ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6270/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6270/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de

muncă, asigurări sociale, contencios administrative și fiscal, sub nr. 1591/3/CA/2007,

reclamanta A.A. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului București

și Comisia Internă pentru Analizarea Notificărilor Formulate în Temeiul Legii nr.

10/2001 a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 6663 din 31 ianuarie 2006

a Primăriei Municipiului București, solicitând anularea acesteia și obligarea

pârâtelor la atribuirea suprafeței de teren de 462,00 mp. ce a fost trecută în

proprietatea statului în mod abuziv, situată în București, b-dul Uverturii colț

cu intrarea Racului (fost b-dul Libertății).

Prin încheierea de

ședință din 21 februarie 2007 - secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări

sociale, contencios administrative și fiscal a Tribunalului București,

apreciind că nu este competentă funcțional să soluționeze cauza cu care a fost

investită, a trimis dosarul spre soluționare în favoarea secției civile a

Tribunalului, întru-cât nu a fost investită cu un control de legalitate a unui

act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pe rolul Tribunalului

București – secția a III-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. 10026/3/2007,

instanță în fața căreia a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Comisia internă pentru analizarea notificărilor formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001, cauza judecându-se doar în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București prin Primarul General, astfel cum rezultă din

încheierea pronunțată la 20 aprilie 2007 și din considerentele menționate în

încheiere.

Prin sentința civilă nr.

182 din 25 ianuarie 2008, Tribunalul București – secția a III-a civilă, a

respins contestația formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, tribunalul a reținut că:

Prin dispoziția nr. 6663

din 31 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București prin primarul

General, a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului în

suprafață de 462,00 mp. situat în București, deoarece este afectat, în

totalitate de elemente de sistematizare, iar pentru cota de ½ din

suprafața totală de 462 m.p., reclamanta și-a pierdut calitatea de persoană

îndreptățită în urma divorțului de fostul soț, D.F., decedat.

Prin aceeași

dispoziție, au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul

în suprafață de 231 mp., către persoana îndreptățită A.A.

Din actele care au

stat la baza emiterii deciziei contestate, tribunalul are în vedere contractul

de vânzare - cumpărare prin care D.A. și D.F. au cumpărat terenul viran în

suprafață de 462 mp., situat în București, B-dul Libertății, fostul raion

Gh.Gh.D., raportul de expertiză efectuat în dosarul de notificare din care

rezultă că terenul este ocupat de parcare și loc de joacă, aflate în

administrația Consiliului Local sector 6 București, care însumează o suprafață

de 231 mp.

Reclamanta a formulat

două notificări din 2 aprilie 2001 și 6 august 2001 și prin ambele notificări a

solicitat restituirea în natură asupra întregului teren în suprafață de 462 mp.

situat în București, B-dul Libertății, sector 6, conform contractului de

vânzare - cumpărare, iar în cazul în care restituirea în natură nu este

posibilă să se procedeze la acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai

constatat că și prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat atribuirea

întregii suprafețe de teren de 462 mp., însă prin notele de ședință depuse la

dosar, precum și prin probele administrate în cauză a învederat și

posibilitatea restituirii în natură a unei cote de 1/2 din terenul în suprafață

de 462 mp.

Tribunalul a

constatat că așa cum rezultă din sentința civilă nr. 158 din 9 ianuarie 1963,

s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre reclamanta D.A. și pârâtul D.F. încheiată

la 14 noiembrie 1952, urmând ca după desfacerea căsătoriei, reclamanta să se

numească A.A.

Prin urmare,

coroborând actul de proprietate cu mențiunile din hotărârea de divorț,

tribunalul a constatat că terenul în suprafață de 462 mp., situat în str.

Libertății, sector 6, a fost dobândit în timpul căsătoriei de către reclamantă

împreună cu fostul soț, D.F., și prin urmare a avut calitatea de bun comun, că

după desfacerea căsătoriei acest bun imobil nu a fost partajat, iar D.F. a

decedat la 16 august 2000, rămânând în calitate de moștenitori P.A.M. și L.M.S.,

fiicele defunctului.

