ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6270/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrative și fiscal, sub nr. 1591/3/CA/2007, reclamanta A.A. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București și Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor Formulate în Temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 6663 din 31 ianuarie 2006 a Primăriei Municipiului București, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtelor la atribuirea suprafeței de teren de 462,00 mp. ce a fost trecută în proprietatea statului în mod abuziv, situată în București, b-dul Uverturii colț cu intrarea Racului (fost b-dul Libertății).

Prin încheierea de ședință din 21 februarie 2007 - secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrative și fiscal a Tribunalului București, apreciind că nu este competentă funcțional să soluționeze cauza cu care a fost investită, a trimis dosarul spre soluționare în favoarea secției civile a Tribunalului, întru-cât nu a fost investită cu un control de legalitate a unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Pe rolul Tribunalului București – secția a III-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. 10026/3/2007, instanță în fața căreia a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia internă pentru analizarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cauza judecându-se doar în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată la 20 aprilie 2007 și din considerentele menționate în încheiere.

Prin sentința civilă nr. 182 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul București – secția a III-a civilă, a respins contestația formulată de reclamantă ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că: Prin dispoziția nr. 6663 din 31 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București prin primarul General, a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 462,00 mp. situat în București, deoarece este afectat, în totalitate de elemente de sistematizare, iar pentru cota de ½ din suprafața totală de 462 m.p., reclamanta și-a pierdut calitatea de persoană îndreptățită în urma divorțului de fostul soț, D.F., decedat. Prin aceeași dispoziție, au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafață de 231 mp., către persoana îndreptățită A.A.

Din actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate, tribunalul are în vedere contractul de vânzare - cumpărare prin care D.A. și D.F. au cumpărat terenul viran în suprafață de 462 mp., situat în București, B-dul Libertății, fostul raion Gh.Gh.D., raportul de expertiză efectuat în dosarul de notificare din care rezultă că terenul este ocupat de parcare și loc de joacă, aflate în administrația Consiliului Local sector 6 București, care însumează o suprafață de 231 mp. Reclamanta a formulat două notificări din 2 aprilie 2001 și 6 august 2001 și prin ambele notificări a solicitat restituirea în natură asupra întregului teren în suprafață de 462 mp. situat în București, B-dul Libertății, sector 6, conform contractului de vânzare - cumpărare, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se procedeze la acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai constatat că și prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat atribuirea întregii suprafețe de teren de 462 mp., însă prin notele de ședință depuse la dosar, precum și prin probele administrate în cauză a învederat și posibilitatea restituirii în natură a unei cote de 1/2 din terenul în suprafață de 462 mp. Tribunalul a constatat că așa cum rezultă din sentința civilă nr. 158 din 9 ianuarie 1963, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamanta D.A. și pârâtul D.F. încheiată la 14 noiembrie 1952, urmând ca după desfacerea căsătoriei, reclamanta să se numească A.A. Prin urmare, coroborând actul de proprietate cu mențiunile din hotărârea de divorț, tribunalul a constatat că terenul în suprafață de 462 mp., situat în str. Libertății, sector 6, a fost dobândit în timpul căsătoriei de către reclamantă împreună cu fostul soț, D.F., și prin urmare a avut calitatea de bun comun, că după desfacerea căsătoriei acest bun imobil nu a fost partajat, iar D.F.

a decedat la 16 august 2000, rămânând în calitate de moștenitori P.A.M. și L.M.S., fiicele defunctului. Reclamanta A.A., deși avea cunoștință că nu avea calitatea de unic proprietar asupra întregului teren de 462 mp., a solicitat restituirea în natură a acestuia, cu nesocotirea drepturilor celorlalți coproprietari. S-a apreciat că, în cauză nu se pot aplica dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât încă de la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare reclamanta nu a dobândit decât o cotă devălmașă de 231 mp., care după desfacerea căsătoriei dintre reclamantă și D.F., a devenit o cotă indiviză de 231 mp., și prin urmare reclamanta nu putea solicita măsuri reparatorii decât pentru această suprafață de teren.

