ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 152/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 152/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 499 din 09 martie 2010,

Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea precizată,

formulată de reclamantele A.C.C. și D.S.C.G. în contradictoriu cu pârâții M.C. prin

P. și C.L. Constanța, iar în consecință:

- a obligat pe pârâtul P.M. Constanța să emită propunere

privind acordarea către reclamanți a despăgubirilor aferente imobilului din

Constanța, str. Mihai Viteazu, compus din construcții și teren în suprafață de

364,66 m.p.;

- a dispus înaintarea documentației referitoare la acest

imobil către C.C.S.D., conform Titlului VII al Legii nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 247/2005,

- a respins cererea de obligare a pârâților la

acordarea, în compensare, a altor bunuri sau servicii;

- a obligat pe pârâți la plata către reclamanți a sumei

de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că entitatea

deținătoare nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001,

aceea de a răspunde în termen de 60 de zile la notificarea de restituire

formulată de reclamante, ceea ce echivalează cu un refuz de restituire, pe care

instanța trebuie să îl cenzureze.

Pe fondul cererii de restituire, tribunalul a reținut că

imobilul în litigiu, aparținând autorilor reclamantelor, a fost preluat în

proprietatea S.R. în baza Decretului nr. 92/1950 și figurează în anexa la

decret la poziția 214. Prin Decretul nr. 136/1958, între S.R. și U.RS.S. a

intervenit un schimb de proprietăți, urmarea căruia imobilul litigios, situat

în Constanța, str. Mihai Viteazu (la momentul apariției Decretului nr. 136/1958

imobilul figura în Constanța, bd. Ferdinand), a devenit proprietatea C.F.R.

Imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea nr.

184 din 6 august 2001, și care face obiectul prezentei cauze, este distinct de

imobilul situat în Constanța, bd. Ferdinand, care a făcut obiectul acțiunii în

revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 1003 din 02 decembrie 1999,

definitivă și irevocabilă, chiar dacă cele două proprietăți au format, înainte

de dobândirea lor cu actele de vânzare nr. 724/1931 și nr. 967/1939, un singur

imobil, situat în Constanța, bd. Ferdinand.

În urma dobândirii celor două proprietăți de către

autorii reclamantelor, prin actele de vânzare menționate, imobilul s-a divizat

în două părți, astfel că, în prezent, partea care reprezintă jumătatea

dobândită de M.T.N. în anul 1931 a făcut obiect al restituirii în natură prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, iar partea care reprezintă jumătatea

dobândită de A.G. (70 %) și M.T.N. (30 %) este proprietatea C.F.R. și face

obiectul prezentei cauze.

Reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate al

autorilor lor asupra imobilului litigios, teren în suprafață de 364,66 m.p. și

construcții, și a preluării lui abuzive de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950,

așa încât sunt persoane îndreptățite la restituire, în înțelesul art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care imobilul este imposibil de

restituit în natură, fiind în prezent proprietatea C.F.R., reclamantele sunt

îndreptățite la despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, urmând

ca, în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare să

emită decizie cu propunere în acest sens și să înainteze întreaga documentație

către C.C.S.D.

Această formă de reparație în echivalent se justifică,

atâta timp cât unitatea deținătoare se află în imposibilitatea acordării unui

teren în compensare.

Prin

decizia civilă nr. 57/ C din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâți împotriva sentinței susmenționate și i-a obligat pe

apelanți la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante.

În

motivarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

215/2001, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia

locală în orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii,

ca autorități executive, iar consiliile locale administrează domeniul public și

domeniul privat al orașului.

Conform dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 213/1998,

în litigiile referitoare la proprietate, unitățile administrative teritoriale,

în speță municipiile, sunt reprezentate de consiliile locale.

Față de aceste considerente și de atribuțiile

consiliului local în administrarea domeniului privat al municipiului Constanța,

criticile ce vizează excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților sunt

neîntemeiate.

formulată în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamantele au

solicitat P.M. Constanța restituirea imobilului în litigiu, situat în

Constanța, str. Mihai Viteazu, județul Constanța, compus din construcție și

teren în suprafață de 364,66 m.p.

În cuprinsul notificării au specificat că acest imobil a

fost preluat abuziv de către stat conform Decretului nr. 92/1950, figurând în

lista anexă a actului de naționalizare la poziția 214 pe numele de A.G., deși

era proprietatea indiviză a autorilor lor, A.G. și M.T.N.

Ulterior, acest imobil a făcut obiectul contractului de

schimb între România și U.R.S.S.

Întrucât, în prezent, imobilul în litigiu este ocupat de

C.R., în mod corect instanța de fond a dispus obligarea unității deținătoare la

acordarea de despăgubiri.

În concluzie, pentru imobilul în litigiu s-a formulat

notificare, nu cum susțin apelanții că nu există notificare pentru imobilul în

litigiu.