Reclamanta A.A., deși

avea cunoștință că nu avea calitatea de unic proprietar asupra întregului teren

de 462 mp., a solicitat restituirea în natură a acestuia, cu nesocotirea drepturilor

celorlalți coproprietari.

S-a apreciat că, în

cauză nu se pot aplica dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât încă

de la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare reclamanta nu a

dobândit decât o cotă devălmașă de 231 mp., care după desfacerea căsătoriei

dintre reclamantă și D.F., a devenit o cotă indiviză de 231 mp., și prin urmare

reclamanta nu putea solicita măsuri reparatorii decât pentru această suprafață

de teren.

Împotriva sentinței

civile nr. 182 din 25 ianuarie 2008, la data de 25 martie 2008 a formulat apel

reclamanta, care a fost înregistrat la data de 31 martie 2008 pe rolul Curții

de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Prin motivele de apel

reclamanta arată că:

Instanța de fond nu a

reținut corect situația de drept. Analizează astfel cauza numai în raport cu

calitatea de proprietar în cota de ½ a reclamantei A.A., și nu reține

calitatea de mandatară a acesteia, calitate încredințată de către cele doua

fiice, P.A.M. și L.M.S., coproprietare fiecare asupra cotei de ¼ din

terenul revendicat, deși din actele prezentate rezultă clar care sunt părțile

care au solicitat revendicarea și actele care stau la baza acțiunii. Cu privire

la restituire în natură a terenului instanța de fond a reținut în mod eronat

faptul că acesta "este afectat de elemente de sistematizare”

Prin decizia civilă nr.

538/A din 03 iulie 2008, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de

apelanta – reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut în esență faptul terenul ce

formează obiectul notificării este afectat de elemente de sistematizare, așa

cum rezultă din raportul de expertiză efectuat la fond, iar în ceea ce privește

varianta translatării locului de joacă pe un teren alăturat pentru a face

posibilă restituirea în natură a terenului, instanța a reținut că nu s-a făcut

dovada acordului deținătorului terenului în acest sens. De asemenea se

subliniază că raportul de expertiză conține propunerea de translatare dar nu se

arată în concret cum ar trebui să se realizeze acest lucru.

Împotriva deciziei

civile nr. 538/A din 03 iulie 2008, la data de 12 august 2008, a declarat

recurs apelanta – reclamantă A.A., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curții de casație și Justiție la data de 14 august 2008.

Prin decizia civilă nr.

1512 din 13 februarie 2009 Înalta Curte de casație și Justiție, a admis

recursul formulat de reclamantă, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare la Curtea de Apel București, reținând că, instanța de apel nu a

răspuns criticilor formulate de reclamantă, echivalând cu necercetare a

fondului căii cu care a fost investită Curtea de Apel București, ceea ce atrage

casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare cauza a

fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie la data de 15 decembrie 2009, sub nr. 11758/2/2009.

Curtea de Apel

București – secția a III-a civilă prin decizia nr. 517 din 30 septembrie 2010 a

respins apelul ca nefondat.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, prima instanță a reținut corect situația de fapt din

speță și a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente, reținând

în mod just că nu s-a făcut dovada mandatului pretins a fi dat de către cele

două fiice ale acesteia la momentul formulării notificării, în condițiile în

care cererea de restituire în natură este formulată doar de reclamantă, în nume

propriu, neexistând nicio precizare cu privire la calitatea de reprezentant a

reclamantei față de fiicele sale.