Împotriva sentinței civile nr. 182 din 25 ianuarie 2008, la data de 25 martie 2008 a formulat apel reclamanta, care a fost înregistrat la data de 31 martie 2008 pe rolul Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin motivele de apel reclamanta arată că: Instanța de fond nu a reținut corect situația de drept. Analizează astfel cauza numai în raport cu calitatea de proprietar în cota de ½ a reclamantei A.A., și nu reține calitatea de mandatară a acesteia, calitate încredințată de către cele doua fiice, P.A.M. și L.M.S., coproprietare fiecare asupra cotei de ¼ din terenul revendicat, deși din actele prezentate rezultă clar care sunt părțile care au solicitat revendicarea și actele care stau la baza acțiunii.

Cu privire la restituire în natură a terenului instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că acesta "este afectat de elemente de sistematizare” Prin decizia civilă nr. 538/A din 03 iulie 2008, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta – reclamantă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în esență faptul terenul ce formează obiectul notificării este afectat de elemente de sistematizare, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat la fond, iar în ceea ce privește varianta translatării locului de joacă pe un teren alăturat pentru a face posibilă restituirea în natură a terenului, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada acordului deținătorului terenului în acest sens.

De asemenea se subliniază că raportul de expertiză conține propunerea de translatare dar nu se arată în concret cum ar trebui să se realizeze acest lucru. Împotriva deciziei civile nr. 538/A din 03 iulie 2008, la data de 12 august 2008, a declarat recurs apelanta – reclamantă A.A., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curții de casație și Justiție la data de 14 august 2008. Prin decizia civilă nr. 1512 din 13 februarie 2009 Înalta Curte de casație și Justiție, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, reținând că, instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de reclamantă, echivalând cu necercetare a fondului căii cu care a fost investită Curtea de Apel București, ceea ce atrage casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 15 decembrie 2009, sub nr. 11758/2/2009. Curtea de Apel București – secția a III-a civilă prin decizia nr. 517 din 30 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat. În considerentele hotărârii s-a reținut că, prima instanță a reținut corect situația de fapt din speță și a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente, reținând în mod just că nu s-a făcut dovada mandatului pretins a fi dat de către cele două fiice ale acesteia la momentul formulării notificării, în condițiile în care cererea de restituire în natură este formulată doar de reclamantă, în nume propriu, neexistând nicio precizare cu privire la calitatea de reprezentant a reclamantei față de fiicele sale.

Faptul că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea în natură a întregului imobil, nu poate conduce la ideea că acesta ar fi acționat atât în nume propriu cât și în calitate de mandatar al fiicelor sale, în absența unei dovezi certe a mandatului primit în acest sens. Rigurozitatea interpretării prevederilor Legii nr. 10/2001 (art. 22) din această perspectivă, este impusă de caracterul reparator al acestui act normativ, în sensul că legiuitorul recunoaște dreptul la măsuri reparatorii numai celor care s-au conformat întru-totul cerințelor legale, printre care primordială este condiția depunerii notificării. Pentru aceste motive, Curtea apreciază primul motiv de apel ca nefondat.

Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la restituirea în natură a terenului pentru care s-a formulat notificare, s-a apreciat că soluția primai instanțe de respingere a contestației este legală și temeinică, având în vedere că terenul respectiv este ocupat de elemente de sistematizare, constând în parcare, loc de joacă pentru copii și grădina împrejmuită, aferentă blocului de locuințe, așa cum evidențiază atât raportul de expertiză extrajudiciară efectuat la solicitarea reclamantei cât și concluziile raportului de expertiză dispus de către prima instanță. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamanta invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.

civ. Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Motivele de apel nu au fost analizate în integralitatea lor și nici înscrisurile ce sprijineau aceste motive, astfel că hotărârea nu conține motive reale pe care se întemeiază, conținând motive străine cauzei. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că reclamanta a deținut o împuternicire dată de fiice ce a fost depusă la dosar, dar care a dispărut din dosar. Parcarea existentă pe terenul în discuție este ilegală nefiind înființată de autoritatea competentă, iar locul de joacă a fost înființat după declanșarea prezentului litigiu și în absența oricărei autorizări din partea autorității competente.

