A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 17940/03 prezentate de Nimet SÜRMEL graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 mai 2003, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: reclamanta, dl Nimet Sürmeliouilu, este cetățean turc, născută în 1952 și rezidentă în Kayseri. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl T.N. Cuhruk și dl Sarihan, avocați în Ankara. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 30 iunie 1980, în cadrul unui litigiu privind succesiunea, frații și surorile recurentei au sesizat Tribunalul de Mare Instanță din Kayseri cu privire la o cerere în anulare a părții reclamantei, precum și cu privire la cea a soției tatălui lor decedat, în ceea ce privește douăzeci și cinci de titluri de proprietate.
La 8 iunie 1981, Tribunalul a constatat că titlurile de proprietate nu erau înscrise în registrul funciar și le-a decăzut din cererea acestora. La 11 martie 1982, Curtea de Casație a rupt hotărârea de primă instanță. La 15 iunie 1982, aceasta a respins recursul prin rectificarea hotărârii. La 6 decembrie 1982, instanța care se pronunță cu trimitere s-a conformat hotărârii Curții de Casație și le-a dat câștig de cauză reclamanților și a acordat înregistrarea titlurilor de proprietate în numele acestora. La 5 iulie 1983, Curtea de Casație a statuat că instanța de gradul I nu era pronunțată asupra acțiunii de reducere a dreptului de proprietate asupra unei excepții (tenkis defi) La 8 decembrie 1983 a declarat inadmisibilă cererea de rectificare a hotărârii.
Tribunalul a dispus trei expertize pentru a determina valoarea bunurilor în cauză. Rapoartele de competențe au fost întocmite la 16 noiembrie 1984, 19 septembrie 1989 și 15 mai 1990. Prin hotărârea din 18 februarie 1991, Tribunalul a evaluat bunurile în cauză și le-a ordonat reclamanților să plătească partea recurentei care s-a ridicat la 1 677 166 de lire turcești (TRL). Prin hotărârea din 11 februarie 1992, Curtea de Casație a constatat că cota disponibilă a succesiunii (tazararuf nisab La 26 octombrie 1992, tribunalul a decis transcrierea bunurilor în registrul funciar în funcie de cota-parte a moștenitorilor. Partea reclamantei în succesiune a fost stabilită la 9/16 La 25 mai 1993, Curtea de Casație a observat că, în cursul dezbaterilor, reclamanții renunțaseră la opoziție.
La 22 decembrie 1993, Curtea de Casație a respins cererea de rectificare a hotărârii prezentate de reclamantă. La 23 iunie 1998, Tribunalul și-a reinițiat hotărârea inițială din 26 octombrie 1992. La 21 octombrie 1998, Adunarea Plenară a Curții de Casație a aprobat hotărârea din 23 iunie 1998 și a înaintat cauza la 2 Camera civilă a Curții de Casație. La 2 iunie 1999, Adunarea Plenară a Curții de Casație a respins recursul în soluționarea hotărârii din cauza introducerii tardive a cererii de către solicitanți. La 8 noiembrie 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea de primă instanță din 23 iunie 1998. printr-o hotărâre din 27 septembrie 2001 confirmată la 1 noiembrie 2001, în urma rectificării unei erori materiale, instanța a evaluat bunurile în litigiu pe baza unui nou raport de expertiză din 15 mai 2001 și a acordat recurentei suma de 4 291 858 500 TRL în schimbul înscrierii în registrul funciar a bunurilor aflate în conflict cu numele reclamanților.
Prin hotărârea din 18 aprilie 2002, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. La 18 noiembrie 2002, aceasta a respins cererea de rectificare a hotărârii. Clée și hotărârea din 27 septembrie 2001 (rectificată la 1 noiembrie 2001) a devenit definitivă. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Recurenta se plânge de încheierea procedurii și susține că a fost privat de un proces echitabil cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție și consideră că reclamanții la proces în temeiul dreptului intern au abuzat de dreptul lor de a acționa în justiție și că instanțele naționale nu au luat măsuri adecvate pentru a opri acest abuz.