Faptul că reclamanta

a solicitat prin notificare restituirea în natură a întregului imobil, nu poate

conduce la ideea că acesta ar fi acționat atât în nume propriu cât și în

calitate de mandatar al fiicelor sale, în absența unei dovezi certe a

mandatului primit în acest sens. Rigurozitatea interpretării prevederilor Legii

nr. 10/2001 (art. 22) din această perspectivă, este impusă de caracterul

reparator al acestui act normativ, în sensul că legiuitorul recunoaște dreptul

la măsuri reparatorii numai celor care s-au conformat întru-totul cerințelor

legale, printre care primordială este condiția depunerii notificării. Pentru

aceste motive, Curtea apreciază primul motiv de apel ca nefondat.

Cu privire la cea

de-a doua critică, referitoare la restituirea în natură a terenului pentru care

s-a formulat notificare, s-a apreciat că soluția primai instanțe de respingere

a contestației este legală și temeinică, având în vedere că terenul respectiv

este ocupat de elemente de sistematizare, constând în parcare, loc de joacă

pentru copii și grădina împrejmuită, aferentă blocului de locuințe, așa cum

evidențiază atât raportul de expertiză extrajudiciară efectuat la solicitarea

reclamantei cât și concluziile raportului de expertiză dispus de către prima

instanță.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs, reclamanta invocând incidența dispozițiilor art.

304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

Recurenta critică

hotărârea sub următoarele aspecte.

- Motivele de apel nu

au fost analizate în integralitatea lor și nici înscrisurile ce sprijineau

aceste motive, astfel că hotărârea nu conține motive reale pe care se

întemeiază, conținând motive străine cauzei. În dezvoltarea motivelor de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că reclamanta a

deținut o împuternicire dată de fiice ce a fost depusă la dosar, dar care a

dispărut din dosar. Parcarea existentă pe terenul în discuție este ilegală

nefiind înființată de autoritatea competentă, iar locul de joacă a fost

înființat după declanșarea prezentului litigiu și în absența oricărei

autorizări din partea autorității competente.

- S-a schimbat

înțelesul clar și vădit al actului juridic dedus judecății reținându-se greșit

că declarația dată de fiicele reclamantei în fața unui notar public nu poate

avea valoarea unui mandat și nici a unei ratificări. Aceeași situație se

întâlnește și atunci când se analizează autorizația de construire din 30

septembrie 2008 căreia instanța de apel i-a schimbat înțelesul clar și vădit

explicit al acesteia. Autorizația nu putea servi drept temei legal pentru

amenajarea acelui loc de joacă, fiind emisă după un an de la edificare.

- În speță nu au fost

aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al

coproprietății precum și cele privitoare la mandat.

La data formulării

notificării reclamanta se afla în indiviziune cu privire la imobilul revendicat

și potrivit reglementărilor legale aplicabile în materia coproprietății,

oricare dintre coindivizori poate face acte de conservare a bunului comun,

respectiv să solicite restituirea în natură considerându-se că are mandat tacit

de la ceilalți coindivizori și că existența mandatului a fost dovedită prin

declarația dată de fiice în fața notarului public.

Se mai susține că au

fost interpretate greșit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (4) din aceeași lege.

Examinând actele și

lucrările dosarului motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs se

constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea ar putea fi

modificată, pentru acest motiv, dacă: există contradicție între considerente și

dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este

întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate

ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în

sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că

este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori

cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată

soluția respectivă.

Cu privire la acest

motiv de nelegalitate se susține că hotărârea recurată nu conține motivele reale

pe care se întemeiază, conține motive străine de natura pricinii, că la dosarul

cauzei a existat o împuternicire dată de fiice care a dispărut din dosar.

Înainte de a răspunde

criticilor de nelegalitate trebuie amintit că, speța supusă dezbaterii a mai

parcurs un ciclu procesual în care instanța supremă prin decizia nr. 1512 din

13 februarie 2009 a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel pentru

necercetarea fondului căii de atac cu care a fost instituită.

În rejudecarea

apelului s-a răspuns punct cu punct tuturor criticilor formulate iar

considerentele ce susțin soluția de respingere a apelului nu sunt străine de

natura pricinii ci dimpotrivă cu claritate se arată că apărările reclamantei

privitor la existența împuternicii dată celor două fiice nu pot fi împărtășite

atâta timp cât în dosarul administrativ nu apare un astfel de înscris, cum

susține reclamanta.