Odată cu notificarea au fost depuse și actele

doveditoare, respectiv: act de proprietate autentificat sub nr. 1407/1939; autorizație

de construcție; acte de stare civilă; certificate de moștenitor; copie decret

de naționalizare; anexa la decret.

Actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele

ale calității de persoane îndreptățite au fost depuse odată cu notificarea la

unitatea deținătoare, cât și în decursul procesului la instanța de fond.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâți, care au invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia au formulat următoarele critici:

1.

Greșit

s-a respins critica privind lipsa calității procesuale pasive a C.L. Constanta,

fără a se observa că această autoritate administrativ-deliberativă nu are nicio

competență în baza Legii nr. 10/2001, în această materie.

2.

Nu

există notificare pentru imobilul în speță, în acest spațiu, situat în Constanța,

bd. Ferdinand colț cu Mihai Viteazu, existând 2 imobile complet distincte, iar

pentru acesta nu există notificare, acțiunea directă la instanță, fără

notificare, fiind inadmisibilă.

3.

Din

actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că proprietarul imobilului în speță a

fost dr. H., de la care s-a preluat bunul. Mai rezultă și că, în prezent,

imobilul este proprietatea statului rus, fiind folosit ca

ambasadă, iar în schimbul

l

ui s-a

oferit imobilul din strada Roza

Luxemburg (actual Callatis), care se

află în posesia reclamantei.

4.

Hotărârea

s-a pronunțat cu încălcarea art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nefăcând

dovada nici că este persoană îndreptățită, nici că bunul a ieșit fără drept din

proprietatea sa, întrucât a avut loc un schimb de proprietăți, reclamanta

primind în schimb celălalt imobil.

5.

Într-o eventuală disproporție a valorii, reclamanta ar fi îndreptățită numai la

diferența valorică, dar nu pe calea Legii nr. 10/2001, și nu la întreg bunul.

Pentru aceste motive,

recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate,

în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței fondului, în sensul

respingerii acțiunii, ca nefondată.

Intimatele-reclamante

au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

calității procesuale pasive a pârâtului C.L. Constanța nu este fondată.

În condițiile art. 23 alin.

(1) teza I din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, autoritățile

administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune,

orașe și municipii sunt consiliile locale comunale, orășenești și municipale,

ca autorități deliberative și primarii, ca autorități executive.

Așadar, primarul și

consiliul local sunt autorități administrative distincte, cu atribuții

distincte, atribuțiile consiliului local sunt prevăzute de art. 36 din aceeași lege,

iar atribuțiile primarului de art. 63, astfel încât nu se poate considera că un

act de procedură săvârșit de una dintre aceste autorități aparține, în egală

măsură, și celeilalte.

Devreme ce, potrivit art.

36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 215/2001, consiliul local exercită atribuții

privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului,

soluția instanțelor de fond, de a considera că trebuie să se recunoască și

consiliului local calitate procesuală în cauză nu este nelegală. Astfel, pentru

ca primarul să poată emite dispoziție prin care să dispună înaintarea dosarului

către C.C.S.D., este nevoie de această structură funcțională, care este

consiliul local, să-i alcătuiască și să-i pună la dispoziție dosarul cu toată

documentația necesară.

Cu alte cuvinte, C.L. Constanța

figurează ca parte în dispozitiv din considerente de opozabilitate a hotărârii,

ținând cont de raporturile în care se află această autoritate cu primarul, ca

autoritate executivă prin care se realizează autonomia locală.

inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății, argumentată pe ideea că pentru

imobilul litigios nu ar exista notificare, nu este fondată.

Contrar susținerilor

recurenților, pentru imobilul litigios, situat în Constanța, str. Mihai

Viteazu, reclamantele au formulat, în condițiile Legii nr. 10/2001, notificarea

nr. 184 din 06 august 2001.

Conform situației de fapt definitiv stabilită de

instanțele de fond, și care nu mai poate fi reevaluată în recurs față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ., imobilul în legătură cu care s-a întocmit

notificarea nr. 184 din 6 august 2001, și care face obiectul prezentei cauze, este

distinct de imobilul situat în Constanța, bd. Ferdinand, care a făcut obiect al

restituirii în natură în cadrul acțiunii în revendicare soluționată prin sentința

civilă nr. 1003 din 02 decembrie 1999, definitivă și irevocabilă, chiar dacă

cele două proprietăți au format, înainte de dobândirea lor cu actele de

vânzare-cumpărare nr. 724/1931 și nr. 967/1939, un singur imobil, situat în

Constanța, bd. Ferdinand. În urma dobândirii celor două proprietăți de către

autorii reclamantelor, prin actele de vânzare menționate, imobilul s-a divizat

în două părți, astfel că, în prezent, partea care

reprezintă

jumătatea dobândită de M.T.N. (A.) în anul 1931 a făcut obiect al restituirii în natură prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar partea care reprezintă

jumătatea dobândită de A.G. (70 %) și M.T.N. (30 %) este proprietatea C.F.R. și

face obiectul prezentei cauze, fiind cea solicitată de reclamante prin

notificarea nr. 184/2001.

