ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3297/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3297/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 914 din 04 iunie

2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte, întemeiat pe disp.

art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea civilă înaintată de reclamanta K.M.,

domiciliată în județul Satu Mare, în reprezentarea def. K. (K.) G. (dec. 02

martie 1945, K., fosta U.R.S.S.), împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul București, str. A.,

sector 5, și în consecință:

S-a constatat

întemeiat pe disp. art. 4 alin. (2), rap. la art. 1 alin. (3) din legea de mai

sus, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul

reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe

teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia în lagărul de

prizonieri din localitatea K., fosta U.R.S.S., la data de 02 martie 1945.

A fost obligat

pârâtul, întemeiat pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplic. disp. art. 5

alin. (4) din același act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000

euro, echivalent în RON la data efectivă a plății, pretenții reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii

administrative de mai sus.

S-au respins restul

pretențiilor formulate de reclamantă.

Pentru a pronunța

astfel, tribunalul a reținut că după cum rezultă din cuprinsul certificatului

de deces nr. X și din adeverințele nr. X/08 mai 2006 a Primăriei com. Cămin și

nr. Y/08 mai 2006 și nr. Z/11 mai 2010 ale Parohiei Romano-Catolice Cămin,

județul Satu Mare, coroborat cu adresa nr. 20339/04 martie 1944 eliberată de

Ministerul de Interne Ungar privind schimbarea pe cale administrativă a numelui

acestuia din K. în K., tatăl reclamantei a fost constituit în prizonier la data

de 03 ianuarie 1945 și transportat în lagărul din localitatea Kusret, pe

teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 02 martie 1945.

Instanța a mai

reținut că, potrivit celor rezultate din actele de stare civilă ale reclamantei

aceasta din urmă s-a născut ulterior decesului tatălui său, practic nemaiavând

posibilitatea să-l cunoască niciodată.

Față de această stare

de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către reclamantă, instanța de

judecată a reținut, ca un prim aspect, că în ce privește calitatea procesuală

activă pentru promovarea unei acțiuni în despăgubiri întemeiate pe disp. Legii

nr. 221/2009, o atare calitate justifică, conform art. 5 alin. (1) din lege,

orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, din actele

de stare civilă depuse la dosarul cauzei rezultând calitatea reclamantei de

fiică a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.

În circumscrierea

caracterului politic al măsurii administrative luate față de antecesorul

reclamantei, în speță efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S.

urmată de decesul acestuia, instanța reține că potrivit art. 3 din Legea nr.

221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu”, dacă s-a întemeiat pe unul sau mai

multe dintre actele normative enumerate în cuprinsul art. 3 lit. a) - f) din

lege. Pe de altă parte, disp.art. 4 alin. (3) prevăd că „persoanele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele de la art. 3, pot,

de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al

acestora”, stabilindu-se că disp. art. 1 alin. (3) din lege se aplică în mod

corespunzător.

Tocmai datorită

trimiterii la disp. art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța a

apreciat că în speță caracterul politic al unei măsuri administrative (definite

conform art. 3 din lege) rezultă, în situația acestor „alte măsuri”, din

referirea expresă a legiuitorului la scopurile reglementate prin art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive.

Pe cale de consecință

instanța a constatat că, de principiu, măsura administrativă constând în

efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură

administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999,

coroborat și cu disp.art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul-Lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

În speță, instanța a

mai reținut că, în ce privește măsura luată față de antecesorul reclamantei,

caracterul abuziv și politic al acesteia rezultă și din perspectiva

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Sub aspectul

competenței materiale și teritoriale a instanțelor de judecată în a soluționa

pricina s-au reținut disp. art. 4 alin. (2) raportat la art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 potrivit cărora instanța competentă este secția civilă a

tribunalului în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată. O

asemenea interpretare este în concordanță și cu competența materială și

teritorială stabilită de întreg ansamblul legislativ realizat în materie

reparatorie în dreptul nostru național.

Referitor la legitimarea

procesuală pasivă în cauză s-a reținut că aceasta revine Statului Român

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009.

Asupra modalității

concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei prin

adoptarea măsurii de mai sus, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente

disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și din această

perspectivă a găsit acțiunea formulată în prezentul dosar ca fiind întemeiată.

În ce privește însă

cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanța a

reținut în primul rând că, față de natura juridică a daunelor morale, acestea

decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu

caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus - și reținând un raționament

judiciar similar, exprimat însă în privința încălcării unui drept fundamental

garantat prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele

Adiționale la aceasta - prejudiciul moral presupune repararea „stărilor de

neliniște, de disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare”

(Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei).

