ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 135/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 135/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013 pronunțată de
Curtea de București - secția ll-a penală, în dosarul nr. 9556/2/2012(3881/2012),
s-a respins cererea formulată de inculpatul
,
în prezent încarcerat la arestul D.G.P.M.B, de liberare provizorie sub control
judiciar
ca nefondată.
A obligat inculpatul la 300 lei cheltuieli judiciare către
stat, din care 100 lei se avansează din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut
următoarele:
La
data de 20 decembrie 2012 s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București - secția
a ll-a penală cererea formulată de inculpatul C.C.N. vizând liberarea sa
provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare
preventivă emis la data de 07 decembrie 2012 pentru o perioadă de 29 de zile.
În
motivarea cererii, inculpatul a arătat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute
de art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen., în sensul că infracțiunile
pentru care este cercetat sunt sancționate prin lege cu pedepse care nu
depășesc 18 ani închisoare.
Pe de altă parte, condițiile negative prevăzute
de art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen. nu
sunt incidente în
cauză, neexistând date că inculpatul ar fi predispus să săvârșească alte
infracțiuni ori să zădărnicească aflarea adevărului. De altfel, majoritatea
dovezilor au fost administrate, iar inculpatul a recunoscut săvârșirea
infracțiunii de luare de mită.
În
cererea sa, ca și în concluziile scrise și orale, prin avocat ales, inculpatul
a mai arătat că a avut o comportare anterioară bună, că situația sa familială
este deosebit de dificilă, astfel încât și din acest punct de vedere cercetarea
sa în stare de libertate poate fi dispusă fără a se prejudicia normala
desfășurare a procesului.
Inculpatul
a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri referitoare la starea de boală
a mamei și la sarcina soției sale, precum și o caracterizare din 20 decembrie 2012
emisă de poliția orașului Videle, județul Teleorman, Curtea admițând această
probă.
La
termenul de judecată de la 09 ianuarie 2013, după atașarea dosarului de
urmărire penală, Curtea, în baza dispozițiilor art. 160
8
alin. (1)
C. proc. pen., a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de
liberare provizorie sub control judiciar.
Atât
reprezentantul Ministerului Public, cât și inculpatul, prin avocat ales, au pus
concluzii de admitere în principiu a cererii.
Curtea
a admis în principiu cererea și a procedat la audierea inculpatului, care a
arătat în esență că recunoaște comiterea infracțiunii de luare de mită, nu și
celelalte acuzații, că va respecta obligațiile și interdicțiile ce îi vor fi
impuse în situația în care va fi eliberat provizoriu sub control judiciar.
Analizând
cererea în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut
următoarele:
Potrivit prevederilor art. 160
2
alin.
(1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control
judiciar se poate
acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul
infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu
depășește 18 ani".
În
speță, inculpatul este cercetat în dosarul nr. 288/P/2012 al Parchetului de pe
lângă înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție - Serviciul
Teritorial București sub aspectul săvârșirii a două fapte de instigare la
infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice - art. 25 C. pen.
Raportat la art. 248 C. pen. comb. cu art. 13
2
din Legea nr. 78/2000
și o infracțiune de luare de mită - art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la
art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a)
C. pen. Niciuna dintre aceste infracțiuni nu este
sancționată cu pedepse cu închisoarea a căror limită superioară să
depășească 18
ani.
De
asemenea, Curtea a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 160
2
alin. (2) C. proc. pen., astfel încât, așa cum s-a arătat, cererea de liberare
provizorie sub control judiciar a fost considerată admisibilă în principiu.
În
ceea ce privește fondul acesteia, s-a reține însă că ea este neîntemeiată.
Sub
un prim aspect, atât legislația, abordările doctrinare, ca și soluțiile
jurisprudențiale, inclusiv ale Curții Europene a Drepturilor Omului, statuează
că starea de libertate a inculpatului este și trebuie să rămână regula, iar
arestarea preventivă o excepție, numai dacă și în măsura în care aceasta este
pe deplin justificată.
Or,
în speță, Curtea a apreciat că în acest moment și cadru procesual, ținând seama
și de faptul că liberarea provizorie nu constituie un drept al inculpatului,
necenzurabil de către instanță, ci o vocație a sa, privarea în continuare de
libertate este legală și necesară.
În
raport de prevederile art. 136 C. proc. pen., Curtea a avut în vedere că
menținerea stării de arest este, în speță, menită să preîntâmpine o stare de
pericol social concret pentru ordinea publică și să asigure normala desfășurare
a procesului penal.
S-a apreciat că există date și indicii temeinice
în sensul prevederilor art. 68
1
C.
proc. pen. că inculpatul,
în calitate de inspector principal de poliție, ar fi săvârșit o infracțiune de
luare de mită (pe care a și recunoscut-o) și două infracțiuni de instigare la
abuz în serviciu contra intereselor publice, fapte cu un grad ridicat de
pericol social generic și crescut.
Durata
arestării preventive - o lună de zile - nu a depășit un interval de timp
rezonabil în sensul jurisprudenței C.E.D.O., iar temeiurile sale se mențin în
totalitate.