- S-a schimbat înțelesul clar și vădit al actului juridic dedus judecății reținându-se greșit că declarația dată de fiicele reclamantei în fața unui notar public nu poate avea valoarea unui mandat și nici a unei ratificări. Aceeași situație se întâlnește și atunci când se analizează autorizația de construire din 30 septembrie 2008 căreia instanța de apel i-a schimbat înțelesul clar și vădit explicit al acesteia. Autorizația nu putea servi drept temei legal pentru amenajarea acelui loc de joacă, fiind emisă după un an de la edificare. - În speță nu au fost aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al coproprietății precum și cele privitoare la mandat.

La data formulării notificării reclamanta se afla în indiviziune cu privire la imobilul revendicat și potrivit reglementărilor legale aplicabile în materia coproprietății, oricare dintre coindivizori poate face acte de conservare a bunului comun, respectiv să solicite restituirea în natură considerându-se că are mandat tacit de la ceilalți coindivizori și că existența mandatului a fost dovedită prin declarația dată de fiice în fața notarului public. Se mai susține că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (4) din aceeași lege. Examinând actele și lucrările dosarului motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed: 1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Cu privire la acest motiv de nelegalitate se susține că hotărârea recurată nu conține motivele reale pe care se întemeiază, conține motive străine de natura pricinii, că la dosarul cauzei a existat o împuternicire dată de fiice care a dispărut din dosar.

Înainte de a răspunde criticilor de nelegalitate trebuie amintit că, speța supusă dezbaterii a mai parcurs un ciclu procesual în care instanța supremă prin decizia nr. 1512 din 13 februarie 2009 a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel pentru necercetarea fondului căii de atac cu care a fost instituită. În rejudecarea apelului s-a răspuns punct cu punct tuturor criticilor formulate iar considerentele ce susțin soluția de respingere a apelului nu sunt străine de natura pricinii ci dimpotrivă cu claritate se arată că apărările reclamantei privitor la existența împuternicii dată celor două fiice nu pot fi împărtășite atâta timp cât în dosarul administrativ nu apare un astfel de înscris, cum susține reclamanta.

Trebuie menționat, privitor tot la acest aspect că în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească. Or, reclamanta susține constant existența unui înscris notarial, respectiv a unui mandat dat de cele două moștenitoare pentru revendicarea cotei de teren ce revenea fostului soț divorțat și decedat la data formulării notificării, dar nu a produs nicio dovadă în sensul acestor susțineri. În atare condiții, legal instanța a îndepărtat această apărare iar considerentele reținute nu sunt străine de natura pricinii cum se susține prin motivele de recurs ci sunt în totală concordanță cu pricina pusă în dezbatere. Privitor tot la primul motiv de recurs se mai susține că tot străine de natura pricinii sunt și considerentele ce vizează parcarea existentă pe terenul în litigiu care nu a fost înființată de autoritatea competentă.

Considerentele hotărârii privitor la această stare de fapt sunt în concordanță cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză care atestă fără dubirii că terenul solicitat a fi retrocedat este ocupat cu elemente de sistematizare constând în parcare, loc de joacă pentru copiii și grădină împrejmuită. Susținerile recurentei în sensul că parcarea nu a fost ordonată de autorități, nu sunt sustenabile atâta timp cât nu s-au produs, dovezi în acest sens iar sarcina probei revine reclamantei. Prin urmare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat ca motiv de modificare a hotărârii recurate, nu este incident, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar motivarea hotărârii îndeplinește în totalitate dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. 2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de aplicațiune al acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Interpretarea greșită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătorești numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Se consideră, în general, că ne aflăm în prezența unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa.

Se susține prin motivele de recurs, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a schimbat natura juridică a înscrisului intitulat „declarație” dat de cele două fiice ale reclamante în fața notarului public, în sensul că s-a reținut că acest înscris nu poate avea valoarea unui mandat. Înscrisul intitulat „declarație” aflat la fila 14 dosar apel, atestă cu claritate că L.M.S. și P.A.M., fiicele reclamantei au împuternicit-o pe reclamantă să depună la Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care să solicite în numele acestora restituirea în natură a terenului în suprafață de 462 mp situat în București, B-dul Libertății.

