ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3764/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 3271/30 din 28 aprilie 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Statului Român la plata de despăgubiri morale și materiale în cuantum de 600.000 euro ca efect al deportării sale și a familiei sale (părinți și bunici paterni); acordarea despăgubirilor în cuantum de 102.100 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate familiei în urma dislocării în Bărăgan, bunuri care nu au fost retrocedate după întoarcerea acasă. Prin sentința civilă nr. 2546 din 08 octombrie 2006 pronunțată în Dosar nr. 3271/30/2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei de calitate procesuală activă și activă integrală, invocate de pârât.

A admis în parte acțiunea civilă promovată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș. A obligat pârâtul să plătească următoarele sume, în echivalentul în RON la data plății efective: 9.000 euro pentru prejudiciul moral suferit personal, 2.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său M.S., 2.250 euro pentru prejudiciul moral suferit mama sa M.B., 1.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul sau patern M.I. și 1.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunica paternă M.A., respingând în rest acțiunea. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, invocând dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul M.I.

a învestit instanța de judecată cu acțiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate personal, precum și de părinții și bunicii săi paterni, efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare pentru antecesorii reclamantei, împrejurări de fapt atestate de adeverința din 02 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare. Tribunalul a arătat că nu se poate reține că reclamanta nu are îndreptățirea de a solicita repararea prejudiciului suferit personal și de autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1), concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepțiilor lipsei calității procesual active și active integrale invocate de pârât.

Prima instanță a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece atât el, cât și părinții și bunicii paterni au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009. Cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), prima instanță a arătat că dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 se înlătură neclaritatea privind faptul dacă facultatea solicitării și acordării de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soția/descendenții de gradul I și II sau și persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, respectiv soția/descendenții de gradul I și II, rezultând cu evidență faptul că și cele din urmă beneficiază de același drept de a solicita despăgubiri morale. Totodată, legiuitorul nu a stabilit și criterii de individualizare, însă prin ordonanța evocată stabilește expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcție de categoria de persoană îndreptățită care se adresează instanței.

Prima instanță a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta și antecesoarele ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, constatând că atât reclamantul, cât și părinții și bunicii paterni au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Împotriva sentinței civile nr. 2546 din data de 08 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3271/30/2010 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Timiș. Prin decizia civilă nr. 869/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea.

Instanța de apel a avut în vedere că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului. În considerentele deciziei instanța de apel a reținut, în esență, că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care constituie temeiul acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel încât cauza nu s-ar putea soluționa cu ignorarea menționatei decizii, care a avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către reclamant prin cererea sa.

În consecință, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către prima instanță de judecată. Totodată, Curtea de apel a apreciat că nu poate subzista susținerea reclamantului în sensul că anterior deciziei Curții Constituționale acesta ar fi deținut „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. Instanța de apel a reținut că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun.

Or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.I., fără a-1 încadra în drept. Recurentul -reclamant a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât în opinia sa Legea nr. 221/2009 continuă să-și producă efectele, iar deciziile Curții Constituționale încalcă drepturile omului, în condițiile în care Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate în fața normelor interne. Înalta Curte, analizând cu prioritate problema încadrării criticilor formulate de recurent în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.., constată din expunerea de motive, astfel cum aceasta a fost structurată, că recurentul susține nelegalitatea deciziei sub aspectul modului de aplicare a efectelor deciziilor Curții Constituționale, aspect ce se impune a fi cercetat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul declarat de reclamantul M.I., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei civile nr. 869/A din 05 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.