S-a
reținut că, în privința circumstanțelor personale ale inculpatului, lipsa
antecedentelor penale nu poate fi considerată un criteriu relevant, în
condițiile în care inculpatul nici nu ar fi putut ocupa altfel funcția de
inspector principal de poliție, iar activitatea sa profesională nu este, așa
cum rezultă din caracterizarea șefilor ierarhici, fără reproș, el obținând și
calificative anuale de „satisfăcător" și „bun;.
În
orice caz, s-a apreciat că, aceste împrejurări, inclusiv situația familială
dificilă, nu pot prevala asupra acelor criterii
care conduc la concluzia că menținerea
în continuare a stării de arest,
care a fost prelungită cu 30 de zile după depunerea cererii de față, este
justificată și necesară pentru normala desfășurare în continuare a procesului.
Așa fiind, cererea de liberare provizorie sub control
judiciar a fost pe fond respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.C.N.,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea
recursului, și în rejudecare, admiterea cererii de liberare sub control
judiciar.
Examinând
recursul declarat de inculpatul C.C.N., sub toate aspectele, conform art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în
cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu
închisoare, pentru a se
asigura buna desfășurare
a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
învinuitului
sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea
pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1)
reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi
țara; d) arestarea preventivă.
În
alin. (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor
preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar
sau pe cauțiune.
Având
în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale,
consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit
garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și
menținerea măsurilor preventive.
În
reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de
constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel
încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura
preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deși nu este o măsură preventivă, liberarea
provizorie poate fi considerată ca
fiind o modalitate de individualizare
a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri, chiar dacă
sunt de natură diferită, fiind același și anume, buna desfășurare a procesului
penal în ansamblul său.
Individualizarea
măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,
respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul
judiciar este suficient sau se impune luarea,
respectiv menținerea față de inculpat a
măsurii arestării preventive.
Din
analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160
2
C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,
trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.
Prima
condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată
de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei
stări de arest efectiv.
A
doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.
Sub
acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) C. proc.
pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul
infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor
intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18
ani".
Condiția negativă vizează comportamentul
inculpatului și perspectiva acestui
comportament după liberarea
provizorie.
Astfel,
în art. 160
2
C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub
control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă
necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte
infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin
influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea
mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se
observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere
existenta unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații,
împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului,
modul de operare,
infracțiunea săvârșită,
care să îndreptățească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea
celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie,
ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune
măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția
provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi
asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.
Detenția
provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența
controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a
principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei
respectiv a făptuitorului.
Din
perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se
arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de
paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere.
Pentru
a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate
domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție
de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea
penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea
judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică
cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod
rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al
detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când
hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat
asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.
Totodată,
s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest
în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.
Raportând
datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională
corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., înalta Curte,
apreciază că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit
inculpatului C.C.N., întrucât, pentru realizarea scopului penal astfel cum este
reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii
arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul
proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a
făptuitorului.
Rezultă
din probele administrate până la acest moment procesual că, inculpatul este
cercetat în dosarul nr. 288/P/2012 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de
Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial
București sub aspectul săvârșirii a două fapte de instigare la infracțiunea de
abuz în serviciu contra intereselor publice - art. 25 C. pen. raportat la art. 248
C. pen. comb. cu art. 13
2
din Legea nr. 78/2000 și o infracțiune de
luare de mită - art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin.
(1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Fapta
inculpatului, constând în aceea că, calitate de inspector principal de poliție,
ar fi săvârșit o infracțiune de luare de mită (pe care a și recunoscut-o) și
două infracțiuni de instigare la abuz în serviciu contra intereselor publice,
fapte cu un grad ridicat de pericol social generic și crescut.
Înalta Curte, constată că, starea de arest a
inculpatului a fost prelungită, cu 30 de zile după depunerea cererii de față,
și de la acel moment nu au apărut elemente
noi care să justifice
admiterea unei astfel de cereri.
Raportându-ne la gravitatea infracțiunii
săvârșite, la împrejurarea că urmărirea
penală nu a fost încă finalizată
- impunându-se audierea martorilor și administrarea probelor apreciate ca fiind
necesare stabilirii adevărului - dar și la atitudinea inculpatului parțial
sinceră în cursul procedurilor, înalta Curte apreciază că există „date",
în accepțiunea dispozițiilor art. 160
2
alin. (1) C. proc. pen., din
care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
În
aceste condiții, înalta Curte apreciază că detenția provizorie este legitimă -
fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în
raport de interesul privat al inculpatului - nu a depășit un termen rezonabil
în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene
a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 7 decembrie 2012),
iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului
penal.
Față
de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge
ca nefondat recursul
declarat de inculpatul C.C.N. împotriva încheierii
de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de București – secția a ll-a penală,
pronunțată în dosarul nr. 9556/2/2012(3881/2012).
Va
obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul
apărătorului
desemnat din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C.N. împotriva încheierii de
ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de București – secția a ll-a penală,
pronunțată în dosarul nr. 9556/2/2012(3881/2012).
Obligă
recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului
desemnat din oficiu, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 16 ianuarie 2013.