ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4023/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, la data de 16 martie 2011, sub nr. 3042/40/2011, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta N.M., prin mandatar I.L., a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Botoșani, Serviciul de Stare Civilă, să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a certificatului de divorț din data de 29 martie 2010, eliberat de către Primăria orașului Ota, Japonia. Prin sentința nr. 2118 din 13 mai 2011, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a admis acțiunea și, în consecință: - a recunoscut pe teritoriul României efectele juridice ale certificatului de divorț din 29 martie 2010 eliberat de Primăria orașului Ota, Japonia, în care s-a consemnat divorțul dintre N.Y.

și A.M.; - a încuviințat efectuarea cuvenitelor mențiuni în actele de stare civilă. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta, născută A., s-a căsătorit la data de 29 ianuarie 2003 cu N.Y., căsătorie înregistrată în localitatea Botoșani. În anul 2010, ambii au solicitat, de comun acord, instanțelor judecătorești din orașul Ota, Japonia, desfacerea căsătoriei, iar prin certificatul de divorț din data de 29 martie 2010, eliberat de către Primăria orașului Ota, Japonia, s-a desfăcut, prin acord, căsătoria. Având în vedere că actul de divorț a fost pronunțat de o instanță legal constituită în statul japonez, că există reciprocitate în ce privește efectele hotărârii străine între România și Japonia și că părțile au fost prezente la dezbateri în instanța străină, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 167 din Legea nr. 105/1992 pentru recunoașterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale actului de divorț emis în Japonia.

Prin decizia civilă nr. 1 din 12 ianuarie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate. În motivarea acestei soluții, Curtea a reținut următoarele: În conformitate cu certificatul de divorț eliberat de către Primăria orașului Ota din Japonia, la rubrica „Informații cu privire la registrul familial și reîntoarcerea la numele dinainte de căsătorie” nu este bifată niciuna din cele două căsuțe: „va folosi registrul familial anterior” și „își va crea un nou registru familial”. Conform certificatului de atestare din 14 februarie 2011, reclamanta apare înregistrată la toate rubricile privind registrul de familie sub numele de „A.”, iar întrucât în actul de divorț nu s-a bifat căsuța cu „își va crea un nou registru familial”, rezultă că aceasta nu a putut fi înregistrată cu numele dobândit prin căsătorie, acela de „N.”.

Certificatul de consimțământ al fostului soț, din data de 15 aprilie 2011, nu poate fi reținut în speță, fiind ulterior datei pronunțării divorțului. Oricum, în conformitate cu prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei. Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat, în drept, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 168 și 169 din Legea nr. 105/1992, în sensul că instanța de apel a concluzionat că nu se poate face niciun fel de modificare sau de întregire a hotărârii de divorț pronunțată în Japonia, ci numai ia act de recunoașterea acestei hotărâri.

Or, prin motivele de apel se solicitase a se lua act de hotărârea de divorț așa cum s-a pronunțat în Japonia, prin preluarea tuturor mențiunilor din această hotărâre de divorț. Atâta vreme cât cele două rubrici, respectiv „reîntoarcerea numelui” dinainte de căsătorie și „va folosi registrul familial anterior”, nu sunt bifate, rezultă că sub aspectul numelui, părțile au convenit să rămână cu numele din căsătorie. Acest aspect este întărit și cu declarația pârâtului, care consimte ca reclamanta să rămână cu numele din căsătorie. Ambele căsuțe din actul de divorț se referă la numele avut anterior căsătoriei, sub aspectul revenirii, și a doua rubrică, „registrul familiar anterior”, nu face referire decât la numele avut anterior căsătoriei.

Ca atare, nefiind bifată nicio căsuță, se subînțelege că părțile au convenit să-și păstreze numele din căsătorie, respectiv N., iar în atare situație instanța era obligată să menționeze și acest aspect. Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 01 iunie 2012, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de aceste cazuri de nelegalitate. Astfel, pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotium juris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, cum invocă de fapt recurenta.

Pct. 9 al aceluiași art. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept, recursul trebuie să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic, respectiv de ce anumite dispoziții legale, care trebuie individualizate, au fost interpretate sau aplicate greșit de instanță. Or, recurenta a invocat numai formal încălcarea dispozițiilor art. 168 și 169 din Legea nr. 105/1992, din dezvoltarea criticilor formulate rezultând nemulțumirea părții în legătură cu modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate pe aspectul numelui soților după divorț.

Modul în care instanța de apel interpretează probele administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie însă motiv de recurs în prezent, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor, fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva deciziei civile nr. 1 din 12 ianuarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.