Cu atât mai mult

acest prejudiciu afectiv s-a impus a fi reținut în cauză, față de consecința extrem

de gravă produsă de această măsură administrativă, consecință constând în

decesul antecesorului reclamantei survenit pe teritoriul unui stat străin în

urma deportării, determinând prin aceasta, pe lângă suferința de ordin afectiv,

și o tulburare semnificativă a condițiilor de existență, inclusiv pe plan

material. Agravarea suferinței intervenite în plan moral s-a produs totodată și

prin faptul că, ulterior survenirii decesului, familia celui în cauză a fost

nevoită să întreprindă întreg ansamblul de demersuri administrative și

judiciare în vederea clarificării situației juridice, în speță a constatării pe

cale judecătorească a decesului astfel survenit.

În al doilea rând,

adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente

indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă

este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă

asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situație instanța a realizat o

apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale și,

în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.

Din această

perspectivă rezultă că, în principiu, rolul instanței de judecată în această

privință se circumscrie la acordarea pe seama victimei a unei satisfacții

echitabile.

În vederea realizării

acestui deziderat, o primă reparație s-a realizat prin însăși recunoașterea, în

cadrul prezentei hotărâri, a caracterului politic, abuziv, al măsurii luate

față de antecesorul reclamantei. Fără îndoială că în trecut, pe perioada

deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S. a antecesorului reclamantei, urmată de

decesul acestuia din urmă, reclamanta personal și familia acesteia au resimțit

o stare acută de suferință și anxietate, însă considerăm că problema esențială

supusă discuției în cauză (iar într-o abordare mai largă, în privința întregii

sfere de aplicare a Legii nr. 221/2009) o constituie nerecunoașterea juridică a

caracterului abuziv, politic, al măsurii administrative în cauză și a

consecințelor grave produse de aceasta. O asemenea orientare este de altfel

conformă și cu jurisprudența în materie a instanțelor de drept internațional,

în speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prin raportare la art. 20 din

Constituția României revizuită), putând exemplifica prin Hotărârea din 11 iulie

2002, Christine Goodwin împotriva Marii Britanii, ori prin Hotărârea din 6

octombrie 2005, Muller împotriva Germaniei.

Totuși, instanța a

mai apreciat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, numai

constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea însăși, nu

este în măsură să asigure o reparație completă a prejudiciului moral încercat

de antecesorul reclamantei. În egală măsură, s-a reținut că dreptul la

repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context și un conținut

patrimonial, precum și împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis

pe cale succesorală moștenitorilor legali în condițiile limitative instituite

prin disp.art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, instanța a

apreciat că reclamanta personal este îndreptățită și la acordarea unor măsuri

reparatorii de natură pecuniară.

S-a impus însă a se

reține, pe de altă parte, că daunele morale, de principiu, trebuie să fie

proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de

îmbogățire pentru victimă.

Din această

perspectivă instanța a mai reținut că din punct de vedere al reparației la care

este îndreptățită reclamanta și având în vedere că circumstanțele concrete ale

cauzei fac imposibilă o reparație în natură, chiar și cu titlu parțial, iar în

privința indemnizării, că aceasta din urmă este susceptibilă a fi acordată fie

sub forma unui capital, plătibil o singură dată, fie sub forma unei rente,

plătibile periodic, cu posibilitatea reevaluării în ipoteza în care prejudiciul

se agravează în timp.

În determinarea

modalității de acordare a indemnizației de mai sus, reținând în acest sens și

opțiunea exprimată de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive, iar

instanța apreciind la rândul său că modalitatea de acordare a acestora sub

forma unui capital se prezintă a fi mai adecvată și în concordanță cu scopul

urmărit de legiuitor, a avut în vedere un cuantum total al pretențiilor,

plătibil o singură dată.

Referitor la

stabilirea nivelului maxim al cestei indemnizații instanța a reținut că, de

principiu, acordarea unei sume bănești nu poate compensa durerea provocată de

moartea unei ființe apropiate. Această apreciere nu a putut însă conduce la

soluția de respingere a pretențiilor formulate, întrucât ar conduce la

minimalizarea valorii vieții umane. Având în vedere că în speță decesul

antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu

caracter politic în cauză, coroborat cu scopul declarat și urmărit de legiuitor

prin adoptarea Legii nr. 221/2009, instanța a apreciat cererea reclamantei ca

fiind întemeiată în parte, sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel atât Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare cât

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare iar prin Decizia civilă nr. 132 din 3

mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-au admis apelurile,

s-a schimbat în parte hotărârea instanței de apel în sensul reducerii

cuantumului despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantei la 10.000 euro de

la 100.000 euro.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

În mod corect, a

admis instanța de fond în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă, în

calitate de succesoare a defunctului K. (K.) G., în privința căruia s-a luat

măsura administrativă a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S.,

survenind și decesul acestuia în lagărul de prizonieri la data de 02 martie

1945, măsură care are caracter politic prin prisma dispozițiilor Legii nr.