Prin urmare, pentru imobilul litigios, ce a aparținut

autorilor reclamantelor, A.G. și M.T.N., dobândit de aceștia prin actul de

vânzare autentificat sub nr. 967/1939, reclamantele au formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001, iar față de refuzul de soluționare a notificării

de către entitatea învestită, reclamantele au sesizat instanța de judecată.

În consecință, acțiunea dedusă judecății nu este inadmisibilă,

cum eronat pretind recurenții, deoarece ea nu este o acțiune directă la instanță,

fără urmarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001. Acțiunea reclamantelor

are natura unei contestații la refuzul nejustificat de soluționare a

notificării de către entitatea învestită, iar această acțiune este admisibilă

în lumina Deciziei în interesul Legii nr. XX/2007, prin care Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat cu putere obligatorie pentru

instanțe că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

3-5. Recurenții invocă

pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și 2 din

Legea nr. 10/2001, deoarece reclamantele nu ar fi făcut dovada calității lor de

persoane îndreptățite la restituire, susținând, pe de o parte, că imobilul

litigios a fost preluat de la

dr. H., care a fost

proprietarul

imobilului litigios, iar, pe de altă parte, că imobilul litigios a făcut

obiectul unui schimb, în urma căruia a devenit proprietatea statului rus și că

pentru el reclamantele au primit imobilul din str. Roza Luxemburg, actual

Calatis, așa încât în cazul unei disproporții valorice între imobilele ce au

făcut obiectul schimbului, reclamantele ar fi îndreptățite doar la diferența de

valoare, dar oricum nu pe calea Legii nr. 10/2001.

Prin aceste critici, recurenții

contestă, practic, situația de fapt stabilită de instanțele anterioare pe bază

de probe, conform căreia imobilul litigios a fost proprietatea autorilor

reclamantelor,

A.G. și M.T.N., care l-au dobândit prin act autentic în

anul 1939 și de la care a fost preluat abuziv de statul român, în baza

Decretului nr. 92/1950; ulterior preluării, prin Decretul nr. 136/1958 a

intervenit un schimb de proprietăți între statul român și U.R.S.S., urmarea

căruia imobilul autorilor reclamantelor, situat în Constanța, str. Mihai

Viteazu, a devenit proprietatea C.F.R.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora situația de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs după

abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea cenzurarea greșelilor grave de fapt consecutive

aprecierii probelor administrate.

Prin urmare, criticile

care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale

anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate

expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs.

Raportat la situația de

fapt definitiv stabilită de instanțele de fond, astfel cum a fost prezentată

mai sus, în mod legal s-a reținut, în cauză, că reclamantele sunt persoane

îndreptățite la restituire, în calitate de moștenitoare ale defuncților

proprietari ai imobilului litigios, deposedați abuziv de statul român prin

Decretul nr. 92/1950, fiind astfel întrunite cerințele prevăzute în acest scop

de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, fiind

stabilită preluarea abuzivă a bunului, în modalitatea prevăzută de art. 2 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și anume prin naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950, în cauză sunt întrunite și exigențele art. 1 din Legea nr.

10/2001, care permit restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilelor

preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cât privește susținerea

recurenților în sensul că reclamantele ar fi primit în schimbul imobilului

litigios un alt imobil, și acesta tinde la schimbarea situației de fapt

stabilită de instanțele anterioare, ceea ce nu este posibil în recurs, față

actuala configurație a art. 304 C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat

deja, în urma analizei probelor administrate, instanțele de fond au reținut că

imobilul litigios a fost preluat din proprietatea autorilor reclamantelor de

către S.R., prin naționalizarea operată în baza Decretului nr. 92/1950, iar

ulterior trecerii bunului în proprietatea S.R., acesta a făcut un schimb cu

fosta U.R.S.S. cu privire la imobilul în litigiu.

Prin urmare, bunul

primit în schimbul imobilului litigios a devenit proprietatea S.R., iar nu a

reclamantelor, spre a se putea susține că reclamantele ar fi îndreptățite numai

la eventuala diferență valorică dintre imobilele ce au făcut obiectul

schimbului dintre statul român și U.R.S.S.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte reține că hotărârea recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente pe aspectele contestate

[(art. 23 și art. 36 din Legea nr. 215/2001, respectiv art. 1, art. 2 alin. (1)

lit. a) și art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001)],

astfel că nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul pârâților, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât prin

respingerea cererii lor de recurs, recurenții au căzut în pretenții față de

intimatele-reclamante, aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.; cheltuielile de judecată

suportate de intimatele-reclamante în această fază procesuală constau în

onorariu de avocat, în cuantum de 1.500 lei, fiind dovedit cu chitanța de la

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții M. Constanța, prin P. și C.L. Constanța

împotriva deciziei nr. 57/ C din 31 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenți

la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei către intimatele-reclamante.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.