Decizia nr. 152/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 499/2010 a Tribunalului Constanța

Conform dispozițiilor art. 21 și art. 38 din Legea nr. 215/2001, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii, ca autorități executive, iar consiliile locale administrează domeniul public și domeniul privat al orașului. Conform dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile referitoare la proprietate, unitățile administrative teritoriale, în speță municipiile, sunt reprezentate de consiliile locale. Față de aceste considerente și de atribuțiile consiliului local în administrarea domeniului privat al municipiului Constanța, criticile ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților sunt neîntemeiate.

Prin notificarea nr. 184 din 06 august 2001, formulată în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamantele au solicitat P.M. Constanța restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, județul Constanța, compus din construcție și teren în suprafață de 364,66 m.p. În cuprinsul notificării au specificat că acest imobil a fost preluat abuziv de către stat conform Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă a actului de naționalizare la poziția 214 pe numele de A.G., deși era proprietatea indiviză a autorilor lor, A.G. și M.T.N. Ulterior, acest imobil a făcut obiectul contractului de schimb între România și U.R.S.S. Întrucât, în prezent, imobilul în litigiu este ocupat de C.R., în mod corect instanța de fond a dispus obligarea unității deținătoare la acordarea de despăgubiri. În concluzie, pentru imobilul în litigiu s-a formulat notificare, nu cum susțin apelanții că nu există notificare pentru imobilul în litigiu. Odată cu notificarea au fost depuse și actele doveditoare, respectiv: act de proprietate autentificat sub nr. 1407/1939; autorizație de construcție; acte de stare civilă; certificate de moștenitor; copie decret de naționalizare; anexa la decret. Actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele ale calității de persoane îndreptățite au fost depuse odată cu notificarea la unitatea deținătoare, cât și în decursul procesului la instanța de fond. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâți, care au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au formulat următoarele critici: 1. Greșit s-a respins critica privind lipsa calității procesuale pasive a C.L. Constanta, fără a se observa că această autoritate administrativ-deliberativă nu are nicio competență în baza Legii nr. 10/2001, în această materie. 2. Nu există notificare pentru imobilul în speță, în acest spațiu, situat în Constanța, bd. Ferdinand colț cu Mihai Viteazu, existând 2 imobile complet distincte, iar pentru acesta nu există notificare, acțiunea directă la instanță, fără notificare, fiind inadmisibilă.

Din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că proprietarul imobilului în speță a fost dr. H., de la care s-a preluat bunul. Mai rezultă și că, în prezent, imobilul este proprietatea statului rus, fiind folosit ca ambasadă, iar în schimbul l ui s-a oferit imobilul din strada Roza Luxemburg (actual Callatis), care se află în posesia reclamantei.

Hotărârea s-a pronunțat cu încălcarea art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nefăcând dovada nici că este persoană îndreptățită, nici că bunul a ieșit fără drept din proprietatea sa, întrucât a avut loc un schimb de proprietăți, reclamanta primind în schimb celălalt imobil.