Trebuie menționat,

privitor tot la acest aspect că în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.

civ. cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească.

Or, reclamanta

susține constant existența unui înscris notarial, respectiv a unui mandat dat

de cele două moștenitoare pentru revendicarea cotei de teren ce revenea

fostului soț divorțat și decedat la data formulării notificării, dar nu a

produs nicio dovadă în sensul acestor susțineri.

În atare condiții,

legal instanța a îndepărtat această apărare iar considerentele reținute nu sunt

străine de natura pricinii cum se susține prin motivele de recurs ci sunt în

totală concordanță cu pricina pusă în dezbatere.

Privitor tot la

primul motiv de recurs se mai susține că tot străine de natura pricinii sunt și

considerentele ce vizează parcarea existentă pe terenul în litigiu care nu a

fost înființată de autoritatea competentă.

Considerentele

hotărârii privitor la această stare de fapt sunt în concordanță cu concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză care atestă fără dubirii că terenul

solicitat a fi retrocedat este ocupat cu elemente de sistematizare constând în

parcare, loc de joacă pentru copiii și grădină împrejmuită.

Susținerile

recurentei în sensul că parcarea nu a fost ordonată de autorități, nu sunt

sustenabile atâta timp cât nu s-au produs, dovezi în acest sens iar sarcina

probei revine reclamantei.

Prin urmare motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat ca motiv de

modificare a hotărârii recurate, nu este incident, considerentele hotărârii nu

sunt contradictorii, iar motivarea hotărârii îndeplinește în totalitate

dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de aplicațiune al

acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății.

Interpretarea greșită

a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătorești numai în

acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii

actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Se consideră, în

general, că ne aflăm în prezența unei schimbări a naturii actului juridic

atunci când un act este calificat de așa manieră încât este alterată în mod

substanțial natura sa.

Se susține prin

motivele de recurs, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ., că instanța de apel a schimbat natura juridică a înscrisului

intitulat „declarație” dat de cele două fiice ale reclamante în fața notarului

public, în sensul că s-a reținut că acest înscris nu poate avea valoarea unui

mandat.

Înscrisul intitulat

„declarație” aflat la fila 14 dosar apel, atestă cu claritate că L.M.S. și P.A.M.,

fiicele reclamantei au împuternicit-o pe reclamantă să depună la Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care să solicite

în numele acestora restituirea în natură a terenului în suprafață de 462 mp

situat în București, B-dul Libertății.

Din conținutul

dispoziției nr. 6663 din 31 octombrie 2006 a cărei anulare se solicită rezultă cu ușurință și necontestat de reclamantă că notificarea în baza Legii nr. 10/2001

pentru restituirea terenului în litigiu a fost făcută numai în numele

reclamantei A.A. și nicidecum în numele celor două fiice așa cum se susține în

declarație.

Mai mult, declarația

fiicelor a fost dată în fața notarului public la 1 aprilie 2008 iar notificarea

pentru restituirea terenului în litigiu a fost înregistrată la 13 iunie 2001,

deci cu mulți ani înaintea înscrisului notarial.

Trebuie precizat și

faptul că, din conținutul declarație, nu rezultă când a fost dată acea

împuternicire și care a fost forma acestui act având în vedere și faptul că

pentru a produce efecte juridice în sensul celor susținute de reclamantă,

împuternicirea trebuia depusă la dosarul cauzei, iar notificarea trebuia făcută

și în numele celor două fiice.

Or, lipsa totală a

mandatului și modalitatea în care a fost formulată notificare – în nume propriu

– conduce indubitabil la concluzia că reclamanta a înțeles să valorifice un

drept propriu, respectiv partea indiviză din terenul în suprafață de 462 mp.

