ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4793/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1287 din 7 iunie 2010 a Tribunalului Iași s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul B.N.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași. S-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispuse prin sentința nr. 281 din 8 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași, în Dosarul nr. 175/1949 pentru fapta prevăzută de art. 328 C. pen. coroborat du Decretul-lege nr. 856/1938. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei la data pronunțării a sumei de 250.000 euro cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorar avocat). În justificarea soluției, tribunalul, a reținut că, în cauză, cadrul legal care permite acordarea daunelor morale în cazul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, îl constituie legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist realizând un act de dreptate pentru cei care auz avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

S-a mai reținut că principiul reparării daunelor morale din actul normativ invocat se coroborează și cu dispozițiile articolelor 998 - 999 C. civ., deoarece termenul general de prejudiciu, folosit de legiuitor, înseamnă atât prejudiciile materiale cât și cele morale, textul de lege nedistingând între prejudiciu patrimonial și nepatrimonial. Instanța a avut în vedere că prin sentința nr. 281 din 8 martie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași în Dosarul nr. 175/1949 reclamantul B.N.N. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare corecțională pentru delictul de apologia infracțiunii prevăzut și pedepsit de art. 328 C. pen coroborat cu Decretul-lege nr. 856/1938, reținându-se că inculpatul a contribuit cu suma de 20.000 lei la colecta inițiată de T.C.

pentru ajutorarea legionarilor arestați. Reclamantul a fost reținut în noaptea de 14-15 mai 1948, fără a avea mandat de arestare și fără a fi judecat, fiind judecat la data de 8 martie 1949 și eliberat peste termenul de 1 an (împlinit la 15 mai 1949) la care fusese condamnat. S-a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 C. pen. din 1936 cu modificările și completările ulterioare”.

În consecință, față de materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut că acordarea daunelor morale solicitate se justifică, numai parțial și anume în limita sumei de 250.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data pronunțării, constituind o satisfacție suficientă și echitabilă, considerent pentru care s-a admis în parte acțiunea. De asemenea, având în vedere probatoriu administrat, raportat și la dispozițiile art. 1 din legea nr. 221/2009, instanța a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispusă prin sentința nr. 281/1949 pronunțată de Tribunalul Militar Iași. În temeiul disp. art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași. Prin decizia civilă nr. 72 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererile de apel formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași; a respins capătul de acțiune vizând obligarea pârâtului la plata daunelor morale și a păstrat restul dispozițiilor ce nu contravin dispozițiilor prezentei decizii.

Pentru a adopta această soluție, instanța, a reținut că apelurile declarate sunt fondate raportat la împrejurarea că temeiul de drept avut în vedere la soluționarea capătului de cerere, vizând obligarea Statului Român la daunele morale nu mai este reflectat prin legea specială, ce a constituit izvorul de drept al acestui capăt de acțiune. Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1947 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative, cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita îndreptățirile prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea Statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Însă, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Cum Decizia Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 februarie 2010, s-a reținut că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N.N.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că în mod greșit instanța de apel a admis apelurile formulate și a respins cererea sa de acordare a daunelor morale, așa cum se pronunțase instanța de fond. În opinia recurentului consecințele deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale trebuie analizate din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, al art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană ai Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În final susține recurentul și faptul că persoanele care au introdus acțiunea anterior admiterii excepțiilor de neconstituționalitate se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior, motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurentul reclamant B.N.N. sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N.N. împotriva deciziei nr. 72 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 iunie 2012.