Recurenta susține că, din cauza termenului excesiv al procedurii, valoarea bunurilor în cauză a fost subevaluată; aceasta a declarat o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale și, în acest sens, invocă art. 1 din Protocolul privind dreptul reclamantei că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil; aceaceasta a fost contestată la art. 6 alineatul (1) din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Recurenta a declarat că nu a beneficiat de un proces echitabil cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție.
A la … Or, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, în primul rând instanțelor interne trebuie să le revină aprecierea elementelor de probă și, în special, să decidă dacă reclamanții la proces au comis un abuz de drept. Astfel, nu este de competența Curții să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea în special García Ruiz Spania [GC], n 30544/96, CEDH 1999 I și Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A n 140). În speță, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a pretinsului motiv.
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Recurenta: art. 1 din Protocolul nr 1 și se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. Curtea arată că instanțele naționale au decis după ce au dispus expertiză pentru a determina valoarea bunurilor. Din dosar reiese că, în calculul evaluării, data valorii de piață a fost stabilită în funcție de data la care legatarul a ales fie să-și elibereze produsul în schimbul rambursării la data la care acesta a fost revocat, fie să solicite disponibilul, în conformitate cu articolele din Codul civil care reglementează dreptul succesiunilor.
Având în vedere cele de mai sus și având în vedere toate elementele dosarului, Curtea nu constată nicio interferență în dreptul la respectarea bunurilor recurentei. În consecință, acest fapt este în mod vădit nefondat și trebuie declarat inadmisibil în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amin (a se vedea art. 6 alineatul (1) din Convenția privind durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa grefier Președinte
de la requête n o 17940/03 présentée par Nimet SÜRMELİOĞLU contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 décembre 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa, président, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, M mes A. Mularoni, E. Fura-Sandström, M. D. Popović, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 13 mai 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Nimet Sürmelioğlu, est une ressortissante turque, née en 1952 et résidant à Kayseri. Elle est représentée devant la Cour par M es T.N. Cuhruk et Ș. Sarıhan, avocats à Ankara. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 30 juin 1980, dans le cadre d’un litige relatif à la succession, les frères et sœurs de la requérante saisirent le tribunal de grande instance de Kayseri d’une demande en annulation de la quote-part de la requérante ainsi que de celle de l’épouse de leur père décédé, concernant vingt-cinq titres de propriété. Le 8 juin 1981, le tribunal releva que les titres de propriété n’étaient pas inscrits sur le registre foncier et les débouta de leur demande. Le 11 mars 1982, la Cour de cassation cassa le jugement de première instance. Le 15 juin 1982, elle rejeta le pourvoi en rectification de l’arrêt. Le 6 décembre 1982, le tribunal statuant sur renvoi se conforma à l’arrêt de la Cour de cassation et donna gain de cause aux demandeurs et ordonna l’inscription des titres de propriété en leur nom.
Le 5 juillet 1983, la Cour de cassation releva que la juridiction du premier degré ne s’était pas prononcée sur l’action de réduction soulevée par voie d’exception ( tenkis defi ) par les défenderesses et infirma ainsi le jugement. Le 8 décembre 1983, elle déclara irrecevable la demande en rectification de l’arrêt. Le tribunal ordonna trois expertises pour déterminer la valeur des biens litigieux. Les rapports d’expertises furent établis en date des 16 novembre 1984, 19 septembre 1989 et 15 mai 1990. Par un jugement du 18 février 1991, le tribunal évalua les biens en question et ordonna aux demandeurs de payer la part de la requérante qui s’élevait à 1 677 166 livres turques (TRL). Par un arrêt du 11 février 1992, la Cour de cassation constata que la quotité disponible de la succession ( tasarruf nisabı ) avait était mal calculée et cassa le jugement.