Din conținutul dispoziției nr. 6663 din 31 octombrie 2006 a cărei anulare se solicită rezultă cu ușurință și necontestat de reclamantă că notificarea în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului în litigiu a fost făcută numai în numele reclamantei A.A. și nicidecum în numele celor două fiice așa cum se susține în declarație. Mai mult, declarația fiicelor a fost dată în fața notarului public la 1 aprilie 2008 iar notificarea pentru restituirea terenului în litigiu a fost înregistrată la 13 iunie 2001, deci cu mulți ani înaintea înscrisului notarial. Trebuie precizat și faptul că, din conținutul declarație, nu rezultă când a fost dată acea împuternicire și care a fost forma acestui act având în vedere și faptul că pentru a produce efecte juridice în sensul celor susținute de reclamantă, împuternicirea trebuia depusă la dosarul cauzei, iar notificarea trebuia făcută și în numele celor două fiice.

Or, lipsa totală a mandatului și modalitatea în care a fost formulată notificare – în nume propriu – conduce indubitabil la concluzia că reclamanta a înțeles să valorifice un drept propriu, respectiv partea indiviză din terenul în suprafață de 462 mp. În atare condiții, susținerile recurentei – reclamante în sensul că instanța fondului a schimbat natura și înțelesul actului juridic dedus judecății sunt fără suport legal, reținând corect că declarația fiicelor nu are valoarea unui mandat în sensul legii. Tot în cadrul acestui motiv de recurs se susține că, aceeași situație se întâlnește și atunci când se analizează autorizația de construire. Susținerile recurentei sunt nefondate întrucât nu s-a dat o altă interpretare actului administrativ ci s-a constatat că lucrările existente pe terenul în litigiu au fost efectuate în baza autorizației de construcție.

Actul administrativ nu a fost calificat de așa manieră întrucât să fie alterată subzistența lui pentru a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 3. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Acest motiv de recurs vizează esențialmente nelegalitatea hotărârii atacate și conține două ipoteze distincte: pronunțarea unei hotărâri lipsită de temei legal și pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prima ipoteză se poate ivi în acele situații în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de ce-a de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin motivele de recurs se invocă incidența celei de-a doua ipoteze, susținând că, instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legii speciale cu privire la imobilul revendicat anume că, acesta se află în indiviziune și, oricare dintre coindivizori putea solicita restituirea imobilului. În conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 – modificată, în cazul în care, restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale imobilului, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește pe cote părți ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. În speță, imobilul revendicat a fost dobândit de reclamantă în timpul căsătoriei, având astfel destinația de bun comun.

În anul 1963 între cei doi soți a intervenit divorțul, fără a se efectua partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei iar între timp, respectiv în anul 2000 a intervenit decesul fostului soț, de pe urma căruia reclamanta nu are calitate de moștenitor. În atare condiții, reclamanta nu poate beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 întrucât, așa după cum s-a arătat, nu are calitatea de moștenitor, iar art. 4 din Legea nr. 10/2001 se referă la moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Faptul că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea în natură a întregului imobil, nu poate conduce la ideea că s-a acționat atât în nume propriu cât și în numele celor două moștenitoare ale fostului soț defunct, în lipsa totală a unui mandat dat de cele două moștenitoare legale.

Așadar, dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate, contrat celor susținute prin motivele de recurs. S-a făcut o aplicare corectă și a dispozițiilor art. 10 și 11 din aceeași lege, având în vedere, așa cupă cum s-a arătat, că imobilul în litigiu nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001, fiind ocupat de lucrările de sistematizare în vederea cărora s-a dispus exproprierea. În concluzie susținerile recurentei în sensul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legii speciale sunt nefondate, nefiind incidente în cauză nici dispozițiile de nelegalitate ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea prin care s-a invocat excepția de nelegalitate a unui act administrativ, instanța de recurs va respinge această cerere întrucât nu prezintă relevanță în raport de cererea dedusă judecății, nefiind necesară sesizarea instanței de contencios administrativ.

Este de observat faptul că prin motivele de recurs nu s-a invocat nulitatea actului administrativ ci faptul că instanța de apel a schimbat natura actului administrativ, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. așa cum a fost invocat de recurentă, iar acest motiv de nelegalitate se analizează de instanța de recurs așa cum s-a procedat mai sus. Așadar, în raport de cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat și va menține ca legală și temeinică hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția de nelegalitate. Respinge recursul declarat de reclamanta A.A. împotriva deciziei civile nr. 517/A din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.