ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4793/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4793/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1287 din 7 iunie 2010 a Tribunalului Iași s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul B.N.N. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași.

S-a constatat

caracterul politic al condamnării reclamantului dispuse prin sentința nr. 281

din 8 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, în Dosarul nr. 175/1949

pentru fapta prevăzută de art. 328 C. pen. coroborat du Decretul-lege nr. 856/1938.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data pronunțării a

sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată (onorar avocat).

În justificarea

soluției, tribunalul, a reținut că,

în cauză, cadrul

legal care permite acordarea daunelor morale în cazul persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic, îl constituie legea nr. 221/2009,

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care

completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și

materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist realizând un act de

dreptate pentru cei care auz avut curajul să se opună regimului opresiv și să

încerce să își exercite drepturile fundamentale.

S-a mai

reținut că principiul reparării daunelor morale din actul normativ invocat se

coroborează și cu dispozițiile articolelor 998 - 999 C. civ., deoarece termenul

general de prejudiciu, folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciile

materiale cât și cele morale, textul de lege nedistingând între prejudiciu

patrimonial și nepatrimonial.

Instanța

a avut în vedere că prin sentința nr. 281 din 8 martie 1949 pronunțată de

Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr. 175/1949 reclamantul B.N.N. a fost

condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare corecțională pentru delictul de

apologia infracțiunii prevăzut și pedepsit de art. 328 C. pen coroborat cu Decretul-lege nr. 856/1938, reținându-se că inculpatul a contribuit cu suma

de 20.000 lei la colecta inițiată de T.C. pentru ajutorarea legionarilor

arestați.

Reclamantul

a fost reținut în noaptea de 14-15 mai 1948, fără a avea mandat de arestare și

fără a fi judecat, fiind judecat la data de 8 martie 1949 și eliberat peste

termenul de 1 an (împlinit la 15 mai 1949) la care fusese condamnat.

S-a

reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter

politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen.

din 1936 cu modificările și completările ulterioare”.

În

consecință, față de materialul probator administrat în cauză, instanța a

reținut că acordarea daunelor morale solicitate se justifică, numai parțial și

anume în limita sumei de 250.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data

pronunțării, constituind o satisfacție suficientă și echitabilă, considerent

pentru care s-a admis în parte acțiunea.

De

asemenea, având în vedere probatoriu administrat, raportat și la dispozițiile art.

1 din legea nr. 221/2009, instanța a constatat caracterul politic al

condamnării reclamantului dispusă prin sentința nr. 281/1949 pronunțată de

Tribunalul Militar Iași.

În

temeiul disp. art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași.

Prin decizia

civilă nr. 72 din 17 iunie 2011,

Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis cererile de apel formulate de Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași; a respins capătul

de acțiune vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale și a păstrat

restul dispozițiilor ce nu contravin dispozițiilor prezentei decizii.

Pentru a

adopta această soluție, instanța, a reținut că apelurile declarate sunt fondate

raportat la împrejurarea că temeiul de drept avut în vedere la soluționarea

capătului de cerere, vizând obligarea Statului Român la daunele morale nu mai

este reflectat prin legea specială, ce a constituit izvorul de drept al acestui

capăt de acțiune.

Astfel,

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1947 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative, cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane soțul sau descendenții acesteia până la

gradul al II-lea inclusiv, pot solicita îndreptățirile prevăzute la art. 4 alin.

(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea

Statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Însă,

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale.

Cum Decizia

Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 februarie 2010,

s-a reținut că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală,

câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după

expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale în M. Of. al României, ca urmare a necorelării lor cu

dispozițiile Constituției de către Parlament.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N.N. pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamantul a arătat că în mod greșit instanța de apel a

admis apelurile formulate și a respins cererea sa de acordare a daunelor

morale, așa cum se pronunțase instanța de fond.

În opinia

recurentului consecințele deciziei

nr. 1358 a

Curții

Constituționale trebuie analizate din perspectiva art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, al art. 14

al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană ai Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În final susține recurentul

și faptul că persoanele care au introdus acțiunea anterior admiterii

excepțiilor de neconstituționalitate se află în situația de a avea o hotărâre

de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior,

motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul

investirii instanței.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată

să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și

nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții

legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu

se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne

și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca

fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare

patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva

României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura

în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17

iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurentul reclamant B.N.N. sunt

nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul B.N.N. împotriva deciziei nr. 72 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 iunie 2012.