Le 26 octobre 1992, le tribunal décida de la transcription des biens sur le registre foncier selon la quote-part des héritiers. La part de la requérante dans la succession fut fixée à 9/16 e . Le 25 mai 1993, la Cour de cassation observa que lors des débats, les requérants avaient renoncé à opposer la réduction. Elle remarqua que les juges de première instance ne s’étaient pas exprimés sur ce point avant de dire droit, et cassa le jugement. Le 22 décembre 1993, la Cour de cassation rejeta la demande en rectification de l’arrêt introduite par la requérante. Le tribunal ordonna deux autres expertises. Les rapports d’expertises parvinrent au tribunal ainsi qu’aux parties en date des 7 mars et 1 er décembre 1997. Le 23 juin 1998, le tribunal réitéra son jugement initial du 26 octobre 1992. Le 21 octobre 1998, l’assemblée plénière de la Cour de cassation approuva le jugement du 23 juin 1998 et renvoya l’affaire devant la 2 e chambre civile de la Cour de cassation.
Le 2 juin 1999, l’assemblée plénière de la Cour de cassation rejeta le pourvoi en rectification de l’arrêt en raison de l’introduction tardive de la requête par les demandeurs. Le 8 novembre 1999, la Cour de cassation cassa le jugement de première instance datant du 23 juin 1998. Par un jugement du 27 septembre 2001 confirmé le 1 er novembre 2001, après rectification d’une erreur matérielle, le tribunal évalua les biens litigieux en se fondant sur un nouveau rapport d’expertise du 15 mai 2001 et accorda à la requérante la somme de 4 291 858 500 TRL en contrepartie de l’inscription sur le registre foncier des biens querellés aux noms des demandeurs. Par un arrêt du 18 avril 2002, la Cour de cassation confirma ce jugement.
Le 18 novembre 2002, elle rejeta la demande en rectification de l’arrêt. C’est ainsi que le jugement du 27 septembre 2001 (rectifié le 1 er novembre 2001) devint définitif. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. La requérante se plaint de l’issue de la procédure et allègue avoir été privée d’un procès équitable en violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle estime que les demandeurs au procès en droit interne ont abusé de leur droit d’agir en justice et que les juridictions nationales ont manqué de diligence pour faire cesser cet abus. La requérante soutient qu’en raison du délai excessif de la procédure, la valeur des biens litigieux a été sous-évaluée.
Elle allègue une atteinte à son droit au respect de ses biens et invoque à cet égard l’article 1 du Protocole n o 1. EN DROIT 1. La requérante allègue que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. La requérante allègue qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable en violation de l’article 6 § 1 de la Convention. A l’analyse du dossier, la Cour observe que le grief de la requérante vise le choix du type d’action des demandeurs au procès en droit interne et le résultat de la procédure menée devant les juridictions nationales.
Or, il convient de rappeler que selon la jurisprudence de la Cour, il revient en premier lieu aux tribunaux internes d’apprécier les éléments de preuve et notamment de décider si les demandeurs au procès ont commis un abus de droit. Ainsi, il n’appartient pas à la Cour de connaitre des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction nationale, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir notamment García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, CEDH 1999 ‑ I, et Schenk c. Suisse , arrêt du 12 juillet 1988, série A n o 140). En l’espèce, la Cour ne décèle aucune apparence de violation du grief allégué.
Par conséquent, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 1 et 4 de la Convention. 3. La requérante invoque l’article 1 du Protocole n o 1 et se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. La Cour relève que les juridictions nationales ont statué après avoir ordonné des expertises pour déterminer la valeur des biens. Il ressort du dossier que dans le calcul de l’évaluation, la date de la valeur vénale a été fixée en fonction de la date à laquelle le légataire a choisi soit de se faire délivrer la chose contre remboursement de l’excédent, soit de réclamer le disponible, conformément aux articles du Code civil régissant le droit des successions.
A la lumière de ce qui précède et au vu de l’ensemble des éléments du dossier, la Cour ne constate aucune ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable conformément à l’article 35 § 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief de la requérante tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relatif à la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président