În atare condiții,

susținerile recurentei – reclamante în sensul că instanța fondului a schimbat

natura și înțelesul actului juridic dedus judecății sunt fără suport legal,

reținând corect că declarația fiicelor nu are valoarea unui mandat în sensul

legii.

Tot în cadrul acestui

motiv de recurs se susține că, aceeași situație se întâlnește și atunci când se

analizează autorizația de construire. Susținerile recurentei sunt nefondate

întrucât nu s-a dat o altă interpretare actului administrativ ci s-a constatat

că lucrările existente pe terenul în litigiu au fost efectuate în baza

autorizației de construcție. Actul administrativ nu a fost calificat de așa

manieră întrucât să fie alterată subzistența lui pentru a fi incident motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs

vizează esențialmente nelegalitatea hotărârii atacate și conține două ipoteze

distincte: pronunțarea unei hotărâri lipsită de temei legal și pronunțarea unei

hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prima ipoteză se

poate ivi în acele situații în care din modul de redactare a hotărârii nu se

poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este

distinctă de ce-a de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Prin motivele de

recurs se invocă incidența celei de-a doua ipoteze, susținând că, instanțele au

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legii speciale cu privire la imobilul

revendicat anume că, acesta se află în indiviziune și, oricare dintre

coindivizori putea solicita restituirea imobilului.

În conformitate cu

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 – modificată, în cazul în care,

restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale

imobilului, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește pe cote părți

ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

În speță, imobilul

revendicat a fost dobândit de reclamantă în timpul căsătoriei, având astfel

destinația de bun comun.

În anul 1963 între

cei doi soți a intervenit divorțul, fără a se efectua partajul bunurilor

dobândite în timpul căsătoriei iar între timp, respectiv în anul 2000 a intervenit decesul fostului soț, de pe urma căruia reclamanta nu are calitate de moștenitor.

În atare condiții,

reclamanta nu poate beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001

întrucât, așa după cum s-a arătat, nu are calitatea de moștenitor, iar art. 4

din Legea nr. 10/2001 se referă la moștenitorii legali sau testamentari ai

persoanelor fizice îndreptățite.

Faptul că reclamanta

a solicitat prin notificare restituirea în natură a întregului imobil, nu poate

conduce la ideea că s-a acționat atât în nume propriu cât și în numele celor

două moștenitoare ale fostului soț defunct, în lipsa totală a unui mandat dat

de cele două moștenitoare legale.

Așadar, dispozițiile art.

22 din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate, contrat celor

susținute prin motivele de recurs.

S-a făcut o aplicare

corectă și a dispozițiilor art. 10 și 11 din aceeași lege, având în vedere, așa

cupă cum s-a arătat, că imobilul în litigiu nu este liber în sensul Legii nr. 10/2001,

fiind ocupat de lucrările de sistematizare în vederea cărora s-a dispus

exproprierea.

În concluzie

susținerile recurentei în sensul interpretării și aplicării greșite a

dispozițiilor legii speciale sunt nefondate, nefiind incidente în cauză nici

dispozițiile de nelegalitate ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

cererea prin care s-a invocat excepția de nelegalitate a unui act

administrativ, instanța de recurs va respinge această cerere întrucât nu

prezintă relevanță în raport de cererea dedusă judecății, nefiind necesară

sesizarea instanței de contencios administrativ. Este de observat faptul că

prin motivele de recurs nu s-a invocat nulitatea actului administrativ ci

faptul că instanța de apel a schimbat natura actului administrativ, fiind

incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. așa

cum a fost invocat de recurentă, iar acest motiv de nelegalitate se analizează

de instanța de recurs așa cum s-a procedat mai sus.

Așadar, în raport de

cele reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursul ca nefondat și va menține ca legală și temeinică hotărârea

recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de

nelegalitate.

Respinge recursul

declarat de reclamanta A.A. împotriva deciziei civile nr. 517/A din 30

septembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.