia hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de

legea de drept

substanțial în vigoare la

data pronunțării hotărârii atacate - tempus regit actum.

Recurentul-reclamant

a susținut că a introdus acțiunea anterior admiterii excepțiilor de

neconstituționalitate și că se află astfel în situația de a avea o hotărâre de

admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior,

motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii

instanței.

Această

decizie de neconstituționalitate nu poate retroactiva, fără a afecta, în

principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14

al Convenției și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemate să aplice

Convenția.

A

susținut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

litigiilor în curs este de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

astfel încât instanța de apel este obligată să dea prioritate reglementărilor

internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția

României.

Recurentul

- reclamant a mai invocat diverse decizii de speță pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție, ulterior deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147

alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și

pentru trecut (ex tune).

Fiind

incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va

face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile

administrative enunțate de legea

specială).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci

de drepturi care trebuie stabilite

de instanță, hotărârea pronunțată

urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării

deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin

definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că

reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea

neconstituționalității, își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune

nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

In

sensul considerentelor menționate, înalta Curte s-a pronunțat, in recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a

statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 iunie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce

efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul-reclamant, întrucât, prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să

îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul

normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de

criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul

pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Invocarea

de către recurentul-reclamant a unor decizii ale înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-au admis apelurile sau recursurile declarate fie de către

Statul Român fie de către părți și s-au menținut sau diminuat sumele de bani

oferite drept despăgubiri morale foștilor deținuți politici în baza Legii nr. 221/2009,

decizii care sunt ulterioare deciziei de neconstituționalitate, nu are

relevantă în cauză deoarece sunt decizii de speță iar art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii iar decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv,

în raportul juridic dedus judecății fiind incidență această normă imperativă,

de ordine publică astfel că aplicarea ei imediată nu poate fi tăgăduită sau

nesocotită.

Pentru

considerentele expuse, reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, decizie incidență în cauză și obligatorie de la

momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, conform art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul T.C. împotriva deciziei civile nr. 71 din 17

iunie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.