ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 415/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 03 mai 2007, reclamantul

G.C. a solicitat să fie obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să răspundă

la memoriul său din 05 februarie 2007, precum și la plata daunelor materiale în

valoare de 1.000 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 30 RON.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a fost prejudiciat prin faptul că pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii nu a răspuns la memoriul său, în conținutul căruia reclamă că în

urma judecării unui proces la Judecătoria Bârlad a fost nedreptățit prin hotărârea

pronunțată în cauză.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 942

din 02 aprilie 2007, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că pârâtul a răspuns la memoriul în discuție prin adresa din

13 februarie 2007, comunicată reclamantului la 16 februarie 2007.

În ceea ce privește cererea

referitoare la daune, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la acest capăt

de cerere, făcută verbal în ședință publică.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul G.C., solicitând modificarea ei în sensul admiterii

cererii și obligării Consiliului Superior al Magistraturii să-i dea un răspuns potrivit

cererii sale, cu acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 45 RON pentru

fond și recurs.

În motivarea cererii de

recurs, reclamantul-recurent a solicitat a se avea în vedere faptul că nu a solicitat

desființarea unei hotărâri judecătorești, cum a susținut Consiliul Superior al Magistraturii,

ci a reclamant-o pe d-na judecător T.I., aspect asupra căruia instanța a omis cu

bună știință să se pronunțe, ca de altfel și asupra aspectelor conținute de cererea

adresată Ministerului Justiției, confirmate prin scrisoarea de răspuns a acestuia,

în sensul că nerespectarea C. proc. civ. constituie abatere disciplinară.

A mai fost imputată primei

instanțe o pretinsă ignorare a prevederilor C. proc. civ. privind obligația de comunicare

a întâmpinării și actelor depuse la dosar, precum și a prevederilor Legii nr. 554/2004

care instituie obligația de redactare a hotărârii într-un termen de maxim 10 zile.

Recursul nu este fondat.

Analizând actele dosarului,

susținerile recurentului circumscrise, în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă

a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

acesteia, concluzie bazată pe considerentele în continuare arătate.

La data de 03 mai 2007,

prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel București

sub nr. 1652/2/2007, reclamantul G.C. a chemat în judecată Consiliul Superior al

Magistraturii solicitând să fie obligat „la un răspuns legal” la sesizarea referitoare

la ignorarea unor prevederi legale, în special ale C. proc. civ., de către d-na

judecător T.I., având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite.

În motivarea acțiunii,

s-a susținut că Consiliul Superior al Magistraturii nu a răspuns acestei cereri,

făcându-se referire și la faptul că Ministerul Justiției, prin răspunsul la o altă

scrisoare, a precizat că abaterile săvârșite de magistrați pot fi sesizate Consiliului

Superior al Magistraturii.

Stabilind obiectul acțiunii

în contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 prevede, prin art. 8 teza finală,

că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Termenul avut în vedere

de acest text este cel de 30 de zile de la înregistrare cererii stabilit prin

art. 2 lit. g), dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Refuzul nejustificat de

a soluționa o cerere, în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, în forma

în vigoare la data soluționării cauzei în primă instanță, implică exprimarea explicită,

cu exces de putere, a voinței de a nu soluționa cererea.

Excesul de putere este

definit, prin art. 2 lit. m) din aceeași lege, ca fiind exercitarea dreptului de

apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de constituție sau de lege.

Rezultă din aceste prevederi

legale că admisibilitatea acțiunii într-o atare situație este condiționată de existența

unui refuz explicit de rezolvare a unei cereri, care să fie exprimat cu exces de

putere, adică cu depășirea limitelor dreptului de apreciere au autorităților administrației

publice.

Prin urmare, nu orice

refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică

ilegal, în mod subiectiv, prin raportare la drepturi ale persoanelor fizice și juridice.

În ceea ce privește forma

de manifestare a refuzului, trebuie precizat faptul că soluționarea unei cereri

în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă, în mod

automat, un refuz nejustificat, acest caracter putând fi reținut numai prin raportare

la legislația existentă, cu care refuzul trebuie să fie în contradicție.

În speță, memoriul pin

care recurentul a reclamat încălcarea de către un magistrat a normelor de procedură

într-o cauză aflată în recurs, a fost înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii

în 05 februarie 2007.

Respectând dispozițiile

legale incidente în materie, Consiliul Superior al Magistraturii a examinat acest

memoriu-petiție, comunicându-i reclamantului, prin adresa din 13 februarie 2007,

expediată la 16 februarie 2007, faptul că exercițiul dreptului prevăzut de art.

97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, de a sesiza încălcarea de către

magistrați a obligațiilor profesionale ori săvârșirea unor abateri disciplinare,

în condițiile art. 99, nu poate pune în discuție hotărârile pronunțate, nemulțumirile

acestuia legate de măsurile dispuse de instanță putând fi valorificate numai în

cadrul căilor de atac prevăzute de lege, la acea dată dosarul aflându-se, de altfel,

în recurs, pe rolul Tribunalului Vaslui.

Prin urmare, nu este îndeplinită

niciuna din ipotezele normei conținută de art. 8 alin. (1) teza finală din Legea

nr. 554/2001, concluzia primei instanțe în sensul că reclamantului nu i-a fost produsă

o vătămare în dreptul de petiționare fiind întrutotul justificată, astfel încât

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Celelalte critici ale

recurentului referitoare la o pretinsă încălcare a prevederilor C. proc. civ. care

ar reglementa obligația instanței de a dispune comunicarea întâmpinării au fost

circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., care include toate neregularitățile procedurale ce atrag sancțiunea nulității,

cu excepția celor expres prevăzute la pct. 1-4, urmând a fi examinate din această

perspectivă.

Reglementând întâmpinarea

ca act procesual prin care pârâtul își poate formula excepțiile și apărările față

de cererea reclamantului, precum și procedura acesteia, C. proc. civ. nu instituie

în mod expres obligația instanței de a dispune comunicarea acesteia.

Principiul egalității

armelor și dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al procedurii, ca elemente

inerente ale dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 al Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, implică însă obligația de a oferi fiecărei părți

o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze

într-o situație de dezavantaj în comparație cu adversarul său.

Egalitatea de mijloace,

de „arme” între părțile procesului, presupune ca atunci când pentru o anumită procedură

este prevăzută forma scrisă atât în privința cererii de chemare în judecată, cât

și pentru întâmpinare, modalitatea de aducere la cunoștință a respectivelor acte

de procedură să beneficieze de același tratament, astfel încât să se asigure respectarea

principiului fundamental al dreptului la apărare.

Evident, în examinarea

respectării principiului echilibrului procesual astfel consacrat, este esențial

a se stabili dacă reclamantul a luat cunoștință de întâmpinare în mod efectiv, având

o posibilitate rezonabilă de a-și exprima poziția procesuală în raport cu apărările

formulate.

Examinându-se, din această

perspectivă, actele dosarului s-a constatat că acest principiu a fost respectat,

reclamantul precizând, la termenul din 02 aprilie 2007, că a luat cunoștință de

întâmpinare, exprimându-și și punctul de vedere cu privire la poziția procesuală

exprimată al Consiliului Superior al Magistraturii, fără a mai solicita acordarea

unui alt termen de judecată în vederea pregătirii apărării.

Reținând, față de cele

expuse, că nu este incident în speță nici motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul G.C. împotriva sentinței civile nr. 942 din 02 aprilie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2008.