221/2009.

Este adevărat că

această măsură luată împotriva antecesorului reclamantei nu este din punct de

vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri

administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr.

221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în

mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2)

care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990

se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de

aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit

art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca

obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în

unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În

conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și

prizonieratul, în condițiile în care art. 5 alin. (4) din lege precizează că de

măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din această lege

face referire expresă la situația persoanelor deportate și a celor constituite

prizonieri după 23 august 1944.

Așadar din

interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, și

persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de

reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat

aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.

De asemenea

răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor

condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate

acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite

în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute

în actele normative.

Acest act normativ

sus-menționat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite

prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale

condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus,

prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară,

acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul

Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente;

repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Cu privire la faptul

că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este

adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul

juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța consideră însă

că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă

instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, altfel

aducându-se atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, părțile neputând fi puse în

situația de-a suporta modificări ale legislației care la data promovării

litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o

speranță legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

al acestei Convenții.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.

221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se

încalcă implicit art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la

un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării

unui litigiu contravine acestui drept.

S-a mai reținut că,

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).

Concluzionăm prin

aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a

constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca

principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce

contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, și prin

Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat

neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reținut

că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenție

adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că „exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare

bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Ca atare, sfera

suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o

persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei

persoane în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept

care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în

conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate

publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o

anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne vs The United Kingdom, pronunțată

în 2009.

Având în vedere cele

de mai sus, se apreciază că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de

reclamantă, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în

situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Este de menționat

faptul că, până la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, pe rolul instanțelor din raza Curții de Apel Oradea s-au

înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care

câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri

reclamanților în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Sunt însă fondate

criticile privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanța de

fond cuantificând în mod greșit despăgubirile cuvenite acesteia, având în

vedere că daunele acordate de prima instanță sunt excesive, iar în acest

context este de reținut că antecesorul reclamantei a decedat sub durata măsurii

de prizonierat luate împotriva sa, decesul acestuia survenind în U.R.S.S. în

ziua de 02 martie 1945.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare solicitându-se

modificarea ei în sensul admiterii apelului în totalitate și schimbării în

totalitate a hotărârii instanței de apel în sensul respingerii acțiunii.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei, susținându-se greșita

interpretare și aplicare a legii raportat la dispozițiunile Legii nr. 221/2009

și ale O.U.G. nr. 214/2003 nu are un caracter de complinire, cu atât mai mult

cu cât modalitatea de reparare a prejudiciului se referă la condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

începând cu perioada 6 martie 19445.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Este real că

antecesorul reclamantei a fost prizonier în lagărul din fosta U.R.S.S. -

localitatea Kusret începând cu 3 ianuarie 1945, decedând la 2 martie 1945.

În speță însă,

indiferent de traumele suferite de autor, în perioada în care a fost supus

acestei măsuri de prizonierat, reclamanta nu poate beneficia de despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 pe care și-a întemeiat acțiunea pentru fapta

generatoare de prejudicii, întrucât se situează în afara cadrului special și

limitativ prevăzut de dispozițiile legii sus evocate.

În cauză însă măsura

este anterioară datei de 6 martie 1965 și de altfel nu are natura unei

condamnări cu caracter politic desemnată de art. 1 alin. (2) și art. 2 al Legii

nr. 221/2009.

Pentru ca măsura să

determine acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, este necesar și

obligatoriu ca ea să fi avut caracter politic în sensul dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 221/2009.

Cum măsura

prizonieratului a antecesorului reclamantei este situată anterior perioadei de

referință a Legii nr. 221/2009, 3 ianuarie 1945, și de către alte autorități

decât cele ale căror decizii sunt considerate de Legea nr. 221/2009 a fi

generatoare de despăgubiri, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 și 3

din Legea nr. 221/2009 și nici ale art. 2 din O.U.G. nr. 214/1994.

Ca atare nefiind

incidente dispozițiile legale sus evocate, instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., urmează a se admite recursul pârâtului, a se modifica în parte

decizia recurată, în sensul că a fost schimbată în tot Sentința nr. 914 din 14

iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare în sensul respingerii acțiunii reclamantei,

fiind păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Satu Mare împotriva Deciziei

nr. 132/A din 3 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că schimbă în tot Sentința nr. 914/D din 4 iunie

2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Respinge în tot

acțiunea formulată de reclamanta K.M., ca neîntemeiată.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 mai 2012.

Procesat de GGC - AS