Într-o eventuală disproporție a valorii, reclamanta ar fi îndreptățită numai la diferența valorică, dar nu pe calea Legii nr. 10/2001, și nu la întreg bunul. Pentru aceste motive, recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței fondului, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. Intimatele-reclamante au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Critica vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanța nu este fondată. În condițiile art. 23 alin. (1) teza I din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative și primarii, ca autorități executive. Așadar, primarul și consiliul local sunt autorități administrative distincte, cu atribuții distincte, atribuțiile consiliului local sunt prevăzute de art. 36 din aceeași lege, iar atribuțiile primarului de art. 63, astfel încât nu se poate considera că un act de procedură săvârșit de una dintre aceste autorități aparține, în egală măsură, și celeilalte. Devreme ce, potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2001, consiliul local exercită atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, soluția instanțelor de fond, de a considera că trebuie să se recunoască și consiliului local calitate procesuală în cauză nu este nelegală. Astfel, pentru ca primarul să poată emite dispoziție prin care să dispună înaintarea dosarului către C.C.S.D., este nevoie de această structură funcțională, care este consiliul local, să-i alcătuiască și să-i pună la dispoziție dosarul cu toată documentația necesară. Cu alte cuvinte, C.L. Constanța figurează ca parte în dispozitiv din considerente de opozabilitate a hotărârii, ținând cont de raporturile în care se află această autoritate cu primarul, ca autoritate executivă prin care se realizează autonomia locală. 2. Critica privind inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății, argumentată pe ideea că pentru imobilul litigios nu ar exista notificare, nu este fondată. Contrar susținerilor recurenților, pentru imobilul litigios, situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, reclamantele au formulat, în condițiile Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 184 din 06 august 2001. Conform situației de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond, și care nu mai poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., imobilul în legătură cu care s-a întocmit notificarea nr. 184 din 6 august 2001, și care face obiectul prezentei cauze, este distinct de imobilul situat în Constanța, bd. Ferdinand, care a făcut obiect al restituirii în natură în cadrul acțiunii în revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 1003 din 02 decembrie 1999, definitivă și irevocabilă, chiar dacă cele două proprietăți au format, înainte de dobândirea lor cu actele de vânzare-cumpărare nr. 724/1931 și nr. 967/1939, un singur imobil, situat în Constanța, bd. Ferdinand. În urma dobândirii celor două proprietăți de către autorii reclamantelor, prin actele de vânzare menționate, imobilul s-a divizat în două părți, astfel că, în prezent, partea care reprezintă jumătatea dobândită de M.T.N. (A.) în anul 1931 a făcut obiect al restituirii în natură prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar partea care reprezintă jumătatea dobândită de A.G. (70 %) și M.T.N. (30 %) este proprietatea C.F.R. și face obiectul prezentei cauze, fiind cea solicitată de reclamante prin notificarea nr. 184/2001. Prin urmare, pentru imobilul litigios, ce a aparținut autorilor reclamantelor, A.G. și M.T.N., dobândit de aceștia prin actul de vânzare autentificat sub nr. 967/1939, reclamantele au formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, iar față de refuzul de soluționare a notificării de către entitatea învestită, reclamantele au sesizat instanța de judecată. În consecință, acțiunea dedusă judecății nu este inadmisibilă, cum eronat pretind recurenții, deoarece ea nu este o acțiune directă la instanță, fără urmarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001. Acțiunea reclamantelor are natura unei contestații la refuzul nejustificat de soluționare a notificării de către entitatea învestită, iar această acțiune este admisibilă în lumina Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007, prin care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. 3-5. Recurenții invocă pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamantele nu ar fi făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la restituire, susținând, pe de o parte, că imobilul litigios a fost preluat de la dr. H., care a fost proprietarul imobilului litigios, iar, pe de altă parte, că imobilul litigios a făcut obiectul unui schimb, în urma căruia a devenit proprietatea statului rus și că pentru el reclamantele au primit imobilul din str. Roza Luxemburg, actual Calatis, așa încât în cazul unei disproporții valorice între imobilele ce au făcut obiectul schimbului, reclamantele ar fi îndreptățite doar la diferența de valoare, dar oricum nu pe calea Legii nr. 10/2001. Prin aceste critici, recurenții contestă, practic, situația de fapt stabilită de instanțele anterioare pe bază de probe, conform căreia imobilul litigios a fost proprietatea autorilor reclamantelor, A.G. și M.T.N., care l-au dobândit prin act autentic în anul 1939 și de la care a fost preluat abuziv de statul român, în baza Decretului nr. 92/1950; ulterior preluării, prin Decretul nr. 136/1958 a intervenit un schimb de proprietăți între statul român și U.R.S.S., urmarea căruia imobilul autorilor reclamantelor, situat în Constanța, str. Mihai Viteazu, a devenit proprietatea C.F.R. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora situația de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea greșelilor grave de fapt consecutive aprecierii probelor administrate. Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Raportat la situația de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond, astfel cum a fost prezentată mai sus, în mod legal s-a reținut, în cauză, că reclamantele sunt persoane îndreptățite la restituire, în calitate de moștenitoare ale defuncților proprietari ai imobilului litigios, deposedați abuziv de statul român prin Decretul nr. 92/1950, fiind astfel întrunite cerințele prevăzute în acest scop de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, fiind stabilită preluarea abuzivă a bunului, în modalitatea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și anume prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în cauză sunt întrunite și exigențele art. 1 din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cât privește susținerea recurenților în sensul că reclamantele ar fi primit în schimbul imobilului litigios un alt imobil, și acesta tinde la schimbarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare, ceea ce nu este posibil în recurs, față actuala configurație a art. 304 C. proc. civ. Așa cum s-a arătat deja, în urma analizei probelor administrate, instanțele de fond au reținut că imobilul litigios a fost preluat din proprietatea autorilor reclamantelor de către S.R., prin naționalizarea operată în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior trecerii bunului în proprietatea S.R., acesta a făcut un schimb cu fosta U.R.S.S. cu privire la imobilul în litigiu. Prin urmare, bunul primit în schimbul imobilului litigios a devenit proprietatea S.R., iar nu a reclamantelor, spre a se putea susține că reclamantele ar fi îndreptățite numai la eventuala diferență valorică dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului dintre statul român și U.R.S.S. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectele contestate [(art. 23 și art. 36 din Legea nr. 215/2001, respectiv art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001)], astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul pârâților, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât prin respingerea cererii lor de recurs, recurenții au căzut în pretenții față de intimatele-reclamante, aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.; cheltuielile de judecată suportate de intimatele-reclamante în această fază procesuală constau în onorariu de avocat, în cuantum de 1.500 lei, fiind dovedit cu chitanța de la dosar.